Premiile PERPESSICIUS-CRIHANÃ
ZILELE EDITURII PERPESSICIUS-BUCURESTI
26-27 octombrie 2007
1. PREMIUL DE FIDELITATE - MEMBRI FONDATORI
- DUMITRU DUMITRICÃ - POEZIE PENTRU PÃRINTI
- GHEORGHE POPESCU GER - POEZIE ÎNTR-UN VERS
- GEORGE PEAGU - PARABOLE
- ION MALANCU
- IULIAN NUÞÃ
- MARIA ADAM - ÎNGRIJIREA VOLUMULUI POSTUM IOAN NISTOR
2. PREMIUL PENTRU INITIEREA SI SUSTINEREA DE PROIECTE CULTURALE-educationale
- ANITA BRANZEI
- MARIA GAFTON
- GETA DOCA
- ALEXANDRU GAFTON
- VIRGIL FLORIN DOCA
- premiul pentru PROMOVAREA PROIECTELOR CULTURALE PE WEB
DANIEL DOCA
3. POEZIE RELIGIOASÃ
- FLORICA CEAPOIU - POEZIE CU FORMÃ FIXÃ
- FLORIN GRIGORIU - „PROFESORUL MEU DRAG“
4. POEZIE DE DRAGOSTE
- MARIA NICULESCU - POEZIE CU SUBIECT MITOLOGIC
- VICTORIA MILESCU - POEZIE CU SUBIECT MITOLOGIC
- ADINA ENÃCHESCU
5. POEZIE ÎN STIL JAPONEZ
- ADINA ENÃCHESCU - HAIKU, TANKA
- CEZAR MIHAIL BUCUR - HAIKU-URILE IUBIRII - POEZIE PENTRU MAMA
6. DEBUT
- ANA PANOVICI - COLEGIUL „MATEI BASARAB“
7. PROFESORUL MEU DRAG
- ION C. STEFAN
- NICOLAE TUDOR
- NICOLAE MOHOREA-CORNI - FIDELITATE, si premiul „IDEI BASTARDE“
- GEO CÃLUGÃRU - ACROSTIH
- NICUSOR CONSTANTINESCU - EPIGRAMÃ.
vineri, 2 noiembrie 2007
joi, 1 noiembrie 2007
Urmat de Hermes
Am scris şi vorbit în repetate rânduri despre George Peagu şi poezia dumisale - dar încă îmi este greu să găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a contura mai ferm un spirit şi un stil atât de... paradoxale. Cu siguranţă talentat, în mod cert foarte muncitor (deşi are har, lucrează mult textele), liber în alegerea formelor dorite, totuşi exigent cu fiecare expresie şi corespondenţa acesteia cu ideea, cult, dar reuşind să se ţină departe de orice tendinţă de imitaţie, cu o versificaţie muzicală, dar de o armonie aspră, masculină, cu un umor foarte rafinat, dar şi tăioasă ironie sau chiar sarcasm pe alocuri, în aparenţă simplu, însă transmiţând „taine“ profunde ale vieţii şi soluţii subtil „încifrate“, desprinse dintr-o bogată experienţă.
Cred că poemul „Călătoria“, din volumul de faţă, deşi scurt şi nereprezentativ pentru toate secţiunile cărţii (sau pentru toate celelalte poezii), este emblematic pentru profilul lui George Peagu şi pentru acest gen de scriitură, care ne este oferită în „Un zâmbet la patru dinţi“. Drumul este iniţiatic, fireşte, este o cale pe şi prin care scriitorul se pregăteşte - prin mitologie, filosofie, prin creaţie lirică, prin cunoaştere de sine etc. - pentru moarte, pregătindu-se, concomitent, pentru viaţă. Starea acestuia, când „coboară“ pentru a şti apoi să „urce“, este cumva detaşată, apollinică (poetul este lucid, nu e în transă), dar şi dionysiacă, bachică, uşor „ameţită“, „îngreunată“, ca înainte de un somn sau o beţie în care se vor produce vise profetice. Infernul suntem noi, existenţialist vorbind, iar pentru poet, pe de o parte, semenii, societatea, pe de alta, el însuşi, aflat în permanentă luptă cu „Îngerul“ propriu sau cu „Daimonul“ personal, cu iubirea şi credinţa, ori cu raţiunea şi înţelepciunea, cu trăirile instinctuale, sau cu meditaţia, ori cu intuiţia - sau cu toate deodată, cum nu arar i se întâmplă lui George Peagu. „Pânzele moi“ ţesute de mari figuri ale culturii universale (Dante, Shakespeare, Homer, Euripide, prin bachante) sunt numeroasele „văluri“ sub care se ascunde adevărul, adevărul pe care îl cunosc doar zeii.
De ce urmat şi nu însoţit de Hermes? De ce nu urmându-l pe Hermes? Cine este Hermes şi de ce îl urmează şi nu-l conduce pe poetul coborât în Infern? În tradiţia greacă sunt doi Hermes (Arcadianul - sau Psyhopompos, Călăuza sufletelor spre Hades şi Trismegistus - identificat adesea cu Thot al egiptenilor), unii cercetători considerându-i ipostaze ale aceluiaşi zeu, alţii, divinităţi distincte.
În prima accepţiune, Hermes (Mercur), fratele lui Apollon, este un mesager al zeilor din Olimp, călătorul şi oratorul arhetipal, protectorul educaţiei, paznicul sacru al drumurilor şi porţilor de acces, simbol al vântului şi al forţei profetice (dirija spre oameni premoniţiile), inventatorul lirei. Există şi un cult al unui Hermes „falic“, pereche erotică a Afroditei, „fur“ (nepedepsit, fiindcă e un maestru al artei seducţiei) al trăirilor afective şi sexuale ale părţii feminine.
Hermes Trismegistus este un zeu sapienţial (al cunoaşterii secretelor divine), profet, educator al preoţilor, astronom şi astrolog, ocrotitorul legilor, scrisului, al geografiei, cosmografiei, medicinei.
Revin: de ce urmat de Hermes? În primul rând, pentru că decizia şi efortul „coborârii“ în sine şi în memoria (istoria) culturală care-l ghidează în „călătorie“ îi aparţin integral poetului. El nu este, cum ar putea părea, „suflat din spate“ de un Hermes puternic şi necruţător, care să-l „împingă“ spre aceşti poate penultimi paşi. Poetul nu-şi imaginează un ritual în care el trece deja în lumea „de dincolo“ şi-i întâlneşte, fie în faţa porţilor, fie în Purgatoriu, fie în Rai sau în Infern, pe cei care i-au fost cândva modele. Dimpotrivă, George Peagu nu se abandonează dorinţei zeului, ci se autosupune, deliberat deci, „pe cont propriu“ şi prin propria voinţă, unui demers plin de viaţă, încărcat de energie pozitivă, unui demers curajos (să nu uităm opinia lui că infernal este în profunzime tot ceea ce avem de cunoscut şi trăit, cu atât mai infernal şi mai greu de stăpânit cu cât este mai valoros) şi fără nici un compromis, cumva revoltat, aproape titanic, aproape prometeic. George Peagu nu-i ucide însă pe „demoni“ (îi interiorizează cu înţelegere, de parcă ar fi ai săi, pentru a le putea anihila „nocivitatea“ - răutatea, prostia, îngâmfarea, adulterul, snobismul, laşitatea, răzbunarea, indolenţa etc.), ci este un îmblânzitor al acestora. Deocamdată, el este singur pe drum, Hermes îl urmează îndeaproape, urmează să vină, cândva, nu se ştie dacă şi când poetul va avea nevoie de el, poate la întoarcere, în plină zi, dându-i poveţe. În al doilea rând, aşa cum notam mai sus, creaţia de acest tip nu este propriu-zis revelaţie, profeţie, nici măcar descoperire filosofică, metafizică, a rosturilor şi sensurilor. Este numai o propedeutică. Poetul învaţă despre cum să transfigureze şi să înfrumuseţeze şi, de ce nu, să facă suportabilă, după forţele-i specifice, calea întâlnirii cu zeii şi, implicit, cu adevărul. „Înarmat“ este, după cum se declară, pe lângă toate calităţile pe care le-am menţionat de atâtea ori, cu poezie „cu ceva umor“, elegantă, aranjată în maniera sa inconfundabilă, „la patru... dinţi“.
Mă opresc aici. Îi las pe cititori să parcurgă întregul volum - este, fără îndoială, o preţioasă reuşită editorială.
Marcel Crihană
Cred că poemul „Călătoria“, din volumul de faţă, deşi scurt şi nereprezentativ pentru toate secţiunile cărţii (sau pentru toate celelalte poezii), este emblematic pentru profilul lui George Peagu şi pentru acest gen de scriitură, care ne este oferită în „Un zâmbet la patru dinţi“. Drumul este iniţiatic, fireşte, este o cale pe şi prin care scriitorul se pregăteşte - prin mitologie, filosofie, prin creaţie lirică, prin cunoaştere de sine etc. - pentru moarte, pregătindu-se, concomitent, pentru viaţă. Starea acestuia, când „coboară“ pentru a şti apoi să „urce“, este cumva detaşată, apollinică (poetul este lucid, nu e în transă), dar şi dionysiacă, bachică, uşor „ameţită“, „îngreunată“, ca înainte de un somn sau o beţie în care se vor produce vise profetice. Infernul suntem noi, existenţialist vorbind, iar pentru poet, pe de o parte, semenii, societatea, pe de alta, el însuşi, aflat în permanentă luptă cu „Îngerul“ propriu sau cu „Daimonul“ personal, cu iubirea şi credinţa, ori cu raţiunea şi înţelepciunea, cu trăirile instinctuale, sau cu meditaţia, ori cu intuiţia - sau cu toate deodată, cum nu arar i se întâmplă lui George Peagu. „Pânzele moi“ ţesute de mari figuri ale culturii universale (Dante, Shakespeare, Homer, Euripide, prin bachante) sunt numeroasele „văluri“ sub care se ascunde adevărul, adevărul pe care îl cunosc doar zeii.
De ce urmat şi nu însoţit de Hermes? De ce nu urmându-l pe Hermes? Cine este Hermes şi de ce îl urmează şi nu-l conduce pe poetul coborât în Infern? În tradiţia greacă sunt doi Hermes (Arcadianul - sau Psyhopompos, Călăuza sufletelor spre Hades şi Trismegistus - identificat adesea cu Thot al egiptenilor), unii cercetători considerându-i ipostaze ale aceluiaşi zeu, alţii, divinităţi distincte.
În prima accepţiune, Hermes (Mercur), fratele lui Apollon, este un mesager al zeilor din Olimp, călătorul şi oratorul arhetipal, protectorul educaţiei, paznicul sacru al drumurilor şi porţilor de acces, simbol al vântului şi al forţei profetice (dirija spre oameni premoniţiile), inventatorul lirei. Există şi un cult al unui Hermes „falic“, pereche erotică a Afroditei, „fur“ (nepedepsit, fiindcă e un maestru al artei seducţiei) al trăirilor afective şi sexuale ale părţii feminine.
Hermes Trismegistus este un zeu sapienţial (al cunoaşterii secretelor divine), profet, educator al preoţilor, astronom şi astrolog, ocrotitorul legilor, scrisului, al geografiei, cosmografiei, medicinei.
Revin: de ce urmat de Hermes? În primul rând, pentru că decizia şi efortul „coborârii“ în sine şi în memoria (istoria) culturală care-l ghidează în „călătorie“ îi aparţin integral poetului. El nu este, cum ar putea părea, „suflat din spate“ de un Hermes puternic şi necruţător, care să-l „împingă“ spre aceşti poate penultimi paşi. Poetul nu-şi imaginează un ritual în care el trece deja în lumea „de dincolo“ şi-i întâlneşte, fie în faţa porţilor, fie în Purgatoriu, fie în Rai sau în Infern, pe cei care i-au fost cândva modele. Dimpotrivă, George Peagu nu se abandonează dorinţei zeului, ci se autosupune, deliberat deci, „pe cont propriu“ şi prin propria voinţă, unui demers plin de viaţă, încărcat de energie pozitivă, unui demers curajos (să nu uităm opinia lui că infernal este în profunzime tot ceea ce avem de cunoscut şi trăit, cu atât mai infernal şi mai greu de stăpânit cu cât este mai valoros) şi fără nici un compromis, cumva revoltat, aproape titanic, aproape prometeic. George Peagu nu-i ucide însă pe „demoni“ (îi interiorizează cu înţelegere, de parcă ar fi ai săi, pentru a le putea anihila „nocivitatea“ - răutatea, prostia, îngâmfarea, adulterul, snobismul, laşitatea, răzbunarea, indolenţa etc.), ci este un îmblânzitor al acestora. Deocamdată, el este singur pe drum, Hermes îl urmează îndeaproape, urmează să vină, cândva, nu se ştie dacă şi când poetul va avea nevoie de el, poate la întoarcere, în plină zi, dându-i poveţe. În al doilea rând, aşa cum notam mai sus, creaţia de acest tip nu este propriu-zis revelaţie, profeţie, nici măcar descoperire filosofică, metafizică, a rosturilor şi sensurilor. Este numai o propedeutică. Poetul învaţă despre cum să transfigureze şi să înfrumuseţeze şi, de ce nu, să facă suportabilă, după forţele-i specifice, calea întâlnirii cu zeii şi, implicit, cu adevărul. „Înarmat“ este, după cum se declară, pe lângă toate calităţile pe care le-am menţionat de atâtea ori, cu poezie „cu ceva umor“, elegantă, aranjată în maniera sa inconfundabilă, „la patru... dinţi“.
Mă opresc aici. Îi las pe cititori să parcurgă întregul volum - este, fără îndoială, o preţioasă reuşită editorială.
Marcel Crihană
O scriitoare în adevăratul sens al cuvântului - ADINA ENĂCHESCU
Poezia japoneză a fost, vreme îndelungată, aservită intereselor curţii imperiale şi oamenilor puterii aflaţi în jurul împăraţilor, shogunilor ş.a. Există chiar o vastă cultură a antologiei de poeme - difuzate oral, apoi scrise - la comanda acestora. Putem vorbi fără a greşi, la japonezi, de comandă istorică, religioasă, socială etc. asupra creaţiei lirice, iar poezia făcea parte direct, în unele situaţii, din ritualurile, din ceremoniile desfăşurate la vremea respectivă. Se regăseşte acest aspect în poezia volumului de faţă? Da, însă în mod subtil - căci la Adina Enăchescu nu avem de-a face cu idei „dictate“ de viaţa politică, socială, comunitară etc., ci de unele date de un imperativ interior (moral, în principal) al poetei.
Tanka e un fel de „luptă“ între o primă parte a poeziei („tristihul de sus“) şi cealaltă, a doua („distihul de jos“), un „duel“ între gânduri şi expresii, contrastante, poate chiar opuse, contradictorii uneori, rezultatul fiind tensionat şi cele două părţi punându-se în valoare reciproc. Tematica nu contează atât de mult, importantă este forma „discursurilor“. Aceasta a fost preluată şi în cercurile galante - mondene, culturale, „nobiliare“ etc. - în care un poet îl „provoca“ pe altul la un dialog liric în care să-şi demonstreze măiestria şi, de aceea, fenomenul a permis transformarea poeziei tanka în joc, atitudinea ludică potrivindu-se de minune subiectelor erotice. Aşa că se poate scrie şi poem de dragoste în grilă tanka, iar caracteristicile acesteia să-i sporească enorm calitatea, reuşita.
Adina Enăchescu îl cheamă la „contrareplică“ pe nimeni altul decât Nichita Stănescu. E lesne de înţeles de ce pe el şi nu pe altcineva. Care dintre poeţii noştri „de mare calibru“ ar mai fi acceptat imediat, fără nici o rezervă, o asemenea provocare la „turnirul“ cu „armele“ simbolurilor? Cesura fiind numai în sufletul autoarei (Dor de tine intitulându-şi cartea, adică dor de Nichita), cele două părţi ale fiecărui poem nu sunt de fiecare dată radical delimitate, mai ales în poeziile în care îndrăgostitul (sau îndrăgostita) se adresează iubitei (sau partenerului), urmând să primească un răspuns în cealaltă - oricare - parte (nu spun neapărat în a doua parte fiindcă, în istoria poemului renga, o variantă la tanka, s-au impus ca exemplare cazuri în care cineva primea ultimele două versuri şi trebuia să le scrie pe primele trei, nu invers). Faptul că limitele nu sunt riguros stabilite, însă, nu înseamnă că Adina nu stăpâneşte bine tehnica tanka. Ci doar că, şi de această dată, ca şi în cazul haiku-ului, poeta noastră este „foarte româncă“ - dacă mi se dă voie să mă exprim aşa. În consecinţă, volumul ei este o adaptare a stilului japonez la realităţile româneşti, cu „necuvintele“ autohtone cu tot. Război, corupţie, sărăcie, neputinţă, mizerie, viziuni apocaliptice etc. coexistă cu fericirea şi rafinamentul dimineţilor luminoase, calme, tăcute, ale dragostei unice, pe viaţă. DORUL de Dumnezeu este deopotrivă dor de poetul „perfect“, de poemul emblematic, dar şi dor de sfinţenie, demnitate, normalitate, tinereţe, bucurie etc., în fine, dor de persoana iubită, de bărbatul drag, „jumătatea“ sa - am pus ghilimele deoarece Adina Enăchescu alege tanka pentru acest raport între femeie şi bărbat pentru că, într-adevăr, niciodată între cei doi nu este un echilibru ca între două jumătăţi egale, ci - în cea mai sublimă masură - o armonie între părţile aceluiaşi întreg.
Doamna Adina Enăchescu este o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului, „demonstrând“ - cu o ordine în „punerea la lucru“ a inspiraţiei şi talentului aproape matematică - acest lucru încă de la primele sale încercări. Autoarea Dor-ului de tine, carte de factură japoneză (tanka) dar - cum îmi face plăcere să notez încă o dată - „foarte românească“, îşi închipuie că alţii (Vasiliu, Găbudean, Grigoriu, Moţet, Atanasiu ş.a.) scriu „mai bine“ decât ea. Falsă problemă! Poeta îşi conturează tot mai ferm specificul, personalul, originalul, fiind tot mai sigur „ea însăşi“, unică şi incomparabilă. Îi dorim să continue şi să aibă succes - din tot sufletul! (Marcel Crihană)
Tanka e un fel de „luptă“ între o primă parte a poeziei („tristihul de sus“) şi cealaltă, a doua („distihul de jos“), un „duel“ între gânduri şi expresii, contrastante, poate chiar opuse, contradictorii uneori, rezultatul fiind tensionat şi cele două părţi punându-se în valoare reciproc. Tematica nu contează atât de mult, importantă este forma „discursurilor“. Aceasta a fost preluată şi în cercurile galante - mondene, culturale, „nobiliare“ etc. - în care un poet îl „provoca“ pe altul la un dialog liric în care să-şi demonstreze măiestria şi, de aceea, fenomenul a permis transformarea poeziei tanka în joc, atitudinea ludică potrivindu-se de minune subiectelor erotice. Aşa că se poate scrie şi poem de dragoste în grilă tanka, iar caracteristicile acesteia să-i sporească enorm calitatea, reuşita.
Adina Enăchescu îl cheamă la „contrareplică“ pe nimeni altul decât Nichita Stănescu. E lesne de înţeles de ce pe el şi nu pe altcineva. Care dintre poeţii noştri „de mare calibru“ ar mai fi acceptat imediat, fără nici o rezervă, o asemenea provocare la „turnirul“ cu „armele“ simbolurilor? Cesura fiind numai în sufletul autoarei (Dor de tine intitulându-şi cartea, adică dor de Nichita), cele două părţi ale fiecărui poem nu sunt de fiecare dată radical delimitate, mai ales în poeziile în care îndrăgostitul (sau îndrăgostita) se adresează iubitei (sau partenerului), urmând să primească un răspuns în cealaltă - oricare - parte (nu spun neapărat în a doua parte fiindcă, în istoria poemului renga, o variantă la tanka, s-au impus ca exemplare cazuri în care cineva primea ultimele două versuri şi trebuia să le scrie pe primele trei, nu invers). Faptul că limitele nu sunt riguros stabilite, însă, nu înseamnă că Adina nu stăpâneşte bine tehnica tanka. Ci doar că, şi de această dată, ca şi în cazul haiku-ului, poeta noastră este „foarte româncă“ - dacă mi se dă voie să mă exprim aşa. În consecinţă, volumul ei este o adaptare a stilului japonez la realităţile româneşti, cu „necuvintele“ autohtone cu tot. Război, corupţie, sărăcie, neputinţă, mizerie, viziuni apocaliptice etc. coexistă cu fericirea şi rafinamentul dimineţilor luminoase, calme, tăcute, ale dragostei unice, pe viaţă. DORUL de Dumnezeu este deopotrivă dor de poetul „perfect“, de poemul emblematic, dar şi dor de sfinţenie, demnitate, normalitate, tinereţe, bucurie etc., în fine, dor de persoana iubită, de bărbatul drag, „jumătatea“ sa - am pus ghilimele deoarece Adina Enăchescu alege tanka pentru acest raport între femeie şi bărbat pentru că, într-adevăr, niciodată între cei doi nu este un echilibru ca între două jumătăţi egale, ci - în cea mai sublimă masură - o armonie între părţile aceluiaşi întreg.
Doamna Adina Enăchescu este o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului, „demonstrând“ - cu o ordine în „punerea la lucru“ a inspiraţiei şi talentului aproape matematică - acest lucru încă de la primele sale încercări. Autoarea Dor-ului de tine, carte de factură japoneză (tanka) dar - cum îmi face plăcere să notez încă o dată - „foarte românească“, îşi închipuie că alţii (Vasiliu, Găbudean, Grigoriu, Moţet, Atanasiu ş.a.) scriu „mai bine“ decât ea. Falsă problemă! Poeta îşi conturează tot mai ferm specificul, personalul, originalul, fiind tot mai sigur „ea însăşi“, unică şi incomparabilă. Îi dorim să continue şi să aibă succes - din tot sufletul! (Marcel Crihană)
Ecoul - chemare în Cer - VICTORIA-ELENA MILESCU
Legenda spune că o frumoasă nimfă, Echo, deşi dăruită de zei cu numeroase calităţi excepţionale, avea şi „defectul“ de a vorbi prea mult. Răutăcioasa Hera ar fi pedepsit-o atunci pentru limbuţia ei, să nu mai poată purta niciodată un dialog adevărat, în care
să-şi exprime propriile gânduri şi sentimente, ci doar rosti cuvinte repetate după cei din jur. Lucrurile nu s-ar fi oprit însă aici. Cruda zeiţă ar fi făcut apoi ca Echo să se îndrăgostească tocmai de Narcis, nefericitul care nu se recunoştea, iubindu-se numai pe sine, care deci nu avea cum să o salveze pe biata nimfă prin puterea fericirii celuilalt, a celui drag!
O singurătate în doi mai cinică - dar şi mai exemplară, în acelaşi timp -, nu se putea închipui! Tragică pedeapsă!
Dar unde se întâlneşte, totuşi, din nou, ecoul cu speranţa? În mijlocul lipsei totale de comunicare, sub cumplitul „sarcasm“ al destinului, când eşti numai o mască străină, dincolo de care e altcineva şi cu totul altceva decât pot percepe ceilalţi, unde tăcerea devine un balsam pentru rănile provocate de deznădejde, cum de se mai naşte puţina încredere într-o schimbare a situaţiei? Pentru Echo şi Narcis, din păcate, nu există alternativa aceasta. Varianta optimistă, susţinută de credinţa în altă divinitate (Dumnezeul creştinilor), una înţeleaptă şi generoasă, miloasă cu asupra de măsură, apare, sugerată ezitant şi sfios, în cartea Victoriei Milescu. Aici, datorită atotputerniciei Preabunului şi Dreptului Mântuitor, a Cuvântului, toate relele dispar, iertarea netezeşte din nou căile (re)alese liber, relaţiile normale se (re)stabilesc în taină. „Dintre neguri, într-o noapte,/ Spre zori S-a născut Cuvântul,/ La-nceput, miere şi lapte,/ Mai apoi, lumină-n şoapte,/ Şi în zi, de Soare fapte,/ Strigăt ‘nalt, ca Legământul./ Dintre neguri, într-o noapte,/ În foc S-a-nălţat Cuvântul.“ (Trioletul Cuvântului) Dacă lumea veche greacă şi romană şi-ar fi lăsat soarta în voia Sfintei Treimi, a lui Hristos şi nu a capriciosului cuplu Zeus-Hera, de pildă, suferinţa provocată celor „mai mici“ şi „neînsemnaţi“ ar fi fost curmată în mod sigur mai curând şi mai uşor. Chiar dacă unui ecou ascultat cu răbdare îi va răspunde la început tot un ecou, acesta ascunde speranţa că, acolo unde este iubire, o iubire aflată în grija Creatorului, o iubire care dă însăşi natura fiinţei omeneşti, cele două triste singurătăţi au şansa de a regăsi sau reconstrui o punte, unda comuniunii întru fericirea promisă fiecăruia. „De nu-i iubire, nu e nici speranţă,/ Dacă nu crezi în Cer şi-n fericire./ S-asculţi ecoul ca pe o romanţă/ Şi să-i răspunzi chemând la mântuire./ În prima clipă-i tot ecou, cu siguranţă/ A ta vibraţie-mărturisire.../ Dar de-i iubire, este şi speranţă/ Chemare-n Cer, răspuns şi fericire“. (Trioletul ecoului-speranţă)
Autoarea nu este la prima „abatere“ către simbolul ecoului în textele lirice. I s-a reproşat însă, după apariţia volumului cu titlul Ecouri târzii, o carte de poezie ceva mai meditativă şi poate, într-adevăr, pe alocuri pesimistă, că s-a lăsat copleşită de experienţa singurătăţii din propria-i viaţă, a înstrăinării de familie şi îndepărtării de fiica ei, precum şi de „măruntele“ greutăţi cotidiene, care nu ar merita să facă subiectul unor poeme. I s-a reproşat, deci, că a scris prea... „fără speranţă“. Aşadar, de această dată, Victoria Milescu accentuează mai ferm (nu însă foarte clar - sau atât de limpede cât ar fi fost nevoie) pe elementele menţionate mai sus, ecoul-încredere-credinţă, ecoul-forţă de autocunoaştere şi autodepăşire, ecoul-iertare, ecoul-speranţă la bine, normalitate şi echilibru. Ca să încercăm o sintetizare, ecoul în iubire, întru fericire. Acest tip special de ecou este acela pe care l-am numit (după versul citat), „chemare în Cer“. Este în plan secund ideea că, pentru femeia singură şi îndrăgostită sau părăsită şi despărţită de cel pe care îl iubea cândva, această „chemare“ este de fapt dorinţa unei relaţii stabile, a unei cununii cu „jumătatea“ ei, a unei „nunţi în Cer“. Dar este - şi nu putem decât să o felicităm pe poetă - şi această temă, destul de inspirat conturată, atât în paginile cărţii, cât şi în macheta frumoasă a copertei.
„Mi-e greu să spun că te-am pierdut/ Când nu te-ai mai oprit din mers./ Cu răni adânci şi de neşters, Aştept răspunsul, dar e mut.//
De-atunci şi viaţa-mi a trecut/ Şi-am plâns destinului pervers./ Mi-e greu să spun că te-am pierdut,/ Cercând să te opresc din mers.// Şi-ai dispărut în „Univers“.../ De toate astea m-am temut/ Şi-am încercat să nu te uit,/ Măcar într-un rondel, un vers.// Mi-e greu să spun că te-am pierdut.“ (Rondelul destinului)
Desigur că Victoria Milescu scrie „perfectibil“, ca noi toţi, de altfel, dar considerăm că acest volum este puţin mai reuşit decât celelalte, o dovadă, totodată, a certitudinii unei evoluţiei îmbucurătoare. Îi urăm succes şi o aşteptăm cu o antologie de poeme dedicate „inimii de mamă“, cum ştim că-şi doreşte de ceva vreme... (Marcel Crihană)
să-şi exprime propriile gânduri şi sentimente, ci doar rosti cuvinte repetate după cei din jur. Lucrurile nu s-ar fi oprit însă aici. Cruda zeiţă ar fi făcut apoi ca Echo să se îndrăgostească tocmai de Narcis, nefericitul care nu se recunoştea, iubindu-se numai pe sine, care deci nu avea cum să o salveze pe biata nimfă prin puterea fericirii celuilalt, a celui drag!
O singurătate în doi mai cinică - dar şi mai exemplară, în acelaşi timp -, nu se putea închipui! Tragică pedeapsă!
Dar unde se întâlneşte, totuşi, din nou, ecoul cu speranţa? În mijlocul lipsei totale de comunicare, sub cumplitul „sarcasm“ al destinului, când eşti numai o mască străină, dincolo de care e altcineva şi cu totul altceva decât pot percepe ceilalţi, unde tăcerea devine un balsam pentru rănile provocate de deznădejde, cum de se mai naşte puţina încredere într-o schimbare a situaţiei? Pentru Echo şi Narcis, din păcate, nu există alternativa aceasta. Varianta optimistă, susţinută de credinţa în altă divinitate (Dumnezeul creştinilor), una înţeleaptă şi generoasă, miloasă cu asupra de măsură, apare, sugerată ezitant şi sfios, în cartea Victoriei Milescu. Aici, datorită atotputerniciei Preabunului şi Dreptului Mântuitor, a Cuvântului, toate relele dispar, iertarea netezeşte din nou căile (re)alese liber, relaţiile normale se (re)stabilesc în taină. „Dintre neguri, într-o noapte,/ Spre zori S-a născut Cuvântul,/ La-nceput, miere şi lapte,/ Mai apoi, lumină-n şoapte,/ Şi în zi, de Soare fapte,/ Strigăt ‘nalt, ca Legământul./ Dintre neguri, într-o noapte,/ În foc S-a-nălţat Cuvântul.“ (Trioletul Cuvântului) Dacă lumea veche greacă şi romană şi-ar fi lăsat soarta în voia Sfintei Treimi, a lui Hristos şi nu a capriciosului cuplu Zeus-Hera, de pildă, suferinţa provocată celor „mai mici“ şi „neînsemnaţi“ ar fi fost curmată în mod sigur mai curând şi mai uşor. Chiar dacă unui ecou ascultat cu răbdare îi va răspunde la început tot un ecou, acesta ascunde speranţa că, acolo unde este iubire, o iubire aflată în grija Creatorului, o iubire care dă însăşi natura fiinţei omeneşti, cele două triste singurătăţi au şansa de a regăsi sau reconstrui o punte, unda comuniunii întru fericirea promisă fiecăruia. „De nu-i iubire, nu e nici speranţă,/ Dacă nu crezi în Cer şi-n fericire./ S-asculţi ecoul ca pe o romanţă/ Şi să-i răspunzi chemând la mântuire./ În prima clipă-i tot ecou, cu siguranţă/ A ta vibraţie-mărturisire.../ Dar de-i iubire, este şi speranţă/ Chemare-n Cer, răspuns şi fericire“. (Trioletul ecoului-speranţă)
Autoarea nu este la prima „abatere“ către simbolul ecoului în textele lirice. I s-a reproşat însă, după apariţia volumului cu titlul Ecouri târzii, o carte de poezie ceva mai meditativă şi poate, într-adevăr, pe alocuri pesimistă, că s-a lăsat copleşită de experienţa singurătăţii din propria-i viaţă, a înstrăinării de familie şi îndepărtării de fiica ei, precum şi de „măruntele“ greutăţi cotidiene, care nu ar merita să facă subiectul unor poeme. I s-a reproşat, deci, că a scris prea... „fără speranţă“. Aşadar, de această dată, Victoria Milescu accentuează mai ferm (nu însă foarte clar - sau atât de limpede cât ar fi fost nevoie) pe elementele menţionate mai sus, ecoul-încredere-credinţă, ecoul-forţă de autocunoaştere şi autodepăşire, ecoul-iertare, ecoul-speranţă la bine, normalitate şi echilibru. Ca să încercăm o sintetizare, ecoul în iubire, întru fericire. Acest tip special de ecou este acela pe care l-am numit (după versul citat), „chemare în Cer“. Este în plan secund ideea că, pentru femeia singură şi îndrăgostită sau părăsită şi despărţită de cel pe care îl iubea cândva, această „chemare“ este de fapt dorinţa unei relaţii stabile, a unei cununii cu „jumătatea“ ei, a unei „nunţi în Cer“. Dar este - şi nu putem decât să o felicităm pe poetă - şi această temă, destul de inspirat conturată, atât în paginile cărţii, cât şi în macheta frumoasă a copertei.
„Mi-e greu să spun că te-am pierdut/ Când nu te-ai mai oprit din mers./ Cu răni adânci şi de neşters, Aştept răspunsul, dar e mut.//
De-atunci şi viaţa-mi a trecut/ Şi-am plâns destinului pervers./ Mi-e greu să spun că te-am pierdut,/ Cercând să te opresc din mers.// Şi-ai dispărut în „Univers“.../ De toate astea m-am temut/ Şi-am încercat să nu te uit,/ Măcar într-un rondel, un vers.// Mi-e greu să spun că te-am pierdut.“ (Rondelul destinului)
Desigur că Victoria Milescu scrie „perfectibil“, ca noi toţi, de altfel, dar considerăm că acest volum este puţin mai reuşit decât celelalte, o dovadă, totodată, a certitudinii unei evoluţiei îmbucurătoare. Îi urăm succes şi o aşteptăm cu o antologie de poeme dedicate „inimii de mamă“, cum ştim că-şi doreşte de ceva vreme... (Marcel Crihană)
Între pădurea ce cântă şi stânca pe care se sprijină Cerul -
- MARIA NICULESCU
Primii elfi nordici, acele semidivinităţi cu puteri magice - sau „zei minori“, cum li se mai spunea - nu aveau, aparent, o legătură directă cu iubirea, ci erau ocrotitorii naturii (pădurilor, în special, izvoarelor şi pământurilor întinse), mai exact, protectorii capacităţii lumii create de conservare şi reproducere, ai fertilităţii ei. Personaje foarte populare, asemănătoare oamenilor, au permis apariţia ideii că, pe de o parte, ar fi posibilă o relaţie afectivă între ei şi pământeni, o dragoste care cumva le-ar egaliza profilul spiritual şi, pe de altă parte, că eroii ar putea fi după moarte ridicaţi la rangul de elfi. Deşi în general se considera că aceste fiinţe fabuloase aveau o viaţă neobişnuit de lungă, a fost preferată - din varii motive - şi s-a impus apoi opinia potrivit căreia de fapt elfii erau nemuritori. Acest element a repus bazele speranţei omului de rând în adevărul (mitologic, aici) proprie-i nemuriri şi a transformat elful într-un fel de „salvator“. Apoi, fantezia „povestitorilor“ i-a împărţit pe elfi în buni şi răi, în pitici ai întunericului şi spiriduşi ai luminii, trăind în lumi antagonice (Svartalfheim şi Alfheim, dar nu are prea mare importanţă cum au fost denumite). În consecinţă, exista credinţa că un sacrificiu adus elfilor Binelui putea vindeca orice rană provocată de Rău în luptă, în război etc.
Elful florii-de-colţ este şi mai interesant. „Albastru şi ciudat“, îşi părăseşte vechea menire, de apărător al „pădurii verzi care cântă“ pentru că se îndrăgosteşte iremediabil de însingurata prinţesă a tărâmului auster din munţii stâncoşi. El urcă „pe piscurile înalte, încremenite“, pentru a-i dărui acesteia inima lui, ca „nimic şi nimeni să nu-i mai despartă“, adică să o facă părtaşă la nemurirea lui. Însă, după ce se găsesc unul pe altul, fiecare plăteşte împlinirea printr-o misiune „sfântă“: elful călătoreşte prin Univers, căutând acele locuri unde oamenii au nevoie să li se vorbească, să li se amintească despre Dumnezeu. Este un intermediar, adică, între comunitatea pământenilor şi divinitate, ajută la refacerea comuniunii sacre. Când depistează unde este o ruptură de acest tip, o duce acolo pe floarea-de-colţ, floarea lui iubită, cu rostul ei taumaturgic. Ea este cea care „îi spune omului de Dumnezeu“. Dar cum face acest minunat lucru? „Dintr-o carte“, unde petalele ei fine sunt presate, dar lucesc curat, căci poartă în ele Cerul şi „taina“ vieţii-fără-de-sfârşit. Iată un model aproape desăvârşit al dragostei. Nu contează dacă elful este bărbat şi floarea-de-colţ este femeie sau invers, ei sunt numai două simboluri excelent alese pentru a ilustra raportul dintre iubire şi credinţă, chiar cu o destul de evidentă „încreştinare“ a acestuia. Că Maria Niculescu scrie simplu, sincer şi deschis, că datorită acestor calităţi mesajul ei este foarte uşor de receptat la întreaga valoare, am notat cu fiecare nou volum apărut.
Sunt multe poeme în cartea de faţă ce ar merita să-mi concentrez atenţia şi analiza asupra oricărui vers. Dar nu am în intenţie acest demers. Ca întotdeauna, îl îndemn pe cititor să parcurgă toate poeziile cu un orizont de aşteptări imparţial. Este însă o colecţie frumoasă, superbă pe alocuri căci, fiind vorba de simţămintele cele mai pure, cuvintele şi expresiile au o deosebită rezonanţă de profunzime. Câteva acrostihuri, dedicate celor apropiaţi, membri ai familiei autoarei, prieteni şi colegi, întregesc - privind tehnica scrierii - reuşita editorială.
În ansamblu, creaţia poetei Maria Niculescu are o linie valorică ascendentă, atât în adecvarea formei la conţinutul propus, cât şi în iniţial nesperatul impact pozitiv asupra publicului cititor - căci cărţile ei sunt din ce în ce mai bine primite. Cum sper să-mi fac un fericit obicei, vă las în grijă „Elful florii-de-colţ“ şi mă îndrept spre următorul volum semnat de aceeaşi autoare: „Nopţi de mister, zile de taină“. (Marcel Crihană)
Primii elfi nordici, acele semidivinităţi cu puteri magice - sau „zei minori“, cum li se mai spunea - nu aveau, aparent, o legătură directă cu iubirea, ci erau ocrotitorii naturii (pădurilor, în special, izvoarelor şi pământurilor întinse), mai exact, protectorii capacităţii lumii create de conservare şi reproducere, ai fertilităţii ei. Personaje foarte populare, asemănătoare oamenilor, au permis apariţia ideii că, pe de o parte, ar fi posibilă o relaţie afectivă între ei şi pământeni, o dragoste care cumva le-ar egaliza profilul spiritual şi, pe de altă parte, că eroii ar putea fi după moarte ridicaţi la rangul de elfi. Deşi în general se considera că aceste fiinţe fabuloase aveau o viaţă neobişnuit de lungă, a fost preferată - din varii motive - şi s-a impus apoi opinia potrivit căreia de fapt elfii erau nemuritori. Acest element a repus bazele speranţei omului de rând în adevărul (mitologic, aici) proprie-i nemuriri şi a transformat elful într-un fel de „salvator“. Apoi, fantezia „povestitorilor“ i-a împărţit pe elfi în buni şi răi, în pitici ai întunericului şi spiriduşi ai luminii, trăind în lumi antagonice (Svartalfheim şi Alfheim, dar nu are prea mare importanţă cum au fost denumite). În consecinţă, exista credinţa că un sacrificiu adus elfilor Binelui putea vindeca orice rană provocată de Rău în luptă, în război etc.
Elful florii-de-colţ este şi mai interesant. „Albastru şi ciudat“, îşi părăseşte vechea menire, de apărător al „pădurii verzi care cântă“ pentru că se îndrăgosteşte iremediabil de însingurata prinţesă a tărâmului auster din munţii stâncoşi. El urcă „pe piscurile înalte, încremenite“, pentru a-i dărui acesteia inima lui, ca „nimic şi nimeni să nu-i mai despartă“, adică să o facă părtaşă la nemurirea lui. Însă, după ce se găsesc unul pe altul, fiecare plăteşte împlinirea printr-o misiune „sfântă“: elful călătoreşte prin Univers, căutând acele locuri unde oamenii au nevoie să li se vorbească, să li se amintească despre Dumnezeu. Este un intermediar, adică, între comunitatea pământenilor şi divinitate, ajută la refacerea comuniunii sacre. Când depistează unde este o ruptură de acest tip, o duce acolo pe floarea-de-colţ, floarea lui iubită, cu rostul ei taumaturgic. Ea este cea care „îi spune omului de Dumnezeu“. Dar cum face acest minunat lucru? „Dintr-o carte“, unde petalele ei fine sunt presate, dar lucesc curat, căci poartă în ele Cerul şi „taina“ vieţii-fără-de-sfârşit. Iată un model aproape desăvârşit al dragostei. Nu contează dacă elful este bărbat şi floarea-de-colţ este femeie sau invers, ei sunt numai două simboluri excelent alese pentru a ilustra raportul dintre iubire şi credinţă, chiar cu o destul de evidentă „încreştinare“ a acestuia. Că Maria Niculescu scrie simplu, sincer şi deschis, că datorită acestor calităţi mesajul ei este foarte uşor de receptat la întreaga valoare, am notat cu fiecare nou volum apărut.
Sunt multe poeme în cartea de faţă ce ar merita să-mi concentrez atenţia şi analiza asupra oricărui vers. Dar nu am în intenţie acest demers. Ca întotdeauna, îl îndemn pe cititor să parcurgă toate poeziile cu un orizont de aşteptări imparţial. Este însă o colecţie frumoasă, superbă pe alocuri căci, fiind vorba de simţămintele cele mai pure, cuvintele şi expresiile au o deosebită rezonanţă de profunzime. Câteva acrostihuri, dedicate celor apropiaţi, membri ai familiei autoarei, prieteni şi colegi, întregesc - privind tehnica scrierii - reuşita editorială.
În ansamblu, creaţia poetei Maria Niculescu are o linie valorică ascendentă, atât în adecvarea formei la conţinutul propus, cât şi în iniţial nesperatul impact pozitiv asupra publicului cititor - căci cărţile ei sunt din ce în ce mai bine primite. Cum sper să-mi fac un fericit obicei, vă las în grijă „Elful florii-de-colţ“ şi mă îndrept spre următorul volum semnat de aceeaşi autoare: „Nopţi de mister, zile de taină“. (Marcel Crihană)
Dimineţi cu blândă şi sfântă lumină - MARIA NICULESCU
Sunt şi foarte multe poeme din acest volum care nu par a fi „religioase“ - de fapt, acestea nu sunt explicit astfel dar, dincolo din subiectul din prim-plan, stă întotdeauna ideea Mariei Niculescu potrivit căreia Dumnezeu este peste tot şi în toate, şi mai cu seamă în ochiul şi inima privitorului. „Eu ştiu că Dumnezeul e-oricând şi pretutindeni/ În orice colţ de lume, în orice colţ de casă,/ Îi simt prezenţa-i blândă şi sfânt de luminoasă...“ (pag. 11). Lumina aceasta sacră şi blândă a dimineţilor este, de asemenea, simbolul-cheie al credinţei ce însoţeşte - sau ar fi bine să însoţească - întotdeauna atât speranţa din suflet, cât şi receptarea binelui şi adevărului. Dimineaţa se întâmplă trezirea - şi, în acest caz, titlul este exemplar ales - căci ce este această deschidere a creatorului (şi a omului de rând) către tot ceea ce divinitatea i-a dăruit sau i-a lăsat în grijă, dacă nu un fel de „scuturare“ - cu recunoştinţă, poate cu bucurie, poate cu pioşenie - de „somnul“ nepăsării, neglijenţei, ignoranţei şi răutăţii? „În dimineţi când mă trezesc/ Zâmbind azurului ceresc,/ Aş vrea, Doamne, să Te zăresc,/ Să-Ţi mulţumesc!“ (pag. 12). Nu este o conştientizare a faptului că trebuie să căutăm (uneori mai aproape de noi decât ne închipuim, alteori în noi înşine), pretutindeni, partea bună şi frumoasă a vieţii şi să o scoatem din „întuneric“ în văzul tuturor pentru a-i spori puterea?
În plus, este vorba de mai multe dimineţi, ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi se „trezeşte“ în felul său şi se raportează la Dumnezeu, la semeni şi la lume în mod specific, personal. Lumina este însă în titlu una singură - lumina din care ne împărtăşim cu toţii, în toate dimineţile noastre -, iar în textele poemelor, „pogoară“ în mai multe „lumine“: „Eu cred în [...] a dimineţilor lumine,/ În suave versuri scrise cu aldine,/ În sfinţii toţi, în Ceruri, în destine,/ Dar, mai presus de toate, cred în Tine!“ (pag. 7).
Şi mai are o calitate atitudinea pozitivă (relativ „optimistă“) faţă de religie, de valoare şi de creaţie a Mariei Niculescu, atitudinea care este de fapt faţă de viaţă şi Dumnezeu: anume că este independentă de trecerea timpului şi de vârstă, în sensul că (autoarea susţine cu toată hotărârea şi în mod direct) trebuie să continui să lupţi pentru calea aleasă, pentru crezul tău, indiferent de numărul anilor care s-au adunat în experienţa ta. Să nu ţi se pară niciodată că e prea târziu pentru a primi sau a face binele. Să nu renunţi niciodată la ceea ce este important pentru tine, la rostul tău, chiar dacă alţii sunt împotriva ta.
Aşa stând lucrurile, când Maria Niculescu scrie despre iubire, despre părinţii ei (cu câtă duioşie: „măicuţa“ şi „tăicuţul“!), viaţă şi moarte, înviere, dreptate, vreme şi locuri, eternitate, copii, sărbători, arte - mai ales poezie şi muzică, despre păsări şi zboruri, despre dorul de ţară şi prietenii de acasă, despre stele, lună, soare, despre sărăcie şi umilinţă, şi multe altele, ea meditează la Dumnezeu (şi Iisus Hristos, Maica Domnului sau sfinţi) şi se roagă (unele poeme sunt chiar rugăciuni, au această formă declarată). Parabolele prin care Mântuitorul îşi transmite învăţătura, psalmii Vechiului Testament, Cântarea Cântărilor sau „simplele“ maxime răspândite oriunde în paginile Bibliei, toate acestea se regăsesc, într-o altă expresie, şi în majoritatea poeziilor pe care vi le recomandăm astăzi. Compensând micile dimensiuni prin substanţa conţinutului, cartea propusă dv spre lectură este, fără îndoială, o altă „bijuterie“ oferită publicului de către autoarea multor scrieri asemănătoare. Şi dacă ar fi să ne referim numai la apariţiile editoriale îngrijite şi prefaţate de noi, Miere şi fiere - Sau jocuri de-a raiul-vaiul, Vlăstarii fericirii, Credinţa şi Păcatul, Leagăn de smarald - şi o mulţime de antologii la care a participat poeta -, devine tot mai clar faptul că Maria Niculescu preferă să-şi încerce talentul în creaţia lirică de acest tip: un fel de spovedanie în versuri şi un îndemn la dragoste, iertare, înţelepciune. Demersul ei, făcut cu simplitate şi sinceritate, are, iată, încă un rezultat demn de toată lauda. O felicităm şi ne întoarcem la (re)cititul următorului volum al Mariei Niculescu, pe care l-am avut în lucru la Editura Perpessicius tot pentru 2007, Elful florii de colţ...
În plus, este vorba de mai multe dimineţi, ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi se „trezeşte“ în felul său şi se raportează la Dumnezeu, la semeni şi la lume în mod specific, personal. Lumina este însă în titlu una singură - lumina din care ne împărtăşim cu toţii, în toate dimineţile noastre -, iar în textele poemelor, „pogoară“ în mai multe „lumine“: „Eu cred în [...] a dimineţilor lumine,/ În suave versuri scrise cu aldine,/ În sfinţii toţi, în Ceruri, în destine,/ Dar, mai presus de toate, cred în Tine!“ (pag. 7).
Şi mai are o calitate atitudinea pozitivă (relativ „optimistă“) faţă de religie, de valoare şi de creaţie a Mariei Niculescu, atitudinea care este de fapt faţă de viaţă şi Dumnezeu: anume că este independentă de trecerea timpului şi de vârstă, în sensul că (autoarea susţine cu toată hotărârea şi în mod direct) trebuie să continui să lupţi pentru calea aleasă, pentru crezul tău, indiferent de numărul anilor care s-au adunat în experienţa ta. Să nu ţi se pară niciodată că e prea târziu pentru a primi sau a face binele. Să nu renunţi niciodată la ceea ce este important pentru tine, la rostul tău, chiar dacă alţii sunt împotriva ta.
Aşa stând lucrurile, când Maria Niculescu scrie despre iubire, despre părinţii ei (cu câtă duioşie: „măicuţa“ şi „tăicuţul“!), viaţă şi moarte, înviere, dreptate, vreme şi locuri, eternitate, copii, sărbători, arte - mai ales poezie şi muzică, despre păsări şi zboruri, despre dorul de ţară şi prietenii de acasă, despre stele, lună, soare, despre sărăcie şi umilinţă, şi multe altele, ea meditează la Dumnezeu (şi Iisus Hristos, Maica Domnului sau sfinţi) şi se roagă (unele poeme sunt chiar rugăciuni, au această formă declarată). Parabolele prin care Mântuitorul îşi transmite învăţătura, psalmii Vechiului Testament, Cântarea Cântărilor sau „simplele“ maxime răspândite oriunde în paginile Bibliei, toate acestea se regăsesc, într-o altă expresie, şi în majoritatea poeziilor pe care vi le recomandăm astăzi. Compensând micile dimensiuni prin substanţa conţinutului, cartea propusă dv spre lectură este, fără îndoială, o altă „bijuterie“ oferită publicului de către autoarea multor scrieri asemănătoare. Şi dacă ar fi să ne referim numai la apariţiile editoriale îngrijite şi prefaţate de noi, Miere şi fiere - Sau jocuri de-a raiul-vaiul, Vlăstarii fericirii, Credinţa şi Păcatul, Leagăn de smarald - şi o mulţime de antologii la care a participat poeta -, devine tot mai clar faptul că Maria Niculescu preferă să-şi încerce talentul în creaţia lirică de acest tip: un fel de spovedanie în versuri şi un îndemn la dragoste, iertare, înţelepciune. Demersul ei, făcut cu simplitate şi sinceritate, are, iată, încă un rezultat demn de toată lauda. O felicităm şi ne întoarcem la (re)cititul următorului volum al Mariei Niculescu, pe care l-am avut în lucru la Editura Perpessicius tot pentru 2007, Elful florii de colţ...
Regăsirea rădăcinilor noastre - FLORICA GH. CEAPOIU
Frumoasele motto-uri alese de Florica Gh. Ceapoiu pentru fiecare secţiune a volumului Dintr-un timp al regăsirii, toate desprinse din Eclesiast, arată destul de explicit că dincolo de poeziile sale stă un sens dat de raportarea autoarei la divinitate şi tradiţie. Ar fi interesant de analizat opţiunea pentru un fragment de text sau altul, însă nu am vrea să oferim cititorului o interpretare ce ar putea să-i restrângă orizontul de aşteptări limitându-i receptarea, cel puţin la prima lectură. Vom semnala, numai, câteva elemente de mare forţă expresivă, atât prin ele înseşi, cât şi în relaţie unele cu celelalte. Astfel, se poate constata preferinţa, uşor romantică probabil, dar şi cu accente de factură simbolistă, pe alocuri, a poetei pentru motivele floral-vegetale, în primul rând răsura, trandafirii şi floarea de măslin. Dacă prima este sălbatică şi „liberă“, aparent fragilă, dar „apărându-se“ de rău cu o mulţime de spini mărunţi şi ascuţiţi, rozele sunt nobile, „preţioase“ şi „cultivate“, desprinse direct din Soare, cu ghimpi mai puternici decât ai „rudei sărace“, răsura, ghimpi care îl provoacă pe privitor (sau pe călător!) să rupă floarea, sfidându-i împotrivirea expusă cu superioritate şi rafinament. În fine, floarea de măslin, de o puritate şi o gingăşie care contrastează cu „modestul“ fruct, atât de hrănitor într-un mediu ostil şi arid, sugerează acceptarea fără revoltă (dar nu fără suferinţă) a propriului destin, a propriei condiţii, de a dărui totul şi a nu cere nimic în schimb. Acest arbust „umil“ încearcă, prin „intermedierea“ asigurată în mod exemplar de curăţia şi frumuseţea florii, să se ridice de fapt până la Cer, unindu-şi - în concepţia promotorilor întoarcerii la natură, la simplicitatea în care este revelat Dumnezeu -, mesajul spiritual cu al Acestuia.
Floarea de răsură o întâlnim la Goethe, dar e diferită de cea surprinsă în versurile Floricăi Gh. Ceapoiu (şi în pictura lui Nicolae Grigorescu), adică e purpurie, roşie, „zbătându-se“ de durere şi indignare, împotriva flăcăului crud şi impulsiv, care, îndrăgostit, trece peste orice şi o ia cu el contra voinţei acesteia. Iată cum scrie autoarea noastră în cartea de faţă: „Fecioară-ntre spini ne părea/ Sfioasa răsură-n grădină,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roză se-nclină.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoană s-o ţină -/ Şi sfântă şi dalbă era/ A lumii suavă regină.// Nectar auriu de la Stea,/ În veacuri râvnit de-o albină,/ Spre pânză încet picura,/ Dar floarea,-n cerească lumină,/ Fecioară-ntre sfinţi ne părea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Dacă nu am avea şi noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiraţie deosebită pentru Goethe, am afirma - exagerând un pic, dar fără a greşi - că poemul Floricăi Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de răsură, însă ceva mai frumos...
Nu insistăm asupra trandafirilor. Există o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii în vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitită în scopul obţinerii unei priviri nuanţate asupra a ceea ce au în comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea şi dârzenia în faţa morţii). Vă lăsăm însă pe dv să o faceţi.
Floarea de măslin, de obicei sugerând pacea, liniştea, resemnarea, în Dintr-un timp al regăsirii este martoră şi părtaşă la cumplitul moment al rugăciunii lui Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani. Poemul este excepţional şi nu are nimic din duritatea şi răvăşirea scrierii cu acelaşi subiect a lui Voiculescu. La acesta, măslinii - nici vorbă de floare! - ar fi „dorit“, şi ei, să nu fie lângă Mântuitor când primeşte „paharul“: „Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă.../ Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii...“ (În Grădina Ghetsemani). În Floarea de Măslin: „Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea sub bolta-nlăcrimată,/ Grădina Ghetsimani niciodată/ Nu-şi mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea răscumpărată,/ Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea pe coasta-nsângerată.// Să mântuiască sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pată,/ A fost aleasă-n geamătul divin/ O tinereţe pururi ne-ntinată... -/ Simţea durerea Floarea de Măslin.“ (pag. 48)
Aşadar, prin cele trei elemente-simbol (dar şi altele: copacii, renaşterea din primăvară, sâmburii şi sevele, grădina, crinii, castanii, salcâmii, cireşii, frunza etc., şi numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tăcerea, vântul, îngerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu îşi exprimă circular ideea centrală: regăsirea originii, a rădăcinilor noastre sacre, a căii rostuite de acestea, recunoaşterea de sine în principiile fundamentale redescoperite şi reafirmarea acestora, „îmbogăţite“ şi transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne aparţine fiecăruia şi ne reprezintă între semeni. Autoarea scrie cu talent şi o tehnică tot mai bine stăpânită, atât sonete, rondeluri, triolete, cât şi poezie fără formă fixă. Vă recomandăm cu bucurie şi căldură să parcurgeţi întregul volum - este, fără îndoială, o nouă reuşită editorială.
Floarea de răsură o întâlnim la Goethe, dar e diferită de cea surprinsă în versurile Floricăi Gh. Ceapoiu (şi în pictura lui Nicolae Grigorescu), adică e purpurie, roşie, „zbătându-se“ de durere şi indignare, împotriva flăcăului crud şi impulsiv, care, îndrăgostit, trece peste orice şi o ia cu el contra voinţei acesteia. Iată cum scrie autoarea noastră în cartea de faţă: „Fecioară-ntre spini ne părea/ Sfioasa răsură-n grădină,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roză se-nclină.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoană s-o ţină -/ Şi sfântă şi dalbă era/ A lumii suavă regină.// Nectar auriu de la Stea,/ În veacuri râvnit de-o albină,/ Spre pânză încet picura,/ Dar floarea,-n cerească lumină,/ Fecioară-ntre sfinţi ne părea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Dacă nu am avea şi noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiraţie deosebită pentru Goethe, am afirma - exagerând un pic, dar fără a greşi - că poemul Floricăi Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de răsură, însă ceva mai frumos...
Nu insistăm asupra trandafirilor. Există o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii în vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitită în scopul obţinerii unei priviri nuanţate asupra a ceea ce au în comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea şi dârzenia în faţa morţii). Vă lăsăm însă pe dv să o faceţi.
Floarea de măslin, de obicei sugerând pacea, liniştea, resemnarea, în Dintr-un timp al regăsirii este martoră şi părtaşă la cumplitul moment al rugăciunii lui Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani. Poemul este excepţional şi nu are nimic din duritatea şi răvăşirea scrierii cu acelaşi subiect a lui Voiculescu. La acesta, măslinii - nici vorbă de floare! - ar fi „dorit“, şi ei, să nu fie lângă Mântuitor când primeşte „paharul“: „Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă.../ Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii...“ (În Grădina Ghetsemani). În Floarea de Măslin: „Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea sub bolta-nlăcrimată,/ Grădina Ghetsimani niciodată/ Nu-şi mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea răscumpărată,/ Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea pe coasta-nsângerată.// Să mântuiască sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pată,/ A fost aleasă-n geamătul divin/ O tinereţe pururi ne-ntinată... -/ Simţea durerea Floarea de Măslin.“ (pag. 48)
Aşadar, prin cele trei elemente-simbol (dar şi altele: copacii, renaşterea din primăvară, sâmburii şi sevele, grădina, crinii, castanii, salcâmii, cireşii, frunza etc., şi numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tăcerea, vântul, îngerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu îşi exprimă circular ideea centrală: regăsirea originii, a rădăcinilor noastre sacre, a căii rostuite de acestea, recunoaşterea de sine în principiile fundamentale redescoperite şi reafirmarea acestora, „îmbogăţite“ şi transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne aparţine fiecăruia şi ne reprezintă între semeni. Autoarea scrie cu talent şi o tehnică tot mai bine stăpânită, atât sonete, rondeluri, triolete, cât şi poezie fără formă fixă. Vă recomandăm cu bucurie şi căldură să parcurgeţi întregul volum - este, fără îndoială, o nouă reuşită editorială.
miercuri, 31 octombrie 2007
Fiecare sat trebuie sa aibă CARTEA-LUCRAREA lui
Nicolae Mohorea-Corni: Domnule Virgil Doca, dă-mi voie, mai întâi, să-ţi spun pe nume - pentru că eu sunt un „vechi“ dascăl şi scriitor, coleg de facultate cu Nichita Stănescu, iar dumneata eşti foarte tânăr, iar ca om de condei, deocamdată, ţi-ai făcut „debutul“ numai în sprijinul la editarea unei monografii a satului Valea Mărului şi, pe alocuri, răspunzând la întrebările jurnaliştilor, dar în calitate de viceprimar.
Virgil Florin Doca: E prea mult spus „om de condei“ - şi în general, dar mai ales în acest moment. Nu mi-am propus să devin scriitor, cu toate că simt nevoia să las o „mărturie“ pe hârtie despre multe experienţe trăite de mine. Ceva există „la sertar“ (dar nefinalizat, ca o memorie vie) – un vers, un eseu, un ciot de roman... Încă nu a venit timpul să prezint altora ceea ce scriu. Simt însă, uneori, că ar putea fi „aproape“ şi vremea acestei forme de exprimare. Nu mă grăbesc. Îmi plac lucrurile făcute încet. La foc mocnit. Sper ca timpul să nu o „ia înainte”...
N.M.C.: Printre preocupările dumitale se află şi o antologie de documente despre Valea Mărului. Şi eu îngrijesc o monografie care va apărea în curând la Editura Perpessicius. Nu este scrisă de mine, dar fiind o carte de istorie a locurilor mele natale, mi-a făcut o deosebită plăcere să mă ocup de „soarta“ acesteia ca lector şi consilier editorial. Este vorba de Corni, Măcişeni şi alte câteva sate din judeţul Galaţi, unde eu am copilărit. Vreau, de aceea, să ne începem discuţia cu problema necesităţii apariţiei acestui gen de lucrări: monografiile despre zona rurală a ţării.
V.F.D.: Monografiile nu mai sunt demult o necesitate ci, pur şi simplu, ceva imperativ, vital pentru satul românesc - şi nu numai. Interesul pe care îl aveţi pentru trecutul locului unde v-aţi născut îmi aduce o mare bucurie. Nutresc întotdeauna o deosebită preţuire pentru oamenii care trudesc la editarea unor monografii ale satelor. Sate uitate de timp. Căutaţi prin negura timpului şi redaţi istoria satelor cornene, istoria „furată“ prin „nescriere”. Satul reprezintă „veşnicia”, iar oamenii ca dvs. sunt „condamnaţi“ a reda nostalgia unui timp, sau poate nostalgia unui alt timp, atât de diferit de al nostru!...
Monografia reprezintă nevoia de a înţelege funcţia simbolică a unor vorbe vechi de când lumea (spuse seara târziu la lumina focului din sobă, lângă cana cu vin, de moşnegi cu barbă albă şi ochi vii), a unei cruci „modeste“ făcute din trunchiul unui copac bătrân şi a unui „banal“ ciob de oală spartă... Da, domnule profesor, fiecare sat trebuie să aibă Cartea-Lucrarea lui. Cartea despre trăitorii lui ca oameni, frânturi de spirit şi istorie.
CARTEA trebuie să vorbească de altarele de rugăciune, de identitatea localnicilor, de un Ştefan cel Mare şi Sfânt, de stejarii seculari din Pădurea Negrila, de tot ce a fost şi ce este. LUCRAREA trebuie să rămână mărturie scrisă celor ce vin, cartea trebuie să spună lumii întregi că pe acele locuri unice a existat şi există viaţă - unică şi aceasta. Viaţă adevărată şi simplă. Da, monografiile sunt vitale!
N.M.C.: Preocuparea pentru o monografie bună face parte din grija mai generală faţă de cultura locală. Trebuie să fie bine conturată secţiunea culturală într-o monografie? Se poate face abstracţie de aceasta?
V.F.D.: Neîndoielnic, fiecare monografie trebuie să aibă o importantă parte culturală. Secţiunea cultural – confesională reprezintă o Carte în sine integrată în CARTEA CEA MARE. Cum să lipsească versul, basmul, naiul şi cântul, şi jocul? Bogăţia de valori etno-folclorice reprezintă chiar „emblema“, amprenta unui anumit tip de univers rural. Gânduri şi fapte, mentalităţi colective şi individuale, cântece şi poveşti „din casa bunicilor“, mereu „anonime”, sentimente umane cristalizate în mici „opere de artă“, toate acestea, e musai sa apară în CARTE. Scrieţi astăzi despre bucuria de „atunci”. Căutaţi în toate, aparent neînsemnate, înţelepciunea autohtonă, ascultaţi bocetul mamei şi tânguirea doinită a tatălui.
Redescoperiţi prin litere „slova” ce face cuvântul. Vorbiţi de cultura populară sub toate „chipurile“ ei din satele Corni, Măcişeni şi Urleşti. E simplu, începeţi cu naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea, lucruri esenţiale ale vieţii noastre. Acestea au fost şi vor fi mereu însoţite de suferinţă şi fericire. Lumină şi întuneric. Dragoste şi ură. Când toate astea vor fi în Cartea dumneavoastră, în Cartea mea, în Cartea noastră, atunci va fi bine. La început a fost Cuvântul rostit, abia mai apoi Scrierea. Transmis din tată în fiu, Cuvântul a ajuns la noi. Astăzi, din slove trebuie făcută LUCRAREA, ca o trecere de la Alfa spre Omega – „Începutul” trebuie să rămână întipărit Prezentului pentru a fi redescoperit în Viitor.
N.M.C.: Prezervarea şi promovarea valorilor naţionale şi locale prin intermediul cărţilor (nu numai monografii, ci şi alte tipuri de studii, antologii, colecţii documentare etc.) sunt numai două dintre obiectivele şi activităţile culturale în care ar trebui să se implice prioritar administraţia locală. Sau nu ar trebui? Cum vezi dumneata lucrurile?
V.F.D.: Lucrurile sunt simple. Dacă toate valorile despre care vorbeam au existat de-a lungul a sute de ani, de ce astăzi le pierdem?
Nu suntem în stare să păstrăm moştenirea primită? Nu înţelegem că moştenirea aceasta reprezintă în primul rând o datorie şi numai după îndeplinirea ei putem vorbi şi de un drept?
Conservarea şi promovarea valorilor naţionale prin intermediul cărţilor au nevoie de implicarea autorităţilor locale. Dar e prea puţin! Copilul meu, fiu de ţăran va ajunge să ştie despre caloian, lăutul de Sântu’ Toader, povârla, vălăretul - jucatul colacilor de Paşte, tocmirea ciobanilor – Proorul Sf. Gheorghe – împodobirea satului de către tineri şi bătrâni cu salcie, ovideniile, moşii de iarnă - cu plăcintă, colaci şi ouă fierte, moşii de vară (pomană cu vase de mâncare), Floriile – „băutul“ Mărţişorului, Sânzienele, Magia flăcăului, peţitul şi împăcăciunea, grija - pomul vieţii, Căutarea părţii lipsă, Crucea de gheaţă (Boboteaza) ş.a. din cărţi? Mă îngrozesc că într-un timp nu prea îndepărtat toate acestea vor fi doar în foi tipărite!
Cum vom păstra şi perpetua jocuri „arhaice“ ca pâca, ţurca, pălita, leapşa, mingea la cadril, mingea la perete, mingea la goci, castel... Prin descrieri pe hârtie?
Da, putem culege şi arhiva blesteme şi descântece (de plecate, de rohin, de leac, de ursită, de durere, de deochi, de buba „ră” („rea“), de beţie, pecingine, curvăsărie, de strâns, pentru duşmani, năjitul, cartea de Sancă, farmece de dragoste şi de ursită, cântece populare, doine, balade, ghicitori, proverbe, strigături, poezie populară, basme populare, regionalisme, termeni etnografici, toponomie, ritualuri bisericeşti şi de nuntă, botez, înmormântare, pomană etc... Şi tot e puţin.
Dacă toate astea vom şti să le ţinem în viaţă atunci va fi bine. Şi va rămâne la fel: „Veşnicia s-a născut la sat”.
N.M.C.: Ce alte priorităţi culturale mai sunt la sate, cum se regăsesc în proiectele aflate în curs de desfăşurare şi în ce fel sunt implicate primăriile în acestea? Ce se întâmplă la Valea Mărului, în acest sens?
V.F.D.: „Pentru a fi preocupat de cultură, individul trebuie mai întâi să depăşească criza materială şi de aceea cultura nu este o preocupare binevenită...” – sună „ca dracu’“ ... cum spunea domnul Petre Roman într-un alt context, dar e o judecată a timpurilor în care trăim. Primarii nu investesc în cultură. Primarii sunt legaţi politic de scaun. Au nevoie de voturi. Cultura nu aduce voturi. Căminele culturale au devenit baruri, săli de nunţi şi cumetrii. Bibliotecile au fondul de carte învechit şi perimat. Învăţătorii - „primele făclii ale culturii” - sunt astăzi doar lumânări fumegând a disperare. La Valea Mărului suntem iar... la „începuturi”. Plecând de la premisa că aşezarea, ordinea reprezintă creaţia comunităţii şi a timpului, am reuşit împreună cu oameni de suflet să întocmim o strategie pentru păstrarea moştenirii culturale. Parte din arealul cultural Moldova de jos sau de câmpie, arealul nostru cultural a cunoscut un puternic fenomen de industrializare şi dezrădăcinare.
Avem nevoie de Tainic, de Profund, avem nevoie de un loc în care să ne regăsim cu toţii într-un „Sfat“ pentru Tradiţia vălmăreană. Un punct de sprijin în aflarea Semănătorului încă viu.
Avem nevoie de cultură! Avem nevoie de istoria noastră! Avem nevoie de fiecare vălmărean în parte!
După perioada marilor „directive culturale“, traversăm un adevărat „deşert cultural“. Astăzi trebuie să ieşim din impas. După vremurile tulburi prin care am trecut, a venit şi timpul să ne aplecăm spre credinţă şi viaţă spirituală, spre cultură – eternitatea satului. Întoarcerea cu faţa spre cultură ca o întoarcere a „seminţelor“, a „bobului de grâu“ către „rădăcini“ - este o recunoaştere a faptului că noi, „fiii risipitori“ ne recunoaştem greşeala, dar căutăm soluţii. Propunerile noastre de soluţii le-am strâns în „Strategia locală pentru cultura vălmăreană”:
„... - construcţia unui Centru de Cultură şi resurse alternative;
- conservarea, protejarea şi promovarea tradiţiilor, obiceiurilor şi a altor elemente care definesc patrimoniul imaterial vălmărean;
- «Parteneriate culturale cu satul meu - „fiii satului“ se vor întoarce vremelnic la izvorul naşterii lor – primind şi dăruind!, în simetria şi reversibilitatea gesturilor culturale şi istorice»;
- biblioteca viitorului are nevoie de prieteni – ea reprezintă distincţie, ideal de educaţie – biblioteca vălmăreană trebuie să devină un edificiu nobil – minim 20.000 de volume – carte nouă, calculatoare şi internet (biblioteca trebuie să devină un punct de acces la informaţie şi cultură, un loc de coeziune-comuniune şi incluziune socială“.
N.M.C.: Am auzit că eşti printre coordonatorii unei echipe de iniţiativă care intenţionează reînfiinţarea cenaclului Perpessicius - Crihană la Valea Mărului, poate în colaborare cu atelierul nostru de creaţie de la Bucureşti (Perpessicius), şi reeditarea revistei Vârste şi trepte, care a fost condusă cândva de domnul prof. univ. dr. Marcel Crihană.
Ce ne poţi spune despre acestea? Cine mai face parte din echipă şi cu ce gânduri porniţi „la drum“ din nou?
Crezi că îl poate egala cineva pe domnul Crihană în harul pe care l-a avut şi îl are ca îndrumător cultural? Şi, de ce va rămâne Perpessicius o „emblemă“ a cenaclului de la Valea Mărului? Ce vă leagă de această uriaşă personalitate a culturii române?
V.F.D.: Da. E bine spus, încercăm. Dar ştiţi cum este... „Facerea“ musai să dureze 9 luni, iar naşterea... să se lase cu dureri. Pentru anul bugetar 2008 vom aloca fondurile necesare pentru toate acestea. Întâi aşezământul cultural. Cupola. Pentru revistă, oamenii „lucrează”. Doamna învăţătoare Maria Gafton (membră a cenaclului Perpessicius-Crihană) e cea mai sufletistă. Profesori, învăţători, preotul satului şi... oameni simpli. Nu, nu cred că cineva îl poate egala pe domnul profesor Crihană. Nici nu cred că pot exista termeni de comparaţie.
De ce Perpessicius? Avem nevoie de Perpessicius „cel dedat cu suferinţa” în fiecare clipă. Numai o atitudine stoică faţă de asprimea vieţii de la sate poate să ne ajute să mai găsim timp, putere şi înţelegere pentru cultură - pentru latura noastră sufletească şi spirituală. Apoi, chiar şi reînfiinţarea cenaclului şi a revistei, „naşterea“ se face în durere... Perpessicius înseamnă modelul unui om „tăbăcit de suferinţă”, urmat în mod exemplar şi de profesorul Marcel Crihană. În al doilea rând, Perpessicius - Crihană pentru că noi, cei de acum, avem nevoie de „tonul” domnului profesor Crihană, blând şi generos, revărsând asupra noastră savoarea sentimentului de prietenie. Domnul profesor ne-a dovedit cândva că, alături de prieteni, „se poate“. Dacă vrei cu adevărat, crezi cu adevărat, munceşti cu adevărat, poţi reuşi! Un dascăl de ţară l-a impresionat ca nimeni altul din anii lui pe „aristocratul“ erudit de la oraş, pe fiul marelui om de cultură, încât i-a devenit prieten bun, ca un frate, precum odată Creangă lui Eminescu... Respectând proporţiile (atât de la Eminescu-Creangă, cât şi de la Perpessicius-Crihană... până la noi), credem că putem repeta aceste exemple şi realiza, împreună cu membrii cenaclului cu acelaşi nume de la Bucureşti, lucruri frumoase pe care singuri nu le-am putea face...
N.M.C.: Cât de bine îl cunoşti pe Marcel Crihană? De ce îl consideri un „fiu al satului“ reprezentativ pentru cultura vălmăreană? Cum este el receptat în satul natal? Dar opera lui?
Preocuparea pentru aceste valori nu ne este nouă la Valea Mărului. Au existat de-a lungul timpului oameni care au apreciat enorm cultura, făcându-şi din ea crez şi profesie. Domnul Crihană, prin anii 1973-1974, punea o „caramidă“ specifică acelor ani (prima, în unele privinţe). Ca întotdeauna, iniţiativa are rolul de a fi doar piatra de temelie, este alfa, fapta de început care transmite vălmărenilor de pretutindeni că, pentru a se continua, aveam şi avem nevoie de ei. Mi-a fost profesor la o vârstă mai tânără decât mă aflu eu acum. Era fascinantă prezenţa dumisale la catedră pentru că avea un orizont cultural foarte larg, pe care ni-l transmitea cu pasiune şi nouă. Nu ne forma o perspectivă limitată la literatură sau limbă, ci îl preocupa cultura în ansamblu, în ceea ce este fundamental şi universal. Elemente de filosofie, istorie, teologie, arte, psihologie şi pedagogie etc. se găseau în toate lecţiile, simplificate pentru a ne fi accesibile...
Domnul profesor Crihană ne pregătea nu pentru o carieră în litere, ci pentru viaţă, cu toate ale ei. De ce îl consider cea mai „mare“ valoare a noastră în cultură? Pentru că nimeni altcineva de aici nu a reuşit să publice aproape 50 de cărţi, cele mai multe de referinţă în domeniul dumisale, de exemplu. Este numai un aspect... Dar domnul profesor a făcut multe pentru şcoala vălmăreană, pentru colegii dumisale şi pentru elevi. Era „bun la toate“: compunea muzica şi versurile la cântecele pentru copii, se ocupa de textul (scenariul) şi regia pieselor de teatru ale „amatorilor“ talentaţi de la noi, organiza seri culturale, spectacole, aduna materiale şi redacta revistele, se îngrijea de fondul de carte al bibliotecii, conducea cenaclul, culegea opere populare de la bătrânii satului...
Apropo de asta, puţini ştiu că, până la doctoratul cu o tematică privind viaţa şi opera lui Perpessicius, lucrarea de gradul I a domnului Crihană a fost un excelent studiu de etnografie şi folclor, cu aplicaţii pe zona noastră.
Cum este receptat? Una din caracteristicile personalităţii culturale a domnului profesor Marcel Crihană, trăsătură de nobil caracter pe care o iubim noi foarte mult, este că nu şi-a „renegat“ niciodată „originea“, „matca“. Şi-a început adesea conferinţele publice, expunerile la facultate, discursurile la diferite simpozioane, mese rotunde etc., cu amintirea faptului că este vălmărean şi că datorează enorm locurilor natale şi oamenilor acestora. Aşa cum Eliade le spunea studenţilor străini că, dacă vor să-i priceapă opera, ar trebui să o poată citi în limba română, domnul profesor Marcel Crihană recunoştea cu mândrie că va fi receptat mai corect dacă ei vor şti că este vălmărean.
Poate şi de aici o deschidere în plus către relaţia cu Perpessicius: se ştie bine cum se raporta Dumitru S. Panaitescu la „brăilenii lui“.
N.M.C.: Am parcurs recent o carte veche, un album realizat de Angela şi Eugen Holban, intitulat Arta populară din judeţul Galaţi. Lucrarea voluminoasă, de 300 de pagini, format mare, nu face trimitere aproape deloc la creaţiile populare vălmărene. Cum îţi explici acest lucru dumneata, care eşti de profesie istoric? Ce am mai putea face noi, cei de azi, pentru restabilirea „ordinii“ fireşti - şi obiective - în evaluarea artei tradiţionale care este pe cale de a dispărea total din memoria şi atenţia publicului larg?
V.F.D.: Eu ştiu un monument în comuna Valea Mărului din anul 1770 despre care nu a vorbit şi nu vorbeşte nimeni. Şi, slavă Domnului, comuna a dat câţiva profesori de istorie... Mai ştiu că ne străduim cu mari greutăţi să restaurăm şi să refacem pictura unei biserici de asemenea foarte-foarte vechi (şi foarte frumoase). Şi, slavă Domnului, Valea Mărului a dat ţării un episcop (pe Iosif Gafton)... Nu cunosc sursele de documentare pentru cartea respectivă. Ca om pasionat de istorie, ştiu că majoritatea cercetătorilor se bazau pe surse din localităţile cele mai apropiate (şi în spaţiu, şi în timp) şi puteau, astfel, să cadă uşor în subiectivism. Probabil au lipsit sursele. Însă un adevăr dureros există. În zona noastră, localnicii au renunţat la portul popular într-un timp foarte scurt. Motivul: industrializarea şi adoptarea modului de viaţă al oraşelor unde majoritatea membrilor tineri ai familiilor din sat învăţau sau lucrau temporar (în combinatul Siderurgic Galaţi, Şantierul Naval etc.).
Creaţiile populare însă există. În casele bătrânilor... În amintirile câtorva dintre noi... Cine vrea să le vadă, le va vedea şi în viitorul muzeu etno-folcloric vălmărean. Dar să sperăm că, peste câţiva ani, pe ţăranul român nu îl vom găsi numai la muzeu - ci îl vom „reînvia“, împreună, prin cultura pe care o promovăm.
N.M.C.: Mă întreba cineva de ce sunt atât de puţini oameni talentaţi şi cu suflet mare în zona noastră... Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns: „La Puţeni (Puţini), că-s oricum... puţini de toţi! Iar şi la Valea Mărului, şi la Corni... pentru că ni-i iau şi pe ultimii Occidentul şi Capitala!“ Dumneata nu vrei, măcar uneori, să „fugi“ de la ţară către marile oraşe şi centre culturale ale lumii? Sau nu te simţi un fel de „ultimul rămas“ acasă?
V.F.D.: Este fals! Peste tot sunt oameni talentaţi şi plini de suflet. Mulţi. Şi nu are importanţă prin ce alte locuri îi duce viaţa. Dar... fie sunt prea modeşti, fie nu sunt lăsaţi să „spună” lumii că gândesc şi ce gândesc. E timpul nonvalorii, a „Becaliştilor“ şi „Elenelor Blonde-Barbie“. Dar peste tot, în fiecare colţ de Rai (aşa îi spun eu ţării mele) există un român ce a învăţat să „cânte“ de la „ciocârlie”. Undeva, foarte aproape de Soare.
Am fost recent plecat la Bruxelles. Am vizitat toate instituţiile centrale ale Uniunii Europene. Nu m-am simţit nici o clipă stânjenit că sunt român, „înainte, în timpul şi după“ ce sunt european. Nu am fost tentat să rămân acolo şi nu m-am gândit nici o secundă că ar fi bine să-mi iau familia şi să mă mut acolo. Perpessicius a plecat la Bucureşti, dar a creat în mijlocul Capitalei o „mică Brăilă“. Marcel Crihană a plecat la Bucureşti, dar a dus cu sine şi a crescut acolo o „mică Valea Mărului“. Dv., domnule Mohorea, aţi plecat la Bucureşti, dar aţi clădit acolo, în sufletele colegilor şi elevilor dv., ca director şi cadru didactic, o „mică şcoală a Cornilor“.
Eu încă nu ştiu. Nu cred însă să pot pleca din sat definitiv. Până acum, eu sunt numai „cel care se întoarce“. Nu mă simt un „ultim rămas“, căci acasă este, pentru mine, nu numai aici, ci oriunde câte un „om de-al meu“ dezvăluie în lumină încă o Valea Mărului.
N.M.C.: Îţi mulţumesc şi te aşteptăm, totuşi, oricând, şi la Bucureşti.
V.F.D.: Şi eu vă mulţumesc! Căci vine o zi când... nu mai poţi fugi de ceva ce trebuie să faci - fiindcă îţi dai seama că nu ai cum să fugi de tine însuţi.
Virgil Florin Doca: E prea mult spus „om de condei“ - şi în general, dar mai ales în acest moment. Nu mi-am propus să devin scriitor, cu toate că simt nevoia să las o „mărturie“ pe hârtie despre multe experienţe trăite de mine. Ceva există „la sertar“ (dar nefinalizat, ca o memorie vie) – un vers, un eseu, un ciot de roman... Încă nu a venit timpul să prezint altora ceea ce scriu. Simt însă, uneori, că ar putea fi „aproape“ şi vremea acestei forme de exprimare. Nu mă grăbesc. Îmi plac lucrurile făcute încet. La foc mocnit. Sper ca timpul să nu o „ia înainte”...
N.M.C.: Printre preocupările dumitale se află şi o antologie de documente despre Valea Mărului. Şi eu îngrijesc o monografie care va apărea în curând la Editura Perpessicius. Nu este scrisă de mine, dar fiind o carte de istorie a locurilor mele natale, mi-a făcut o deosebită plăcere să mă ocup de „soarta“ acesteia ca lector şi consilier editorial. Este vorba de Corni, Măcişeni şi alte câteva sate din judeţul Galaţi, unde eu am copilărit. Vreau, de aceea, să ne începem discuţia cu problema necesităţii apariţiei acestui gen de lucrări: monografiile despre zona rurală a ţării.
V.F.D.: Monografiile nu mai sunt demult o necesitate ci, pur şi simplu, ceva imperativ, vital pentru satul românesc - şi nu numai. Interesul pe care îl aveţi pentru trecutul locului unde v-aţi născut îmi aduce o mare bucurie. Nutresc întotdeauna o deosebită preţuire pentru oamenii care trudesc la editarea unor monografii ale satelor. Sate uitate de timp. Căutaţi prin negura timpului şi redaţi istoria satelor cornene, istoria „furată“ prin „nescriere”. Satul reprezintă „veşnicia”, iar oamenii ca dvs. sunt „condamnaţi“ a reda nostalgia unui timp, sau poate nostalgia unui alt timp, atât de diferit de al nostru!...
Monografia reprezintă nevoia de a înţelege funcţia simbolică a unor vorbe vechi de când lumea (spuse seara târziu la lumina focului din sobă, lângă cana cu vin, de moşnegi cu barbă albă şi ochi vii), a unei cruci „modeste“ făcute din trunchiul unui copac bătrân şi a unui „banal“ ciob de oală spartă... Da, domnule profesor, fiecare sat trebuie să aibă Cartea-Lucrarea lui. Cartea despre trăitorii lui ca oameni, frânturi de spirit şi istorie.
CARTEA trebuie să vorbească de altarele de rugăciune, de identitatea localnicilor, de un Ştefan cel Mare şi Sfânt, de stejarii seculari din Pădurea Negrila, de tot ce a fost şi ce este. LUCRAREA trebuie să rămână mărturie scrisă celor ce vin, cartea trebuie să spună lumii întregi că pe acele locuri unice a existat şi există viaţă - unică şi aceasta. Viaţă adevărată şi simplă. Da, monografiile sunt vitale!
N.M.C.: Preocuparea pentru o monografie bună face parte din grija mai generală faţă de cultura locală. Trebuie să fie bine conturată secţiunea culturală într-o monografie? Se poate face abstracţie de aceasta?
V.F.D.: Neîndoielnic, fiecare monografie trebuie să aibă o importantă parte culturală. Secţiunea cultural – confesională reprezintă o Carte în sine integrată în CARTEA CEA MARE. Cum să lipsească versul, basmul, naiul şi cântul, şi jocul? Bogăţia de valori etno-folclorice reprezintă chiar „emblema“, amprenta unui anumit tip de univers rural. Gânduri şi fapte, mentalităţi colective şi individuale, cântece şi poveşti „din casa bunicilor“, mereu „anonime”, sentimente umane cristalizate în mici „opere de artă“, toate acestea, e musai sa apară în CARTE. Scrieţi astăzi despre bucuria de „atunci”. Căutaţi în toate, aparent neînsemnate, înţelepciunea autohtonă, ascultaţi bocetul mamei şi tânguirea doinită a tatălui.
Redescoperiţi prin litere „slova” ce face cuvântul. Vorbiţi de cultura populară sub toate „chipurile“ ei din satele Corni, Măcişeni şi Urleşti. E simplu, începeţi cu naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea, lucruri esenţiale ale vieţii noastre. Acestea au fost şi vor fi mereu însoţite de suferinţă şi fericire. Lumină şi întuneric. Dragoste şi ură. Când toate astea vor fi în Cartea dumneavoastră, în Cartea mea, în Cartea noastră, atunci va fi bine. La început a fost Cuvântul rostit, abia mai apoi Scrierea. Transmis din tată în fiu, Cuvântul a ajuns la noi. Astăzi, din slove trebuie făcută LUCRAREA, ca o trecere de la Alfa spre Omega – „Începutul” trebuie să rămână întipărit Prezentului pentru a fi redescoperit în Viitor.
N.M.C.: Prezervarea şi promovarea valorilor naţionale şi locale prin intermediul cărţilor (nu numai monografii, ci şi alte tipuri de studii, antologii, colecţii documentare etc.) sunt numai două dintre obiectivele şi activităţile culturale în care ar trebui să se implice prioritar administraţia locală. Sau nu ar trebui? Cum vezi dumneata lucrurile?
V.F.D.: Lucrurile sunt simple. Dacă toate valorile despre care vorbeam au existat de-a lungul a sute de ani, de ce astăzi le pierdem?
Nu suntem în stare să păstrăm moştenirea primită? Nu înţelegem că moştenirea aceasta reprezintă în primul rând o datorie şi numai după îndeplinirea ei putem vorbi şi de un drept?
Conservarea şi promovarea valorilor naţionale prin intermediul cărţilor au nevoie de implicarea autorităţilor locale. Dar e prea puţin! Copilul meu, fiu de ţăran va ajunge să ştie despre caloian, lăutul de Sântu’ Toader, povârla, vălăretul - jucatul colacilor de Paşte, tocmirea ciobanilor – Proorul Sf. Gheorghe – împodobirea satului de către tineri şi bătrâni cu salcie, ovideniile, moşii de iarnă - cu plăcintă, colaci şi ouă fierte, moşii de vară (pomană cu vase de mâncare), Floriile – „băutul“ Mărţişorului, Sânzienele, Magia flăcăului, peţitul şi împăcăciunea, grija - pomul vieţii, Căutarea părţii lipsă, Crucea de gheaţă (Boboteaza) ş.a. din cărţi? Mă îngrozesc că într-un timp nu prea îndepărtat toate acestea vor fi doar în foi tipărite!
Cum vom păstra şi perpetua jocuri „arhaice“ ca pâca, ţurca, pălita, leapşa, mingea la cadril, mingea la perete, mingea la goci, castel... Prin descrieri pe hârtie?
Da, putem culege şi arhiva blesteme şi descântece (de plecate, de rohin, de leac, de ursită, de durere, de deochi, de buba „ră” („rea“), de beţie, pecingine, curvăsărie, de strâns, pentru duşmani, năjitul, cartea de Sancă, farmece de dragoste şi de ursită, cântece populare, doine, balade, ghicitori, proverbe, strigături, poezie populară, basme populare, regionalisme, termeni etnografici, toponomie, ritualuri bisericeşti şi de nuntă, botez, înmormântare, pomană etc... Şi tot e puţin.
Dacă toate astea vom şti să le ţinem în viaţă atunci va fi bine. Şi va rămâne la fel: „Veşnicia s-a născut la sat”.
N.M.C.: Ce alte priorităţi culturale mai sunt la sate, cum se regăsesc în proiectele aflate în curs de desfăşurare şi în ce fel sunt implicate primăriile în acestea? Ce se întâmplă la Valea Mărului, în acest sens?
V.F.D.: „Pentru a fi preocupat de cultură, individul trebuie mai întâi să depăşească criza materială şi de aceea cultura nu este o preocupare binevenită...” – sună „ca dracu’“ ... cum spunea domnul Petre Roman într-un alt context, dar e o judecată a timpurilor în care trăim. Primarii nu investesc în cultură. Primarii sunt legaţi politic de scaun. Au nevoie de voturi. Cultura nu aduce voturi. Căminele culturale au devenit baruri, săli de nunţi şi cumetrii. Bibliotecile au fondul de carte învechit şi perimat. Învăţătorii - „primele făclii ale culturii” - sunt astăzi doar lumânări fumegând a disperare. La Valea Mărului suntem iar... la „începuturi”. Plecând de la premisa că aşezarea, ordinea reprezintă creaţia comunităţii şi a timpului, am reuşit împreună cu oameni de suflet să întocmim o strategie pentru păstrarea moştenirii culturale. Parte din arealul cultural Moldova de jos sau de câmpie, arealul nostru cultural a cunoscut un puternic fenomen de industrializare şi dezrădăcinare.
Avem nevoie de Tainic, de Profund, avem nevoie de un loc în care să ne regăsim cu toţii într-un „Sfat“ pentru Tradiţia vălmăreană. Un punct de sprijin în aflarea Semănătorului încă viu.
Avem nevoie de cultură! Avem nevoie de istoria noastră! Avem nevoie de fiecare vălmărean în parte!
După perioada marilor „directive culturale“, traversăm un adevărat „deşert cultural“. Astăzi trebuie să ieşim din impas. După vremurile tulburi prin care am trecut, a venit şi timpul să ne aplecăm spre credinţă şi viaţă spirituală, spre cultură – eternitatea satului. Întoarcerea cu faţa spre cultură ca o întoarcere a „seminţelor“, a „bobului de grâu“ către „rădăcini“ - este o recunoaştere a faptului că noi, „fiii risipitori“ ne recunoaştem greşeala, dar căutăm soluţii. Propunerile noastre de soluţii le-am strâns în „Strategia locală pentru cultura vălmăreană”:
„... - construcţia unui Centru de Cultură şi resurse alternative;
- conservarea, protejarea şi promovarea tradiţiilor, obiceiurilor şi a altor elemente care definesc patrimoniul imaterial vălmărean;
- «Parteneriate culturale cu satul meu - „fiii satului“ se vor întoarce vremelnic la izvorul naşterii lor – primind şi dăruind!, în simetria şi reversibilitatea gesturilor culturale şi istorice»;
- biblioteca viitorului are nevoie de prieteni – ea reprezintă distincţie, ideal de educaţie – biblioteca vălmăreană trebuie să devină un edificiu nobil – minim 20.000 de volume – carte nouă, calculatoare şi internet (biblioteca trebuie să devină un punct de acces la informaţie şi cultură, un loc de coeziune-comuniune şi incluziune socială“.
N.M.C.: Am auzit că eşti printre coordonatorii unei echipe de iniţiativă care intenţionează reînfiinţarea cenaclului Perpessicius - Crihană la Valea Mărului, poate în colaborare cu atelierul nostru de creaţie de la Bucureşti (Perpessicius), şi reeditarea revistei Vârste şi trepte, care a fost condusă cândva de domnul prof. univ. dr. Marcel Crihană.
Ce ne poţi spune despre acestea? Cine mai face parte din echipă şi cu ce gânduri porniţi „la drum“ din nou?
Crezi că îl poate egala cineva pe domnul Crihană în harul pe care l-a avut şi îl are ca îndrumător cultural? Şi, de ce va rămâne Perpessicius o „emblemă“ a cenaclului de la Valea Mărului? Ce vă leagă de această uriaşă personalitate a culturii române?
V.F.D.: Da. E bine spus, încercăm. Dar ştiţi cum este... „Facerea“ musai să dureze 9 luni, iar naşterea... să se lase cu dureri. Pentru anul bugetar 2008 vom aloca fondurile necesare pentru toate acestea. Întâi aşezământul cultural. Cupola. Pentru revistă, oamenii „lucrează”. Doamna învăţătoare Maria Gafton (membră a cenaclului Perpessicius-Crihană) e cea mai sufletistă. Profesori, învăţători, preotul satului şi... oameni simpli. Nu, nu cred că cineva îl poate egala pe domnul profesor Crihană. Nici nu cred că pot exista termeni de comparaţie.
De ce Perpessicius? Avem nevoie de Perpessicius „cel dedat cu suferinţa” în fiecare clipă. Numai o atitudine stoică faţă de asprimea vieţii de la sate poate să ne ajute să mai găsim timp, putere şi înţelegere pentru cultură - pentru latura noastră sufletească şi spirituală. Apoi, chiar şi reînfiinţarea cenaclului şi a revistei, „naşterea“ se face în durere... Perpessicius înseamnă modelul unui om „tăbăcit de suferinţă”, urmat în mod exemplar şi de profesorul Marcel Crihană. În al doilea rând, Perpessicius - Crihană pentru că noi, cei de acum, avem nevoie de „tonul” domnului profesor Crihană, blând şi generos, revărsând asupra noastră savoarea sentimentului de prietenie. Domnul profesor ne-a dovedit cândva că, alături de prieteni, „se poate“. Dacă vrei cu adevărat, crezi cu adevărat, munceşti cu adevărat, poţi reuşi! Un dascăl de ţară l-a impresionat ca nimeni altul din anii lui pe „aristocratul“ erudit de la oraş, pe fiul marelui om de cultură, încât i-a devenit prieten bun, ca un frate, precum odată Creangă lui Eminescu... Respectând proporţiile (atât de la Eminescu-Creangă, cât şi de la Perpessicius-Crihană... până la noi), credem că putem repeta aceste exemple şi realiza, împreună cu membrii cenaclului cu acelaşi nume de la Bucureşti, lucruri frumoase pe care singuri nu le-am putea face...
N.M.C.: Cât de bine îl cunoşti pe Marcel Crihană? De ce îl consideri un „fiu al satului“ reprezentativ pentru cultura vălmăreană? Cum este el receptat în satul natal? Dar opera lui?
Preocuparea pentru aceste valori nu ne este nouă la Valea Mărului. Au existat de-a lungul timpului oameni care au apreciat enorm cultura, făcându-şi din ea crez şi profesie. Domnul Crihană, prin anii 1973-1974, punea o „caramidă“ specifică acelor ani (prima, în unele privinţe). Ca întotdeauna, iniţiativa are rolul de a fi doar piatra de temelie, este alfa, fapta de început care transmite vălmărenilor de pretutindeni că, pentru a se continua, aveam şi avem nevoie de ei. Mi-a fost profesor la o vârstă mai tânără decât mă aflu eu acum. Era fascinantă prezenţa dumisale la catedră pentru că avea un orizont cultural foarte larg, pe care ni-l transmitea cu pasiune şi nouă. Nu ne forma o perspectivă limitată la literatură sau limbă, ci îl preocupa cultura în ansamblu, în ceea ce este fundamental şi universal. Elemente de filosofie, istorie, teologie, arte, psihologie şi pedagogie etc. se găseau în toate lecţiile, simplificate pentru a ne fi accesibile...
Domnul profesor Crihană ne pregătea nu pentru o carieră în litere, ci pentru viaţă, cu toate ale ei. De ce îl consider cea mai „mare“ valoare a noastră în cultură? Pentru că nimeni altcineva de aici nu a reuşit să publice aproape 50 de cărţi, cele mai multe de referinţă în domeniul dumisale, de exemplu. Este numai un aspect... Dar domnul profesor a făcut multe pentru şcoala vălmăreană, pentru colegii dumisale şi pentru elevi. Era „bun la toate“: compunea muzica şi versurile la cântecele pentru copii, se ocupa de textul (scenariul) şi regia pieselor de teatru ale „amatorilor“ talentaţi de la noi, organiza seri culturale, spectacole, aduna materiale şi redacta revistele, se îngrijea de fondul de carte al bibliotecii, conducea cenaclul, culegea opere populare de la bătrânii satului...
Apropo de asta, puţini ştiu că, până la doctoratul cu o tematică privind viaţa şi opera lui Perpessicius, lucrarea de gradul I a domnului Crihană a fost un excelent studiu de etnografie şi folclor, cu aplicaţii pe zona noastră.
Cum este receptat? Una din caracteristicile personalităţii culturale a domnului profesor Marcel Crihană, trăsătură de nobil caracter pe care o iubim noi foarte mult, este că nu şi-a „renegat“ niciodată „originea“, „matca“. Şi-a început adesea conferinţele publice, expunerile la facultate, discursurile la diferite simpozioane, mese rotunde etc., cu amintirea faptului că este vălmărean şi că datorează enorm locurilor natale şi oamenilor acestora. Aşa cum Eliade le spunea studenţilor străini că, dacă vor să-i priceapă opera, ar trebui să o poată citi în limba română, domnul profesor Marcel Crihană recunoştea cu mândrie că va fi receptat mai corect dacă ei vor şti că este vălmărean.
Poate şi de aici o deschidere în plus către relaţia cu Perpessicius: se ştie bine cum se raporta Dumitru S. Panaitescu la „brăilenii lui“.
N.M.C.: Am parcurs recent o carte veche, un album realizat de Angela şi Eugen Holban, intitulat Arta populară din judeţul Galaţi. Lucrarea voluminoasă, de 300 de pagini, format mare, nu face trimitere aproape deloc la creaţiile populare vălmărene. Cum îţi explici acest lucru dumneata, care eşti de profesie istoric? Ce am mai putea face noi, cei de azi, pentru restabilirea „ordinii“ fireşti - şi obiective - în evaluarea artei tradiţionale care este pe cale de a dispărea total din memoria şi atenţia publicului larg?
V.F.D.: Eu ştiu un monument în comuna Valea Mărului din anul 1770 despre care nu a vorbit şi nu vorbeşte nimeni. Şi, slavă Domnului, comuna a dat câţiva profesori de istorie... Mai ştiu că ne străduim cu mari greutăţi să restaurăm şi să refacem pictura unei biserici de asemenea foarte-foarte vechi (şi foarte frumoase). Şi, slavă Domnului, Valea Mărului a dat ţării un episcop (pe Iosif Gafton)... Nu cunosc sursele de documentare pentru cartea respectivă. Ca om pasionat de istorie, ştiu că majoritatea cercetătorilor se bazau pe surse din localităţile cele mai apropiate (şi în spaţiu, şi în timp) şi puteau, astfel, să cadă uşor în subiectivism. Probabil au lipsit sursele. Însă un adevăr dureros există. În zona noastră, localnicii au renunţat la portul popular într-un timp foarte scurt. Motivul: industrializarea şi adoptarea modului de viaţă al oraşelor unde majoritatea membrilor tineri ai familiilor din sat învăţau sau lucrau temporar (în combinatul Siderurgic Galaţi, Şantierul Naval etc.).
Creaţiile populare însă există. În casele bătrânilor... În amintirile câtorva dintre noi... Cine vrea să le vadă, le va vedea şi în viitorul muzeu etno-folcloric vălmărean. Dar să sperăm că, peste câţiva ani, pe ţăranul român nu îl vom găsi numai la muzeu - ci îl vom „reînvia“, împreună, prin cultura pe care o promovăm.
N.M.C.: Mă întreba cineva de ce sunt atât de puţini oameni talentaţi şi cu suflet mare în zona noastră... Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns: „La Puţeni (Puţini), că-s oricum... puţini de toţi! Iar şi la Valea Mărului, şi la Corni... pentru că ni-i iau şi pe ultimii Occidentul şi Capitala!“ Dumneata nu vrei, măcar uneori, să „fugi“ de la ţară către marile oraşe şi centre culturale ale lumii? Sau nu te simţi un fel de „ultimul rămas“ acasă?
V.F.D.: Este fals! Peste tot sunt oameni talentaţi şi plini de suflet. Mulţi. Şi nu are importanţă prin ce alte locuri îi duce viaţa. Dar... fie sunt prea modeşti, fie nu sunt lăsaţi să „spună” lumii că gândesc şi ce gândesc. E timpul nonvalorii, a „Becaliştilor“ şi „Elenelor Blonde-Barbie“. Dar peste tot, în fiecare colţ de Rai (aşa îi spun eu ţării mele) există un român ce a învăţat să „cânte“ de la „ciocârlie”. Undeva, foarte aproape de Soare.
Am fost recent plecat la Bruxelles. Am vizitat toate instituţiile centrale ale Uniunii Europene. Nu m-am simţit nici o clipă stânjenit că sunt român, „înainte, în timpul şi după“ ce sunt european. Nu am fost tentat să rămân acolo şi nu m-am gândit nici o secundă că ar fi bine să-mi iau familia şi să mă mut acolo. Perpessicius a plecat la Bucureşti, dar a creat în mijlocul Capitalei o „mică Brăilă“. Marcel Crihană a plecat la Bucureşti, dar a dus cu sine şi a crescut acolo o „mică Valea Mărului“. Dv., domnule Mohorea, aţi plecat la Bucureşti, dar aţi clădit acolo, în sufletele colegilor şi elevilor dv., ca director şi cadru didactic, o „mică şcoală a Cornilor“.
Eu încă nu ştiu. Nu cred însă să pot pleca din sat definitiv. Până acum, eu sunt numai „cel care se întoarce“. Nu mă simt un „ultim rămas“, căci acasă este, pentru mine, nu numai aici, ci oriunde câte un „om de-al meu“ dezvăluie în lumină încă o Valea Mărului.
N.M.C.: Îţi mulţumesc şi te aşteptăm, totuşi, oricând, şi la Bucureşti.
V.F.D.: Şi eu vă mulţumesc! Căci vine o zi când... nu mai poţi fugi de ceva ce trebuie să faci - fiindcă îţi dai seama că nu ai cum să fugi de tine însuţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)