Marcel Crihanã
Practicând fericita alteritate
INTERVIU CU CRITICUL
ŞI ISTORICUL LITERAR CONST. CIOPRAGA
- Aţi avut o copilãrie frumoasã, Domnule Profesor? Cât de frumoasã? Ce atitudine aveau cei dragi faţã de muncã? Ce alte valori morale valabile în orice timp şi loc, aţi descoperit în casa pãrinteascã unde alãturi de Dvs.., au mai crescut, încã zece copii? Familia Ciopraga era o familie omogenã, “aşezatã”, cu principii şi obiceiuri circumscrise riguros? Detaliaţi.
- Pânã la şapte ani a fost o copilãrie luminoasã, fãrã griji, cu deschidere spre naturã şi apropiatã basmelor. M-am bucurat, ca prim nãscut, de dragostea pãrinţilor şi a bunicilor. Cea mai veche amintire? Sã fi avut vreo trei ani, când un taur al unui vecin era gata sã mã ia în coarne, dar dupã ce m-a culcat la pãmânt, lângã un şanţ cu apã, s-a depãrtat furios.
M-am ridicat spre lume într-o ambianţã sobrã, liniştitã; se muncea intens, de dimineaţã pânã noaptea; participam la un fel de ritual cotidian iniţiatic, mereu în aşteptare; spectacol de “munci şi zile“: - ca în mitologia celor vechi -. De timpuriu, m-a marcat o moralã severã, concomitent cu bucurii precare. Prezida în familie respectul virtuţilor creştine. Se ţineau toate posturile de peste an. Era în cinste respectul faţã de toatã lumea. Se privea cu admiraţie spre persoanele cu învãţãturã şi mi se inculca aspiraţia de a urma modelul lor.
Am nevoie periodic, de aerul de acasã, de peisajul de acolo care - deşi în inevitabilã transformare - e reconfortant, plin de amintiri. Nişte tei, sãdiţi lângã casa noastrã cu optzeci de ani în urmã, sunt acum bãtrâni şi falnici. Prin acest acasã înţeleg şi colinele înalte dinspre Ruginoasa lui Cuza-Vodã, şi cele dinspre apus (cu pãduri imense), şi palatul lui Iordache Cantacuzino (ginerele lui Vasile Lupu), şi apa molcomã a Siretului (tãrâm de neuitate delicii estivale).
- În ce fel vã simţiţi acasã la Paşcani? Dar la Iaşi? În ce fel vã simţiţi cetãţean al lumii?
- De la douãzeci de ani, sunt acasã la Iaşi, la o sutã de paşi de Turnul Goliei. Acasã, în triunghiul format de mãnãstirea Golia, de biserica Bãrboi (construitã de Sturdzeşti) şi de cea armeanã. În apropiere, clãdiri cu patinã istoricã: biserica „Sfântul Sava“, casa fostã Rosetti (odinioarã printre cele mai importante din Iaşi).
Sintagma cetãţean al lumii sunã echivoc: fiind “al lumii”, îţi lipseşte parcã un centru esenţial, un punct origo. Oriunde am cãlãtorit prin lume, nu am încetat sã mã simt al pãmântului înaintaşilor.
- Sunteţi acum tatã, bunic, strãbunic, nu-i aşa? Vorbiţi-mi despre bucuria aceasta - de a traversa cele trei ipostaze - pe care v-a dat-o Dumnezeu. Adãugaţi acesteia şi bucuria de a ajunge nonagenar.
- Totdeauna, am considerat ca un privilegiu cãlãtoria mea prin timp. In pofida obstacolelor şi încercãrilor, mi-am zis împreunã cu domnia sa Miron Costin: “Ce nu petrece lumea, şi-n ce nu-i cãdere”. Fiica mea, Magda, urmeazã cariera mea la Universitate. Nu sunt bunic, şi regret.
- Care este anotimpul Dvs. preferat şi de ce? În ce fel este legatã aceastã preferinţã de muncã, joc, peisaj, contemplaţie, lecturã, scris etc?
- Nu agreez hibernalul, deşi peisajele transfigurate ale anotimpului implicã dimensiuni feerice. In anii rãzboiului şi ai captivitãţii care urmase, iernile ruseşti m-au inhibat; devenisem retractil, mã ascundeam în eul agresat, pãstrând, totuşi în suflet ecouri ale iernilor de vis din copilãrie. Mi se pãrea, atunci, cã de undeva, de dincolo de cortinele ninsorii, trebuia sã se iveascã cineva neştiut, prietenos, providenţial.
Pentru vibraţia lor tonifiantã, iubesc primãverile şi verile. M-a încântat totdeauna lumina; mã reconstruiesc subit sub semnul soarelui, când orice mâhnire se destramã. Pentru contemplaţie, dar şi pentru scris, ataşantã divers e toamna; policromia şi lecţia ei despre trecere adicã despre viaţã (o floare care se scuturã) invitã la meditaţie calmã. Nicãieri, poate, nu sunt toamne mai diafan-poetice ca la Iaşi, unde şi zidurile vechi, şi arborii cântã.
- Vã place sã cãlãtoriţi? Ce ţãri aţi vizitat şi care din ele vi s-a pãrut mai civilizatã cu adevãrat? Ce-i lipseşte României ca sã nu iasã în permanenţã - aproape - înfrântã din comparaţia cu alte ţãri? Cât de mult v-a impresionat civilizaţia cãrţii din locurile strãine prin care aţi trecut? Dar nivelul atins de literatura din acele locuri?
- Cãlãtoriile ţin de nostalgia ubicuitãţii; - specific umana nevoie de a te întregi prin cãlãtorii, de a palpa acel dincolo transorizontic, dureazã de când lumea. Împrejurãri fericite au fãcut sã voiajez - de cele mai multe ori la reuniuni culturale - de la Sankt Petersburg la New York şi Ciudad de Mexico. Am trãit trei ani la Paris; am vizitat de cinci ori Italia eternã. Am ajuns în Polonia, Marea Britanie, Belgia şi Olanda, în Elveţia, Germania şi Cehoslovacia, dupã ce vãzusem Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi Turcia. M-a ţinut în loc Israelul. Pretutindeni descoperam realitãţi si forme de culturã impresionante, însã frapante sunt Italia, Franþa şi Marea Britanie.
Dispunem, la rândul nostru, de frumuseţi remarcabile, multe de negãsit aiurea. Lipseşte, cred, iniţiativa instituţionalizatã pentru a le face atractive. Peste tot în Occident, civilizaţia cãrţii merge în pas cu civilizaţia in toto. Literatura unor ţãri cunoscute face casã bunã cu ideea de universalitate.
- Vacanţele Dvs. de varã (vorba vine! Dvs. cred cã nu aţi avut nici o vacanţã “ca lumea”!) v-a plãcut sã le petreceţi la munte sau la mare? În ce locuri aţi lucrat cu mai mult spor şi unde aţi simţit cã vã paşte sterilitatea? Explicaţi.
- Într-adevãr, niciodatã nu am avut vacanţã în sensul originar al termenului vacatio - de la vacare = a goli, a face vid. În vacanţã, decenii de-a rândul la mãnãstirea Vãratec, sau la altele, scriam sau citeam câteva ore pe zi. La Vãratec, a început prietenia mea cu Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, actualul mitropolit al Clujului. Chiar şi la mare, nu pãrãseam instrumentele de lucru intelectual. Prielnice scrisului au fost în special vacanţele de la Vãratec, unde la etajul unei case mãnãstireşti cu cerdac larg, scriam, aşezat la o masã arhaicã. Locuia acolo, lângã familia mea, volubila doamnã Lily Teodoreanu. Mai sus, sub pãdure, era regretata Zoe Dumitrescu-Buşulenga; - în aceeaşi casã a maicii Benedicta se gãsea şi Valeria Sadoveanu. A fost oaspete de varã la Vãratec Al. Paleologu. O singurã datã. Mã încânta ambianţa de la Agapia. Sterilitate? Doar ziua în care n-am scris nimic.
- V-aţi simţit vreodatã singur pe lume? Când şi cum? Vi se pare din când în când cã vã aflaţi au bord de l’abîme? În asemenea momente, mai consideraţi scrisul un panaceu?
- De momente de singurãtate, nu e scutit nimeni. Uneori, singurãtatea e doritã; e creatoare şi consolatoare. Stimuleazã autocunoaşterea. Nu m-am simţit niciodatã singur pe lume. Ar fi fost dezolant. Cineva cunoscut sau doar imaginat mã însoţeşte şi îmi stã în preajmã. Spectrul abisului de care era obsedat Baudelaire nu-mi tulburã nopţile. Cufundarea în scris şi lecturã se constituie în ce mã priveste în cea mai sigurã terapie împotriva cãderilor psihice. “Te eliberezi, nu prin fricã şi relaş, ci prin încântare” - gândea italianul Croce.
- Ce însemnãtate are pentru Dvs. credinţa în Dumnezeu? V-a ajutat aceasta sã treceţi prin inerentele dificultãţi întâlnite în cale? Credeţi în ideea cã ideologia comunistã i-a împiedicat pe cei mai mulţi dintre români sã-şi manifeste apartenenţa la creştinism? Dacã aveţi exemple care sã ilustreze aceastã realitate, daţi-mi-le.
- Sunt credincios consecvent, am fost totdeauna convins de prezenţa forţei supreme care este Dumnezeu. L-am avut deasuprã-mi în situaţii tensionate - pe front, bunãoarã... Cei cu adevãrat credincioşi au rãmas credincioşi chiar şi în timpul dictaturii atee. E mângâietor sã te ştii protejat.
- Cum înţelegeţi Dvs. prietenia? Aveţi mulţi prieteni adevãraţi printre români? Dar printre strãini? Referiţi-vã la una - douã, dintre prieteniile Dvs.
- A cultiva prietenia înseamnã a practica alteritatea: te întregeşti primind din partea altora un necesar elan biologic şi spiritual; pe de altã parte, dãruind, ajungi la un mod de omenie plenitudinarã. De şaptezeci de ani continuã prietenia mea cu un fost coleg de Facultate. Mã viziteazã sãptãmânal, cel puţin o datã. E ca un membru al familiei mele; îşi estompeazã astfel singurãtatea. Prieten îmi este, de vreo cincizeci de ani, un confrate de învãţãmânt, un transilvãnean: estetician şi poet, un contemplativ romantic.
- Ce a însemnat pentru Dvs.. participarea la Cel de al doilea Rãzboi Mondial? Dar prizonieratul din Rusia? Romanul Nisipul, apãrut în 1989 (definitivat însã în 1982-1983), a ocolit, probabil, unele aspecte ale realitãţilor pe care le cuprinde. Referiţi-vã la aspectele acestea, pe care astãzi (când oricine poate spune orice) nu avem de ce sã le mai ţinem sub tãcere.
- Rãzboiul a fost cea mai durã experienţã din biografia mea; eram la vârsta iluziilor şi dintr-o datã violenţa îmi tãia elanurile. Un an de stagiu militar - un an de front; apoi patru ani de prizonierat. În totul şase ani de uniformã militarã! Iernile ruseşti aprige, captivitatea, exantematicul - şi nici o veste de acasã. Lagãre în care - în barãci de subsol vegetau români, germani, italieni, unguri, finlandezi iar spre final şi japonezi.. Murise, în drum spre lagãr poetul Emil Gulian; profund întristat era prozatorul Laurenţiu Fulga. În romanul meu, se succed drame interioare felurite; aşteptarea e un fel de personaj simbolic. Mii de ofiţeri aşteptau în toate modurile. Îmi erau apropiaţi doi ofiţeri italieni, cu care zilnic discutam ore întregi. Mã transferam imaginar sub cerul lui Dante...
- Vã place sã vã amintiţi de examenele susţinute de-a lungul vieþii Dvs..? Cum a fost examenul de licenţã? Dar cel de doctorat? Aţi avut parte la vreunul din ele şi de “peripeţii”? Vreţi sã le povestiţi cititorilor Dvs.?
- Deşi mã ştiam pregãtit, emoţiile nu lipseau; nu m-au paralizat însã niciodatã. La bacalaureat (la Suceava), la proba de latinã un coleg copiase de la mine, motiv de sancţiune pentru ambii. La examenul de licenţã, o colegã se ofuscase; n-ar fi vrut sã fie nimeni de faţã - în afarã de membrii comisiei. Specialitatea urmatã de mine, (limba şi literatura francezã), fusese tentantã, nu şi comodã. Comisia, formatã din profesorii Charles Singevin, Alexandru Claudian şi Constantin Fedeleş, apreciase teza: Les Poèmes d’AIfred de Vigny. Discuţia a continuat însufleţit. Rezultatul -”Magna cum laude”. Doctoratul l-am obþinut Ia Facultatea de Litere din Bucureşti - cu o teza consacratã lui Calistrat Hogaş. În comisie - profesorii Tudor Vianu, N.I. Popa -; şi alţii. M-am convins cã I. Vitner nu citise nimic din paginile cãlãtorului prin munţii Neamţului. În salã era colegul meu de facultate, Al. Piru. - Ion Vitner, zicea el, se referise la un curs, la “Constantin” Hogaş!
- Care era climatul de cancelarie când aţi început Dvs. cariera la Universitatea din Iaşi? Cum au decurs lucrurile dupã aceea, în ce vã priveşte? Se poate susţine cu toatã seriozitatea imixtiunea politicului în orientarea şi calitatea cursurilor ţinute de corpul didactic de acolo? Cum? Exemplificaţi.
- Pânã în anul 1949, când am fost chemat la Facultate de cãtre eminentul francizant N.I. Popa, profesorii nu beneficiau de o cancelarie spaţioasã. Ulterior, dupã organizarea pe catedre, fiecare catedrã îşi avea sediul ei. Numãrul cadrelor didactice crescuse brusc. Trei ani, am funcţionat la disciplina “Literaturã universalã” (profesor: Al. Dima), apoi la “Literatura românã”. Mai târziu, disciplina “Literatura universalã” s-a transformat în “Literatura comparatã” şi s-a desprins de Catedra de “Literaturã românã”. Pot afirma cã ambianţa colegialã nu avea umbre. Nu se putea eluda însã presiunea politicului, iar analizele periodice de cursuri deveneau momente de panicã. Linia ideologicã se constituia în criteriu didactic fundamental. Exemple? Nimeni nu scãpa de imputãri provenind în special din partea inchizitorului de la catedra de socialism.
- Cât de adevãrat este cã pânã în 1989 nimeni nu se putea înscrie la doctorat şi nu putea avea nici o funcţie de conducere dacã nu era membru de partid? Dvs. aţi fost supus acestor rigori? Apropo de aceasta, ştiţi cã, exagerând puþin, ţara e plinã de doctori în filologie cu examenele trecute înainte de 1989 (deşi nu au fost niciodatã cadre universitare)? Care este adevãrul - la acest capitol - asupra acelor ani, Domnule Profesor?
- Înscrierea la doctorat era posibilã oricui. Nimeni nu putea accede însã la poziţia de conferenţiar ori de profesor, fãrã sã fie membru de partid. In ce mã priveşte, înscris în Partidul Social-Democrat al Iui Ştefan Voitec, m-am trezit, dupã fuziunea forţatã din 1949, în partidul unic. Doctoratele, înainte de 1989, se dãdeau greu, dupã examene preliminarii riguroase. Inflaţia de doctori - în toate ramurile, s-a produs dupã 1990.
- Aţi sesizat o ciocoizare a unor (multor) scriitori români dupã 1989? Dacã lucrãrile de teorie, criticã şi istorie literarã cele mai temeinice de pânã la revoluţie se situeazã (cred unii) la distanţã astronomicã faţã de adevãrul gol-goluţ existã vreo şansã ca aceastã “reparaţie” sã vinã dinspre ciocoii de care vorbim aici? Deocamdatã, nici dicţionarele - inclusiv (sau mai ales) academice -, nici istoriile literare care au apãrut nu demonstreazã nici un respect faţã de ceea ce-a fost cu adevãrat. Dvs. ce pãrere aveţi?
- Ca la orice epocã de tranziţie, situaţiile confuze sunt inerente. În materie de teorie, respectiv de interpretare a frumosului literar, se citeazã - înainte de 1989 - unele lucrãri realmente solide. Dupã revoluţie câştigã teren eseul, mod mai dezinvolt. S-a diversificat benefic orizontul teoriei literare. Se recupereazã întârzierile; se practicã investigaţia complexualã; apar cercetãri comparatiste notabile. Concomitent, nu puţini, preferã linia minimului efort, plasându-se în conjunctural. Recordul curent de periodice şi de edituri nu e totodatã, compatibil cu valoarea. Ne întrebãm, fireşte, ce va rãmâne din noianul de tipãrituri actuale!
- Care e opinia Dvs. despre revizuirea literaturii române, susţinutã cu atâta stãruinţã de cãtre unii dintre criticii şi istoricii literari “anticomunişti”? Cât de relevantã poate fi, în ordinea corectã a valorilor aceastã iniţiativã (oh! oh!), dacã ea se referã doar la anii 1945-1989? Cum trebuie procedat, Domnule Profesor, ca sã nu se transforme totul într-o rãfuialã între “ideologii”?
- Principial, revizuirile în materie de istorie literarã se justificã în sensul mutaţiei valorilor la care se referea odinioarã E. Lovinescu. Tempora mutantur!... Nu de la politic trebuie sã porneascã judecãţile, ci de la valorile estetice, acestea singure având prioritate. Un Romain Rolland cu vederi de stânga şi un Céline fascist vor interesa oricând ca valori în ordinea esteticã. Biografia empiricã a unui D’annunzio, plinã de bizarerii, nu poate face obiectul unui proces civil. O conştiinţã echilibratã e absolut necesarã în estimarea adevãratelor proporţii.
- Cunoaşteţi lucrarea lui Alex Ştefãnescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000? Eu am consultat-o şi mi-a fãcut impresia unui pamflet contra scriitorilor de stânga din perioada respectivã - între altele, m-a intrigat pagina (31) în care sunt comentate (iarãşi oh!) biografia şi opera Dvs. (totul se reduce la o parantezã în care ni se spune cã aţi fost “prizonier de rãzboi în lagãrele sovietice întemniţat ulterior şi de autoritãţile româneşti”). Dar se puteau spune atâtea despre cãrţile Dvs. care au interpretat temeinic literatura acelor ani, sprijinind, prin aceasta, creaţia autenticã! Asta sã însemneze oare mult trâmbiţata idee cã dupã 1989 “s-a schimbat canonul estetic”?
- La lansarea volumului Istoria literaturii române contemporane de Alex Ştefãnescu la Iaşi la “Muzeul literaturii române”-, am salutat evenimentul. La contactul cu masivul volum, documentat şi frumos ilustrat, m-au frapat evidentele devieri vizând construcţia. Prea multe accente de conjuncturã; subiectivism şi disproporţii în tratarea autorilor, omisiuni ori supraevaluãri. E drept cã şi E. Lovinescu - în Istoria literaturii contemporane (1900-1937) - fãcuse loc unor nume perisabile. Mã întreb câţi dintre nominalizaţii din ultimele eşaloane, în versiunea Alex Stefãnescu, vor intra realmente în istorie?
O regândire a proporţiilor mi se pare imperioasã.
- Împãrtãşiţi ideea (pe care m-am supãrat s-o întâlnesc la un critic serios ca Marin Bucur) cã Mitrea Cocor al lui Mihail Sadoveanu este un eşec categoric în ordine esteticã? Dincolo de ceea ce este scriiturã, Domnule Profesor, mã gândesc eu, dacã este vorba sã nu fim prea rezoluţi nici de o parte, nici de alta, dacã Sadoveanu a ratat romanul pentru cã a înfãţişat într-însul o lume pe care nu o înţelegea (socialistã, comunistã, nu are importanţã), nu ar fi firesc sã ne întrebãm şi noi, comentatorii cãrţii, dacã înţelegem (am înţeles) lumea aceea? Şi, dacã tot veni vorba, dacã am discuta romanul ca pe o scriere realistã, chiar suntem in stare sã demonstrãm greşita lui orientare ideologicã?
- Romanul sadovenian Mitrea Cocor fusese iniţial o nuvelã. Evident, nu e vorba de o carte reprezentativã, ci de una riscantã din start. Experimentatul mare prozator s-a abãtut de la realitatea istoriceşte verificatã a lagãrelor sovietice de prizonieri; a inventat (artificial) transformãrile de conştiinţã ale personajului titular care nu convinge. Imaginarul sadovenian cade în gol.
- În afarã de epoca interbelicã - controversatã şi ea, sã nu ni se mai parã cã atunci a fost raiul pe pãmânt pentru literatura românã -, Iaşul s-a distins în domeniul ştiinţei şi artei literare o datã pe la 1840 - când au apãrut “Dacia literarã” şi scriitorii paşoptişti - şi altãdatã pe la 1867, când au trãit şi au scris Maiorescu, Eminescu şi ceilalţi mari clasici în revista “Convorbiri literare”. Perioada 1966-1989 nu ar putea fi consideratã încã o datã importantã a creaţiei şi exegeticii, comparabilã cu celelalte douã? Cât de mare ne-ar fi greşeala, dacã am vorbi de performanţele cele mai uluitoare ale scrisului literar “comunist”?
- În etapa de la 1966 pânã în decembrie ‘89 s-au manifestat - în pofida potrivniciilor cunoscute - creatori şi exegeţi precum Geo Dumitrescu, St. Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Nichita Stãnescu, Leonid Dimov, Mihai Ursachi, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Fãnuş Neagu, Constantin Ţoiu, N. Manolescu, Al. Paleologu, Adrian Marino, Ion Negoiţescu şi alţii. Comparaţia cu epoca interbelicã nu rezistã, deşi personalitãţile menţionate marcheazã - în condiţii nefaste - un reviriment.
- Într-o împrejurare publicã (la Bucureşti), am rostit propoziţia: din punct de vedere cultural, Iaşul este capitala... Bucureştiului. Am stârnit în salã, bineînţeles, nu numai rumoare, ci şi încruntãri serioase din sprâncene. Cât de tare am greşit, Domnule Profesor? Pe baza cãrei realitãţi şi a cãror valori parafate de timp, au bucureºtenii dreptul sã se creadã superiori “provincialilor”? Mie mi se pare cã tocmai aici se gãseşte explicaţia celor mai mari anomalii în culturã: în taxarea valorilor din afara Bucureştiului ca valori minore, nefundamentale. Dvs. cum vedeţi lucrurile? Ce sens demn de luat în seamã se ascund în fraza, pe care am auzit-o în anii studenţiei mele, cã “la Iaşi, din doi oameni pe care îi întâlneşti pe stradã, trei sunt poeţi”?
- Potenţialul bucureştenilor e, de la sine înţeles, mult superior, determinat de o sumã de împrejurãri. Totdeauna, dupã Marea Unire, a fost aşa, încât Mihail Sadoveanu era îndreptãţit sã spunã cã la Bucureşti ”se fierbe piatra cea scumpã”. Subestimarea “valorilor din afara Bucureştilor” e o problemã discutabilã. Cel-mare priveşte de sus cãtre Cel-mai-mic! Dar nasc şi în Moldova oameni; Iaşul cultural poate acţiona cu demnitate. Aportul sãu cultural nu e deloc neglijabil. Sentimentalismul, romantismul, lirismul (cenzurat de raţiune) - acestea sunt componente ale sufletului ieşean de profunzime. Locus regit actum! Locul guverneazã fapta. Memorialistica a fost, aici, un mod al Eului revãrsat în afarã. Sentimentali au fost Ibrãileanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir şi atâţia alţii.
- Toate scrierile Dvs, fãrã excepţie, pot fi considerate (nu ne intereseazã opiniile criticilor “anticomunişti”) cãrţi de învãţãturã. Cum procedaţi în faza pre-textualã a acestora: vã propuneţi sã ilustraţi o sumã de idei şi pe urmã începeţi lucrul propriu-zis sau vã apucaţi de scris pur şi simplu şi ideile vin singure sub “panã”, ca şi cuvintele, pânã când li se terminã debitul? Cât de des vi se întâmplã ca ideile ori personajele sã o ia razna (sã nu mai asculte de autor)?
- Mental, o idee, o stare sufleteascã mã preocupã îndelung. Liniile unei construcţii se cristalizeazã lent, iar la momentul potrivit se produce saltul. Mã încãlzesc pe mãsurã ce pun în paginã prima formã. Dificultatea definitivãrii abia începe. Mã numãr printre oamenii de litere de tip laborios. Refac o paginã de douã sau de trei ori pânã când fraza, fragmentul ori întregul oferã un spectacol rotund. Chiar şi în visele nocturne mã obsedeazã un cuvânt ori ritmul unei exegeze.
- Goethe (şi nu numai el) era de pãrere cã rãbdarea este virtutea cardinalã a geniului. Dvs. ce credeţi? Ce datoreazã rãbdãrii, din tot ce gândit şi a scris, criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga şi ce datoreazã altor însuşiri (de pildã prizei la esenţial, stãruinţei etc.)?
- Rãbdãrii i-aş alãtura perseverenţa, travaliul îndârjit. Fiecare paginã catã sã fie un re-început specific, punând în mişcare toate disponibilitãţile. Perseverenţa mea întru simplitate şi esenţialitate este deopotrivã un dat al experienţei dar şi al vârstei. Rãmân dator înaintaşilor mei (necãrturari) care preferau gândirii “laterale” vorba dreaptã.
- Ce afinitãţi aveţi cu confraţii Dvs. din ţarã şi strãinãtate? Cât de bine v-au “ghicit” cei care v-au apropiat de Gustave Lanson ori de H. Taine? Câtã dreptate ar avea cineva - ca subsemnatul - care v-ar apropia şi mai mult de Thibaudet?
- Subtilul Taine, deterministul care invocase rasa, mediul şi momentul drept repere interpretative, meritã stimã şi astãzi. Ca student, mã apropiasem de Lanson, a cãrui probitate intelectualã impresiona. Studiul faptelor şi obiectivitatea lui meritau atenţie. Unii l-au suspectat de pozitivism, însã deasupra acestuia stã o certã capacitate speculativã. M-am simţit, finalmente, în consonanţã cu discursul alert, degajat, al lui Albert Thibaudet, teoretician al unei critici creatoare. G. Cãlinescu, care îl admira, mi-a sugerat o datã: “Scrie eseistic”!
- Ce a însemnat pentru Dvs. obţinerea Premiului internaţional “Mediterraneo” (pentru opera omnia), în anul 1985? Comparaţi bucuria de atunci cu bucuria obţinerii de premii din partea Uniunii Scriitorilor din România.
- La orice vârstã, avem nevoie de reconfirmãri. Premiile, într-o mãsurã, certificã retrospectiv; în altã privinţã, stimuleazã în devenire. Premiul “Mediterraneo” (de la Palermo) atesta perpetua mea iubire pentru fenomenul italian. Premiile din partea Uniunii Scriitorilor din România veneau, la rîndul lor, ca nişte complimente de familie.
- În afarã de ceea ce aţi adunat în volumul Ecran interior (1975), aţi mai scris multã poezie? Consideraţi cã poezia, şi romanul Nisipul (1989) sunt violons d’Ingres ale Dvs. sau adevãrul este cã eraţi destul de înzestrat şi pentru aceste genuri de scriiturã, dar critica şi istori literarã (ca şi munca la catedrã) nu v-au îngãduit sã zãboviţi mai mult pe aceastã cale?
- Poezie - am scris înainte de 1975, dar a rãmas în sertar. Am tradus din italianã şi francezã. Nici versurile, nici proza - nu le-am considerat ca preocupãri conjuncturale, însã prins de îndatoririle de catedrã - totdeauna de prim-plan - m-am resemnat. Ceea ce în structura mea vibra la modul poetic - s-a manifestat într-un lirism cogitativ - vizibil discret în texte diverse.
- Ca un pãrinte bun ce sunteţi pentru cãrţile Dvs., este firesc sã le iubiţi pe toate şi sã credeţi cu toatã convingerea în adevãrul fiecãreia. Totuşi, existã vreuna dintr-însele pe care sã o preferaţi celorlalte? Lãsaţi-mã sã ghicesc: Personalitatea literaturii române sau Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare! Am greşit? Vã ascult.
- E normal sã-ţi priveşti cãrţile cu o anumitã afecţiune. Cu timpul, desfãcut de obişnuita calitate de autor şi privindu-le, oarecum, ca pe ale altcuiva, lucrurile se schimbã. Selecţia cade - într-adevãr - pe Personalitatea literaturii române şi pe Sadoveanul meu (acum de curând într-o formã lãrgitã - la Editura Academiei Române). Aş mai adãuga volumele Între Ulysse şi Don Quijote (1978), Perspective din 2001. Poate şi altele.
- Pânã la aceastã vârstã, aţi aflat, Domnule Profesor, ce este fericirea? Ce pãrere aveţi, între altele, despre fericirea clãditã pe nefericirea altora? Ce fel de fericire este fericirea învingãtorului, care-şi rãpune vrãjmaşul, lãsându-l la pãmânt fãrã suflare, şi când dreptatea este de partea lui, şi când are mai multã dreptate celãlalt? De ce existã pe lume, Domnule Profesor, atâta nefericire?
- Nu existã o definiţie integratoare, general-valabilã, a conceptului de fericire. Termen alunecos şi subiectiv! Stare de plenitudine propulsivã şi formã a omenescului peren, în care individualul în expansiune se ridicã deasupra condiţiei de muritor... Percep fericirea în funcţie de câteva repere existenţiale majore: ca mod de revãrsare simpateticã în alţii, ca mãrturie a favorurilor pe care ni le hãrãzeşte destinul, şi mai ales ca expresie a lucrului bine fãcut. De o parte dantescul “tempo felice”, de alta nefericirile din jurul nostru. Trãim, visãm şi ne autoconstruim pe alternanţe.
- Slãbiciunea mea faţã de cuvântul izbutit (nu ştiu dacã pentru cã e de origine slavã) mã obligã sã-l introduc în întrebarea finalã: Domnule Profesor, dincolo de orice apreciere din afarã, câtã substanţã izbutitã pe de-a-ntregul credeţi Dvs. cã se gãseşte în opera lui Constantin Ciopraga şi câtã izbutitã numai în parte?
- Cred negreşit în ideea de perfectibilitate şi acţionez ca perfecţionist sub semnul acestui miraj. Relaţiile dintre de-a-ntregul şi parţial fac parte din canonul oricãrui ins. Pot spune cã, de regulã, mã dãruiesc integral, însã rezultatele sunt fluctuante.
