Va postez numai niste "mosi" de... Mos Nicolae. (Foto Mircea Dascalu)
sâmbătă, 4 decembrie 2010
De Mos Nicolae...
La Targul de la Muzeul Taranului Roman, o multime de minunatii. Ploaie torentiala si rece. Dar... ceva-ceva lumina si caldura in suflete.
Va postez numai niste "mosi" de... Mos Nicolae. (Foto Mircea Dascalu)
Va postez numai niste "mosi" de... Mos Nicolae. (Foto Mircea Dascalu)
marți, 30 noiembrie 2010
luni, 29 noiembrie 2010
Despre Cartea de Onoare a cenaclului
Trebuie sa-i raspund, indirect, unuia dintre vizitatorii anonimi ai blogului perpessiciusparadox.blogspot.com. Cartea de Onoare a cenaclului nu contine poze (si nu am postat imagini de la biblioteca in loc de texte, desi pentru unii, care se uita numai pe poze si citesc numai titluri, ar fi mai bine!), ci citeva insemnari ale unor oameni de cultura care au trecut pe la atelierul de creatie Perpessicius in cei 38 ani de existenta. Si unde se pare ca se intimplau, in pofida neprieteniilor de diverse orientari, fapte CULTURALE si inainte de 1989.
Dumitru St. Panaitescu Perpessicius a disparut in 1971. In ianuarie 1972, tatal meu infiinta deja cenaclul Perpessicius din Valea Marului si revista Virste si Trepte. Cind s-au intrunit conditiile ca acestea sa fie reluate la Bucuresti, a facut tot ce a putut pentru ca iubitorii de literatura care se simteau atrasi de "perpessicianism" sa aiba un cadru adecvat pentru a se "aduna laolalta"... Ideea editurii este, desigur, comuna cu a fiului lui Perpessicius.
Cartea de Onoare a fost "deschisa" la 5 ani de activitate, in 31 ianuarie 1977. Sint frumoase acele insemnari cuminti, depuse in cerneala pe foile de-acum ingalbenite de vreme. Este speciala pentru mine si fiindca pe vremea aceea nu se prea gaseau materiale din care sa o realizeze, este deci invelita in pinza visinie, taiata primitiv de tata si lipita cum s-a putut, iar titlul este scris de el, cu vopsea aurie, fara sablon, dar atit de... curat! Paginile sint atit de vii! Le voi folosi in suplimentul revistei Paradox, Manuscris.
Dumitru D. Panaitescu, fiul criticului si editorului, a vizitat cenaclul de citeva ori, la Valea Marului. El a scris insa in Cartea de Onoare in 1982, la implinirea a 10 ani de atelier si revista. La fel, Ilie I. Mirea, un alt apropiat al familiei Panaitescu, ca sa dau numai doua exemple.
Orgoliilor uriase ale unor oameni "de cultura" bucuresteni nu le-a placut raminerea sub patronajul spiritual al lui Perpessicius ("braileanul"), dupa cum probabil ca nu le place faptul ca eu mai pastrez principiile culturale pe care mi le-a transmis Marcel Crihana ("galateanul") in privinta editurii, cenaclului si revistei. Dar este... exclusiv problema lor.
Aceste "minore dar remarcabile" (ca sa-l parafrazez pe Calinescu - asa vorbea despre Perpessicius ca poet) fapte culturale bucurestene au implinit 10 ani in 20 aprilie si am vorbit suficient despre asta. Numai ca in 6 aprilie s-a stins si mentorul meu (nu mai scriu "al nostru" fiindca se pare ca unii "critici" de azi s-au simtit jigniti). Deci nu am putut sarbatori la sfirsitul primaverii... nimic.
Sortind cartile din biblioteca tatei pentru a dona o parte, am descoperit aceasta Carte de Onoare. Nu o mai vazusem si, impresionata de cuvintele pretioase notate acolo, am hotarit sa le prezint si celorlalti membri ai cenaclului si redactiei. Le mai povestisem cite ceva, din cele ce-mi spunea tata, dar nu aveam o "dovada". Am gasit si scrisori, pe care le voi publica daca si cind va fi posibil. Sint personale, adica adresate tatalui meu, asa ca, slava Domnului, nu trebuie sa platesc vreun drept de autor nemeritat de urmasi.
Si altele, dar despre acelea... alta data.
Mi-am dat seama brusc ca atelierul de la Bucuresti este de fapt atit de strins legat de cel valmarean incit... putem vorbi de unul si acelasi fapt cultural, de evolutia aceluiasi, de continuitate. Adasar, nu avea rost o sarbatorire a 10 ani, ci una a... 38! Mi s-a parut chiar fain! M-am bucurat, am zimbit si...
Zimbesc si acum, cu toate ca, vorba unui prieten, care de fapt habar nu are ca-mi este prieten: ce stiu eu despre managementul cultural?!
Ar trebui sa fiu trista, dar nu pot.
Revenind la Cartea de Onoare, vor scrie si cei de azi, de mina, in cerneala, incepind de la 31 ianuarie 2011. Daca va rezista pina atunci. Daca nu,...
Sorina Dascalu
Dumitru St. Panaitescu Perpessicius a disparut in 1971. In ianuarie 1972, tatal meu infiinta deja cenaclul Perpessicius din Valea Marului si revista Virste si Trepte. Cind s-au intrunit conditiile ca acestea sa fie reluate la Bucuresti, a facut tot ce a putut pentru ca iubitorii de literatura care se simteau atrasi de "perpessicianism" sa aiba un cadru adecvat pentru a se "aduna laolalta"... Ideea editurii este, desigur, comuna cu a fiului lui Perpessicius.
Cartea de Onoare a fost "deschisa" la 5 ani de activitate, in 31 ianuarie 1977. Sint frumoase acele insemnari cuminti, depuse in cerneala pe foile de-acum ingalbenite de vreme. Este speciala pentru mine si fiindca pe vremea aceea nu se prea gaseau materiale din care sa o realizeze, este deci invelita in pinza visinie, taiata primitiv de tata si lipita cum s-a putut, iar titlul este scris de el, cu vopsea aurie, fara sablon, dar atit de... curat! Paginile sint atit de vii! Le voi folosi in suplimentul revistei Paradox, Manuscris.
Dumitru D. Panaitescu, fiul criticului si editorului, a vizitat cenaclul de citeva ori, la Valea Marului. El a scris insa in Cartea de Onoare in 1982, la implinirea a 10 ani de atelier si revista. La fel, Ilie I. Mirea, un alt apropiat al familiei Panaitescu, ca sa dau numai doua exemple.
Orgoliilor uriase ale unor oameni "de cultura" bucuresteni nu le-a placut raminerea sub patronajul spiritual al lui Perpessicius ("braileanul"), dupa cum probabil ca nu le place faptul ca eu mai pastrez principiile culturale pe care mi le-a transmis Marcel Crihana ("galateanul") in privinta editurii, cenaclului si revistei. Dar este... exclusiv problema lor.
Aceste "minore dar remarcabile" (ca sa-l parafrazez pe Calinescu - asa vorbea despre Perpessicius ca poet) fapte culturale bucurestene au implinit 10 ani in 20 aprilie si am vorbit suficient despre asta. Numai ca in 6 aprilie s-a stins si mentorul meu (nu mai scriu "al nostru" fiindca se pare ca unii "critici" de azi s-au simtit jigniti). Deci nu am putut sarbatori la sfirsitul primaverii... nimic.
Sortind cartile din biblioteca tatei pentru a dona o parte, am descoperit aceasta Carte de Onoare. Nu o mai vazusem si, impresionata de cuvintele pretioase notate acolo, am hotarit sa le prezint si celorlalti membri ai cenaclului si redactiei. Le mai povestisem cite ceva, din cele ce-mi spunea tata, dar nu aveam o "dovada". Am gasit si scrisori, pe care le voi publica daca si cind va fi posibil. Sint personale, adica adresate tatalui meu, asa ca, slava Domnului, nu trebuie sa platesc vreun drept de autor nemeritat de urmasi.
Si altele, dar despre acelea... alta data.
Mi-am dat seama brusc ca atelierul de la Bucuresti este de fapt atit de strins legat de cel valmarean incit... putem vorbi de unul si acelasi fapt cultural, de evolutia aceluiasi, de continuitate. Adasar, nu avea rost o sarbatorire a 10 ani, ci una a... 38! Mi s-a parut chiar fain! M-am bucurat, am zimbit si...
Zimbesc si acum, cu toate ca, vorba unui prieten, care de fapt habar nu are ca-mi este prieten: ce stiu eu despre managementul cultural?!
Ar trebui sa fiu trista, dar nu pot.
Revenind la Cartea de Onoare, vor scrie si cei de azi, de mina, in cerneala, incepind de la 31 ianuarie 2011. Daca va rezista pina atunci. Daca nu,...
Sorina Dascalu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)