joi, 1 noiembrie 2007

Urmat de Hermes

Am scris şi vorbit în repetate rânduri despre George Peagu şi poezia dumisale - dar încă îmi este greu să găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a contura mai ferm un spirit şi un stil atât de... paradoxale. Cu siguranţă talentat, în mod cert foarte muncitor (deşi are har, lucrează mult textele), liber în alegerea formelor dorite, totuşi exigent cu fiecare expresie şi corespondenţa acesteia cu ideea, cult, dar reuşind să se ţină departe de orice tendinţă de imitaţie, cu o versificaţie muzicală, dar de o armonie aspră, masculină, cu un umor foarte rafinat, dar şi tăioasă ironie sau chiar sarcasm pe alocuri, în aparenţă simplu, însă transmiţând „taine“ profunde ale vieţii şi soluţii subtil „încifrate“, desprinse dintr-o bogată experienţă.
Cred că poemul „Călătoria“, din volumul de faţă, deşi scurt şi nereprezentativ pentru toate secţiunile cărţii (sau pentru toate celelalte poezii), este emblematic pentru profilul lui George Peagu şi pentru acest gen de scriitură, care ne este oferită în „Un zâmbet la patru dinţi“. Drumul este iniţiatic, fireşte, este o cale pe şi prin care scriitorul se pregăteşte - prin mitologie, filosofie, prin creaţie lirică, prin cunoaştere de sine etc. - pentru moarte, pregătindu-se, concomitent, pentru viaţă. Starea acestuia, când „coboară“ pentru a şti apoi să „urce“, este cumva detaşată, apollinică (poetul este lucid, nu e în transă), dar şi dionysiacă, bachică, uşor „ameţită“, „îngreunată“, ca înainte de un somn sau o beţie în care se vor produce vise profetice. Infernul suntem noi, existenţialist vorbind, iar pentru poet, pe de o parte, semenii, societatea, pe de alta, el însuşi, aflat în permanentă luptă cu „Îngerul“ propriu sau cu „Daimonul“ personal, cu iubirea şi credinţa, ori cu raţiunea şi înţelepciunea, cu trăirile instinctuale, sau cu meditaţia, ori cu intuiţia - sau cu toate deodată, cum nu arar i se întâmplă lui George Peagu. „Pânzele moi“ ţesute de mari figuri ale culturii universale (Dante, Shakespeare, Homer, Euripide, prin bachante) sunt numeroasele „văluri“ sub care se ascunde adevărul, adevărul pe care îl cunosc doar zeii.
De ce urmat şi nu însoţit de Hermes? De ce nu urmându-l pe Hermes? Cine este Hermes şi de ce îl urmează şi nu-l conduce pe poetul coborât în Infern? În tradiţia greacă sunt doi Hermes (Arcadianul - sau Psyhopompos, Călăuza sufletelor spre Hades şi Trismegistus - identificat adesea cu Thot al egiptenilor), unii cercetători considerându-i ipostaze ale aceluiaşi zeu, alţii, divinităţi distincte.
În prima accepţiune, Hermes (Mercur), fratele lui Apollon, este un mesager al zeilor din Olimp, călătorul şi oratorul arhetipal, protectorul educaţiei, paznicul sacru al drumurilor şi porţilor de acces, simbol al vântului şi al forţei profetice (dirija spre oameni premoniţiile), inventatorul lirei. Există şi un cult al unui Hermes „falic“, pereche erotică a Afroditei, „fur“ (nepedepsit, fiindcă e un maestru al artei seducţiei) al trăirilor afective şi sexuale ale părţii feminine.
Hermes Trismegistus este un zeu sapienţial (al cunoaşterii secretelor divine), profet, educator al preoţilor, astronom şi astrolog, ocrotitorul legilor, scrisului, al geografiei, cosmografiei, medicinei.
Revin: de ce urmat de Hermes? În primul rând, pentru că decizia şi efortul „coborârii“ în sine şi în memoria (istoria) culturală care-l ghidează în „călătorie“ îi aparţin integral poetului. El nu este, cum ar putea părea, „suflat din spate“ de un Hermes puternic şi necruţător, care să-l „împingă“ spre aceşti poate penultimi paşi. Poetul nu-şi imaginează un ritual în care el trece deja în lumea „de dincolo“ şi-i întâlneşte, fie în faţa porţilor, fie în Purgatoriu, fie în Rai sau în Infern, pe cei care i-au fost cândva modele. Dimpotrivă, George Peagu nu se abandonează dorinţei zeului, ci se autosupune, deliberat deci, „pe cont propriu“ şi prin propria voinţă, unui demers plin de viaţă, încărcat de energie pozitivă, unui demers curajos (să nu uităm opinia lui că infernal este în profunzime tot ceea ce avem de cunoscut şi trăit, cu atât mai infernal şi mai greu de stăpânit cu cât este mai valoros) şi fără nici un compromis, cumva revoltat, aproape titanic, aproape prometeic. George Peagu nu-i ucide însă pe „demoni“ (îi interiorizează cu înţelegere, de parcă ar fi ai săi, pentru a le putea anihila „nocivitatea“ - răutatea, prostia, îngâmfarea, adulterul, snobismul, laşitatea, răzbunarea, indolenţa etc.), ci este un îmblânzitor al acestora. Deocamdată, el este singur pe drum, Hermes îl urmează îndeaproape, urmează să vină, cândva, nu se ştie dacă şi când poetul va avea nevoie de el, poate la întoarcere, în plină zi, dându-i poveţe. În al doilea rând, aşa cum notam mai sus, creaţia de acest tip nu este propriu-zis revelaţie, profeţie, nici măcar descoperire filosofică, metafizică, a rosturilor şi sensurilor. Este numai o propedeutică. Poetul învaţă despre cum să transfigureze şi să înfrumuseţeze şi, de ce nu, să facă suportabilă, după forţele-i specifice, calea întâlnirii cu zeii şi, implicit, cu adevărul. „Înarmat“ este, după cum se declară, pe lângă toate calităţile pe care le-am menţionat de atâtea ori, cu poezie „cu ceva umor“, elegantă, aranjată în maniera sa inconfundabilă, „la patru... dinţi“.
Mă opresc aici. Îi las pe cititori să parcurgă întregul volum - este, fără îndoială, o preţioasă reuşită editorială.
Marcel Crihană

Niciun comentariu: