Editorial Vârste şi trepte 5 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Despre ce nu aveam voie iarna...

V-am povestit în numărul trecut câte ceva despre vacanţele mele de vară la Valea Mărului. Frumoase, fără îndoială, dar mai puţin interesante decât cele de iarnă, cu toate că, fiind fată, fiică de intelectuali şi mereu „mai mică“ decât prietenii mei, majoritatea activităţilor, specifice vârstei noastre şi anotimpului, „nu erau pentru“ mine. Cu alte cuvinte, băieţii nu mă luau cu ei la colindat, deşi ştiam să cânt foarte frumos „Florile dalbe sunt de măr“ şi multe altele... Când îngheţa Geru, nu aveam voie la „patinoarul“ natural format „la pod“, să nu cad în vreo copcă, Doamne-fereşte! Colegii şi fratele meu îşi făcuseră un fel de „patine“, din scândurele, pe care prinseseră o fâşie de tablă, cu ţintişoare pe laterale, şi pe care nu mai ţin minte cum le fixaseră de bocancii, pe atunci, grosolani, care se găseau cu greutate în magazine, „pe sub mână“... Eu, fireşte, nu puteam avea propriile mele asemenea „patine“... Cu toate că mi se dăruise o săniuţă „meşterită“ bine, părinţii nu mă lăsau să o încerc pe deluşorul cu pantă mai abruptă din apropierea şcolii. La tăierea porcului de Crăciun, nici nu asistasem vreodată, ce să mai vorbim de „încălecarea“ sărmanului animal pentru obţinerea mult-râvnitei cozi răsucite şi alte obiceiuri pe care le aşteptau cu nerăbdare copiii! La frământatul şi coptul cozonacilor şi plăcintelor, mama, bunicile şi mătuşile se încurcau de mine, aşa că eram gonită de colo-colo, să-mi văd „de treaba“ mea... Iar eu nu pricepeam ioc care ar fi fost aceasta!
În iernile vălmărene, geamurile erau complet acoperite de „flori“ şi noi încălzeam bănuţi de metal pe sobă, apoi îi lipeam pe pojghiţa aceea, pentru a forma „ochiuri“ prin care să privim afară cum ninge - şi, când făceam acest lucru, încă nu citisem „Crăiasa Zăpezii“ a lui Andersen, ci descoperisem noi, de capul nostru, ce şi cum. Şi o mulţime de altele erau „inventate“ de noi, după care ne amuzam teribil când le regăseam, mai târziu, în cărţile lui Creangă, Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, preferatul meu.
Mi-ar fi plăcut să aprind focul în sobele de teracotă, aş fi vrut şi să le arăt alor mei că mă descurc şi eu, dar şi pentru că gestul în sine îmi dădea o senzaţie aparte, de voioşie, dăruire sufletească şi speranţă - era ca un ritual reuşit. Dar nu aveam cum, mama se trezea cu noaptea în cap şi până în zori deja toate erau „la locul lor“ - inclusiv jăraticul ce păstra căldura întreaga zi. Rufele „geruite“, aduse în casă tari ca lemnul şi cu ţurţuri pe margini, mirosind dumnezeieşte a curăţie (că nu aveam detergenţii „miraculoşi“ de azi!), erau deja „zvântate“ - un termen pe care nu l-am mai auzit pe aici. Am uitat să vă spun despre acelaşi efect pe care îl avea asupra mea, vara, „mireasma“ specifică a apei de ploaie strânse de bunica în nişte butoiaşe, pentru a ne spăla, mai ales părul, care devenea mătăsos şi, cu timpul, mai bogat. Uneori, şi iarna, când drumul până la fântână era prea greu, ai mei topeau zăpadă în acelaşi scop - cred că nu voi mai putea niciodată reproduce plăcerea unei „băi bune“ ca atunci. Îmi închipui că ţăranilor din prezent le este jenă să-şi mai îngrijească astfel micuţii şi evită mijloacele de trai „primitive“ - privându-i, în consecinţă, de o viaţă naturală şi sănătoasă, înlocuită cu aşteptarea nesfârşită a condiţiilor „de la oraş“. Sper însă că eu greşesc.
Revenind la tradiţiile feminine de Crăciun, altceva ce nu eram lăsată să fac, să nu le „stric“, erau „scutecele“ sau „cămăşuţele“ lui Hristos, „turte“, cum li se spunea pe scurt. Moldoveneşti, fără îndoială, şi pe care nu le-am prea întâlnit în Bucovina sau alte zone limitrofe, unde ar fi putut să se afle influenţe în acest sens. Eu eram fascinată de foiţele de aluat întinse cu „sucitorul“ sau „făcăleţul“, pe faţa de masă imaculată, până se făceau transparente, de metoda mai nouă, prin care erau prinse sub marginea mesei, ca să fie mai subţiri şi să fie „decupate“ uniform, aproape ca într-o patiserie. Era o muncă serioasă, chiar „gravă“, femeile te uimeau prin minuţiozitatea şi efortul lor. Foile firave se uscau pe plita încinsă - era o adevărată artă să nu le arzi! Apoi, se înmuiau într-un sirop de apă clocotită cu miere şi mirodenii - când din nou mă miram la fiecare în parte cum de nu s-a rupt, să fie scăpată în „licoarea“ fierbinte, ratându-se totul... Erau suprapuse pe un platou şi pe straturile din ce în ce mai apetisante se presăra un amestec de nucă măcinată, coajă de lămâie şi miere sau, conform reţetelor „moderne“, zahăr vanilat, stafide, migdale sfărâmate, unele esenţe... Cu cât erau mai fine, cu atât erau necesare mai multe, sute poate, pentru a acoperi cantităţile dorite (insuficiente oricum în forma finită, ca să zic aşa). Se sfinţeau de către preot în Ajun şi erau nelipsite la masă, pentru familia reunită, colindători şi, de fapt, pentru oricine intra în „casa creştinului vălmărean“.
În urmă cu câţiva ani, am mers în vizită la o amică, imediat după sărbători. Locuia la bloc, într-un apartament „utilat“ cu de toate, inclusiv cuptor cu microunde, frigider cu prăjituri de cofetărie şi o... mentalitate iremediabil îmbolnăvită. Mama ei, moldoveancă, îi trimisese prin cineva „turte de Crăciun“. Nici nu am apucat să deschid gura pentru a-mi exprima verbal încântarea şi surpriza, că pacheţelul cu bunătăţi, nedesfăcut, a şi ajuns în coşul de gunoi. Am rămas blocată, nu mă hotăram dacă figura schimonosită pentru o secundă a prietenei mele sugera numai plictis şi indiferenţă sau, mai rău, un soi de dezgust, de scârbă existenţială destul de profundă. „Îi spun mereu să nu-mi mai trimită, că nu mănâncă nimeni mizeria asta...“ a mormăit ca o justificare în faţa mea, care nu ştiam cum să reacţionez şi amuţisem. Dacă aş fi exteriorizat ce simţeam, nu ar fi crezut că eram sinceră şi m-ar fi considerat penibilă. Este un exemplu de atitudine pe care o bănuiesc la mulţi din tinerii plecaţi din mediul rural şi „dezrădăcinaţi“. Ei, din păcate, nu au pus nimic de valoare în golul rămas prin „aruncarea deşeurilor“ preţuite altădată de bunicii şi părinţii lor. Nu ştiu dacă la Valea Mărului relaţiile între generaţii sunt altfel. Ştiu însă, şi nu mi-e „ruşine“ s-o recunosc, că eu am de gând să-mi învăţ fetiţa şi să pregătim împreună, în fiecare an, „cămăşile Domnului“... Nădăjduiesc să nu le „stricăm“...

Editorial Vârste şi trepte 4 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Vacanţe vălmărene

Poate paradoxal, dar despre frumuseţea vieţii de la ţară - în special cea din satele de câmpie şi deal - vorbesc cu încântare mai curând cei care nu locuiesc acolo şi au fost prin zonă în vizită, în concediu sau vacanţă, atât. Majoritatea „ţăranilor“, dimpotrivă, îţi vor povesti despre greutăţile lor, condiţiile submodeste de trai, clima uneori ostilă, sărăcia datorată calamităţilor naturale ş.a.m.d. Cred că sunt foarte puţini, aproape excepţii, cei care-ţi vor arăta că, în pofida tuturor acestora, ei iubesc pământul, munca la câmp, creşterea animalelor domestice şi obiceiurile rurale, respectându-le şi păstrându-le pe cât posibil. Eu fac parte dintre aceia care se simt acasă oriunde, şi în marile centre urbane, şi în sătucurile aparent uitate de vreme. Şi mai este o caracteristică a omului contemporan ce mie nu-mi este proprie; nu ştiu dacă-i bună sau rea, dar am întâlnit-o atât la majoritatea celor care trăiesc „la ţară“ cât şi la „orăşeni“, iar la mine, nu: îşi doresc mereu altceva decât au, nu se pot bucura de prezent, aleargă după alte şi alte începuturi şi când obţin ceea ce urmăresc, deja scopul atins îşi pierde valoarea şi îi proiectează spre ceva „nou“ sau „superior“ (de fapt nici nu au când să-şi dea seama cât preţuieşte ceea ce au sau ce-cine sunt). Atunci, ei „lasă baltă“ totul, nu mai duc la bun sfârşit ce au început - cred că, pornind de aici, s-ar putea scrie o întreagă filosofie a bălţii şi a lăsatului baltă (am avut în adolescenţă un eseu pe care l-aş dezvolta în această direcţie, era despre „zăcutul şi mântuiala la români“)... Nu este vorba de tendinţa fireascã de a evolua, de a progresa, ci de un gest „fără Dumnezeu“, de neputinţa de a te deschide la maximum către ceea ce este chiar în jurul tău, către semenii de lângă tine (eşti ca acela care îşi caută la nesfârşit jumătatea aiurea în depărtări neobservând că persoana potrivitã, care îl iubeşte la nebunie, îl înţelege şi îl sprijină permanent, e chiar aproape de tot, alături, ignorată însă), în fond, de o goană după himere când adevărul ce te-ar putea face fericit rămâne neacceptat, neintegrat. Râdeam de liceenii mei - şi de studenţii tatei -: când erau la şcoalã, abia aşteptau să ajungă acasă - nemaivorbind de vacanţe! -, când se aflau acasă, erau nerăbdători să se reîntâlnească, în clasă, cu prietenii şi colegii, pentru a se lamenta, plicitisiţi şi „sătui de toate“ că vor să se termine mai repede ziua de curs... Eu eram şi sunt încă de părere că nicăieri nu te găseşti întâmplător şi le spuneam că, dacă tot eram acolo, împreună, trebuia să încercăm să facem ceva bun, important, util, drăguţ, distractiv... Mă rog, ceva cu rost - în loc să permitem timpului şi vieţii să treacă pe lângă noi. De altfel, maxima devenită slogan „Trăieşte clipa!“ (sau „Clipă, mai stai!“) era pe buzele tuturor şi în sufletul nimănui... Aşa era şi în verile vălmărene...
Mi s-a mai cerut cândva să scriu despre „amintirile (mele) din copilărie“ şi toţi colegii de redacţie se aşteptau să fie ceva spectaculos şi, eventual, „original“, adică altceva decât furatul de cireşe, evadarea la scăldat ori pupezele de prin tei, cele câteva întâmplări de care mai auziseră şi ei „de pe la Creangă“. Ceva nu atât de „banal“ (mie mi se pare genial!) precum „m-am născut de ziua mea“, iar această minunată zi ar fi... în fiecare zi, după cantautorul Pavel Stratan. I-am dezamăgit. Petrecusem numai momente „obişnuite“, „simple“, pe care eu însă le consideram unice şi dătătoare de cea mai curată încântare. Nu am memorat trăirile intense de când eram fericită sau necăjită şi, chiar dacă aş fi făcut-o, acelea nu puteau fi descriptibile în cuvinte.
Chiar şi în vacanţe, intervalurile de timp preferate din zi erau, pentru mine, după-amiezele de duminică. Satul era liniştit şi blând. Adesea ploua torenţial. Deşi în semi-întuneric, te simţeai ocrotit şi încrezător ca lângă un duhovnic înţelept. Stăteam cuminte, să ascult răpăiala pe acoperiş, „cât mâţa-n coadă“ - o zicătură delicioasă de pe acolo. O secundă mai târziu alergam desculţă şi ţopăiam pe stradă de parcă picurii mă eliberau de orice supărare şi grijă... Probabil, dacă aş fi avut 25 sau 35, sau mai mulţi şi nu 10 ani, m-aş fi simţit spălată-iertată de orice păcat... Bunica înfigea un cuţit în faţa prispei, să apere casa de fulgere şi tunete, de mânia justificată a sfinţilor. Pământul ud mirosea dumnezeieşte. Dacă era soare, lumina auriu-arămie te îmbrăţişa duios, alintându-te de pretutindeni, dulce şi „conspirativă“ (tot întru veselie şi „împrietenire“ cu orice mică durere sau suferinţă).
La Valea Mărului am avut una din primele revelaţii decisive pentru destinul meu - nu ţin minte dacă a fost chiar întâia. „Într-o nu ştiu care vară...“ Mă jucam într-o „deltă“ în care ne bălăceam noi, fratele meu şi amicii lui, şi cu mine, singura fetiţă din „gaşcă“ (admisă pentru că eram sora lui...). Apa era tulbure, verzuie, plină de nămol, frunze, lăstari de salcie şi răchite, şerpişori subţirei, alburii, era călduţă şi... una peste alta, cam murdară şi nu prea îmbietoare. Nici locul „uscat“ unde stăteam nu era mai atractiv. Cruste cu crăpături urâte, ca nişte răni ce-ţi trezeau compasiunea, lăsau să iasă la suprafaţă ochiuri alunecoase, ude şi gloduroase. În primul rând, mi-am învins teama şi dezgustul şi mi-am spus că, dacă vrei să fii cu cei dragi, câteodată „intri şi în noroi“ după ei la nevoie. Apoi, mi-am înlăturat prejudecata că într-o baltă mlăştinoasă - iată că revin la ideea de baltă! - nimic nu poate fi frumos. Am privit atentă printre aburii mâlului în care m-am afundat curajoasă şi am descoperit că mă înşelasem până atunci. Era acolo un fel de plancton interesant, pe care nimeni nu-l studiase. Şi „plauri“ de mici dimensiuni, păturele din rădăcini acvatice ale unor specii plutitoare pe care nu le cunoşteam. Erau, desigur, minunate. M-am întrebat de ce oare nu le văzusem în laboratorul de ştiinţele naturii-botanică-biologie - mi-ar fi plăcut să învăţ despre vegetaţia de pe malurile Gerului.
Tot analizând absorbită plantele şi vietăţile ce mişunau în jurul meu, pipăind cu vârful piciorului fundul apei, ca să nu mă încurc în împletiturile din „adânc“ sau să nu mă împiedic de vreun obiect aruncat pe acolo de cine ştie cine, am dat peste o porţiune mai nisipoasã. Şi, într-un contrast răvăşitor cu mediul în care începusem să mă obişnuiesc şi, relaxată, să mă deplasez alene ca în somn, a apărut miracolul - aşa l-am receptat atunci, ca pe un miracol! -: izvorul (sau poate că erau mai multe izvoare!)! „Întâlnirea“ a fost, cum spuneam, revelatoare. Nu-mi închipuiam ceva mai tainic şi mai fermecător. Ca un orb, l-am „examinat“ îndelung şi nu-mi reveneam din mirare. Aş fi vrut să-l „delimitez“ altfel decât prin tăişul răcelii şi prospeţimii lui, mi-l imaginam ca pe o rază argintie, iar faptul că se amesteca aproape instantaneu în elementul „naşterii“ lui fără a-şi pierde identitatea m-a uluit - prin „înţelepciunea“ de care dădea dovadă. „Ce deştept e! Ce deştept!...“ am murmurat, cu toate că, atunci, conceptul acesta nu avea alt sens pentru mine decât că un ceva sau cineva mă lăsa pe mine cu gura căscată.
„Delta“ de la Valea Mărului a fost asanată. I-a luat locul un lac „antropic“. Nu are nuferi, dar e limpede şi, vara, strălucitor. Izvorul „meu“ este acum alături de alte şi alte fire de apă subterană, aduse „afară“. Îmi place să spun, când mă refer la vacanţele mele vălmărene, că nu prea am eu rădăcini pe acolo dar am unul dintre izvoare. Nu e deloc „puţin“. E fundamental...

Editorial Vârste şi trepte 5

Prof.univ.dr. Marcel Crihanã

Aşa-zisele crize mondiale şi cultura

Când eram foarte tânăr, unul din primele lucruri pe care le-am învăţat de la oamenii vârstnici a fost să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, mai bune sau mai puţin bune, reuşite ori greşeli. Nu pot spune cã au fost şi unele chiar rele, în adevăratul sens al cuvântului - dacă acestea presupun intenţie şi scop (conform interesului meu, dar în detrimentul altora). M-am străduit, adică, să pun în slujba binelui şi a Domnului tot ce am făcut, iar dacă rezultatul nu a fost cel aşteptat, asta s-a datorat slăbiciunii, micilor mele neputinţe temporare, erorii, poate grabei de a ajunge mai repede acolo unde îmi propusesem. Prin urmare, ori de câte ori ceva nu a mers cum trebuia, nu am căutat cauze generale precum criza economică mondială, strategiile politice şi militare internaţionale, perioadele electorale, sistemul social sau mai ştiu eu ce alt concept care să sune foarte abstract, cât mai abstract (şi prin urmare găunos de sens!), încât nimeni sã nu priceapă nimic, iar eu să scap basma curată.
Nici acum, la anii mei şi la o stare a sănătăţii ce nu-mi mai permit să fiu prea optimist, nu cred că suntem atât de neajutoraţi încât să ne lăsăm striviţi de teoriile acestea „mari“ (unele pretextuale, altele manipulante!) şi complet străine de structura sufletească şi mentală a bătrânului (înţelept!) român. Cum, de pildă, să nu mai poţi face cultură fiindcă nu ai destui bani sau nu ai un serviciu remunerat substanţial? Dragilor, Perpessicius a scris în război (printre bombe, nu căderi de ratinguri la instituţii financiar-bancare!), apoi, întors acasă fără braţul drept, a deprins din nou a scrie, dar cu stânga... Marin Iancu Nicolae, un alt om de litere exemplar, s-a întors de pe front orb şi olog... Rămas fără vedere şi fără ambele picioare, a continuat să scrie - şi, Doamne, câtă dragoste, credinţă şi adevăr erau în paginile cărţilor sale! Despre experienţa mea, va spune mai multe, sper, posteritatea...
Întârzie acceptul Ministerelor şi sprijinul ca să avem o casă de cultură cum ne dorim? Ei, şi ce?! Ne-’om întâlni sub cerul liber vara, în jurul stejarului, ori la un foc de tabără, iarna, cu vin fiert şi cartofi copţi, şi veţi vedea ce minunată, ce binecuvântată inspiraţie pentru creaţie ne va da Cel-de-Sus!
Soluţiile la cele ce ne frământã sunt cel mai adesea, aşadar, în noi înşine sau, în orice caz, mai aproape de noi decât ne închipuim.Şi mai e o chestiune: ştiţi când suntem cel mai uşor „dezamăgiţi“? Când aşteptăm prea mult de la ceilalţi şi mai nimic de la noi sau aşteptăm peste puteri de la noi şi nimic de la alţii... Atunci când ni se întâmplă o „deziluzie“, să ne întrebăm: nu cumva speram, în subconştient, să ne vină un dar de la cei de lângă noi fără ca măcar să ne fi pregătit a-l primi cum s-ar fi cuvenit? Ori, altfel, nu nădăjduiam noi să le dăm altora totul, menajându-i şi neimplicându-i în problemele noastre, nedorind nimic „în schimb“, iar ei au respins cu indiferenţă gestul nostru? Este nevoie, ziceam şi altădată, de dreapta măsură...
Iată că s-a împlinit un an de la relansarea revistei noastre. Se pare că, în pofida tuturor greutăţilor, suntem pe drumul cel bun. Crăciun fericit!

Editorial Vârste şi trepte 4

Prof.univ.dr. Marcel Crihană, Editor senior

Locuinţa mea de vară...

Ce mai râdeam pe timpuri de această propoziţie, care se continua imediat: „... e la ţară...“! Bineînţeles, îmi veneau îndată în minte numele: Depărăţeanu şi Topârceanu. Puţini ştiu că acel cântecel celebru al lui Baniciu - cu acelaşi titlu ca al editorialului nostru - este compus pe versurile absolut seducătoare ale lui George Topârceanu, ale unei parodii la o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu, dar probabil că a meritat trecerea în „umbră“ cu timpul a celor doi poeţi, în schimbul succesului uriaş pe care l-a avut mica dar valoroasa creaţie „comună“. În orice caz, ei erau scriitorii legaţi, în notă serioasă, pe alocuri gravă, pentru mine, de „locuinţa mea de vară“. Cum o vedeam? Cum o văd şi acum: o căsuţă liniştită, izolată, „mitutică“, cum ar fi zis Eminescu, şi cu cel mult două camere. „Camere“ e prea mult spus, încăperi poate trebuie să spun. Liliac înflorit, neapărat, în faţa casei, care să mângâie fereastra cu crengile lui. Capra? Şi capra trebuie neapărat priponită într-una din încăperi, unde să aibă parte, desigur, de un smoc de iarbă.
În satul respectiv, orice babă, fără treabă, este medic comunal. Sau, mai bine zis, era, căci acum sunt doctori pe toate drumurile. Şi în medicinã, şi în cultură - sau mai ales în cultură. Asistenţi, fără doar şi poate, există peste tot. Când apare vreo „zgancă“ (aşa se spune, nu?), „pacientul“ dă fuga la dispensar şi se „tratează“. Şi când „doare“ ceva cultural, tot aşa, repede la o părere şi o semnătură „avizată“ şi problema dispare ca prin farmec.
Şcoală? Da, în sat trebuie să fie şcoală, obligatoriu cu mai multe săli de clasă, căci copiii satului se înmulţesc (sper, adică, fiindcă mai ieri îmi povestea cineva că sunt generaţii din ce în ce mai puţin numeroase...). Dar ce minunat ar fi dacă profesorii lor ar fi mai preocupaţi de calitatea învăţăturii şi caracterului acestor copii decât de numărul şi mărimea sălilor de clasă!... Copiii trebuie să aibă unde se duce (nu unde să fie abandonaţi!) în cursul săptămânii, iar duminica şi de sărbători trebuie să meargă la biserică. Dar în vacanţe?...
Lumea satului s-a schimbat mult în ultimii ani. De exemplu, prafului aceluiaşi Topârceanu, prafului care în zilele ploioase se transforma într-un noroi până la genunchi i-a luat demult locul asfaltul. Uniunea Europeană a mai pus nişte bani şi treaba s-a făcut. „Când te duci pe drumul mare, la plimbare“, însă, tot nu te vezi - căci boii tot mai umblă nestingheriţi, domol, pe şosele, fără a se grăbi... În locul atelierului de lăcătuşerie prevăzut cu o menghină cu o singură falcă, au apărut unelte noi, de... import şi un atelier ca lumea, în care însă nu se produce nimic. Deh, progresăm, nu? Animalele satului, care umpleau cândva văzduhul cu zbieretele lor, au devenit dintr-odată atât de silenţioase încât o minte prăpăstioasă ca a mea nu poate decât să-şi închipuie că nu mai sunt deloc! Cadrele didactice (îmi permit să mă refer la ele pentru că fac parte din breaslă!), dar şi ceilalţi funcţionari ai satului, care altădată nu aveau nici umbrele, îşi scârţâie pantofii lustruiţi şi în zilele de lucru. Din păcate, iertată-mi fie teoria, dar când toate şi mereu scârţâie în jur, nimeni nu mai remarcă sunetul de piele lăcuitã sau „scai“...
Salariile? De la câteva sute de lei au devenit de câteva milioane... Dar ce ironic e azi atributul de „milionar“!
Casă ca a lui Mitică? Da, locuinţa mea de vară ar trebui să semene cu a lui. La el am văzut - sunt mulţi ani de atunci - o căsuţă în mijlocul unei vii, prevăzutã cu tot ce trebuie, ca pentru un scriitor... Ce mai locuinţă de vară ar fi (este) aceea! Mă mir de câte ori o văd... Dar poetul Dumitru Dumitrică (despre el e vorba!) este o excepţie - nu a ascuns niciodată faptul că prin meseria lui de bază, pe care o foloseşte deopotrivă şi în arta cuvântului, şi în cultivarea credinţei lui strămoşeşti, el este... zidar şi meşter de sobe! Ce construcţii grozave ştie să ridice! Câţi nu ar vrea să aibă acum o căsuţă ca a lui Mitică! Ar avea parte în cursul săptămânii de un apartament la oraş - că se poartă! - şi sâmbăta ar lua-o spre casa aceea, spre „locuinţa mea de vară“.
Ce timpuri ne-au adus cele întâmplate în 1989? Iată: toţi ciubucarii - cu sau fără teancuri de diplome la îndemână - şi-au făcut vile peste tot, iar oamenii cinstiţi, cei care trag la „jug“ de le ies ochii, n-au aproape nimic. Am întâlnit şi profesori, că tot veni vorba de oamenii de vocaţie, şi doctori, şi preoţi, care se plângeau de felul în care (nu) se pot ocupa de „locuinţa mea de vară“ (de la munte sau mare, în general), respectiv de timpul limitat pe care-l au la dispoziţie pentru a-şi supraveghea şi controla angajaţii... Cineva se lamenta zilele trecute că nu are mână de lucru pentru o vie de 50 ha, pe care o moştenise nu ştiu unde. L-am crezut! Ţăranii din anul 2007 nu sunt cei de la 1907! Iar cei din 2008 sunt din cale-afarã de... altfel! Acum vor euro sau dolari, whiskey bourbon (american) sau whisky scotch (scoţian), dupã preferinţe, altfel nu vin, ce sã le faci! Zicea altcineva că un om politic de largă notorietate bea numai whisky din categoria Scotch Single Malt, Glenfiddich 21 years old! Cam greu pentru mine, ca lingvist, cu pronunţia, dar ţăranul de azi îmi va replica imediat: „Da’ ce, eu îs mai prost???“ Asta-i! Aşa că „locuinţa mea de vară“ are încă de aşteptat. Cât? Nu ştim. Aşteptăm şi gata!
Aşadar, „locuinţa mea de vară e la ţară“ spuneau poeţii pe timpuri. Dar, Depărăţeanu, cam aşa: „Scump tezaur/ Acolo eu voi sã mor/ Ca un fluture pe floare...“ Indubitabil, locul unde cineva ar fi fericit să treacă în eternitate este şi cel în care el, creatorul, înţelege şi poate să trăiască, sã existe în sensul cel mai deplin cu putinţă. Să iubească şi să se dăruiască semenilor „fără rest“, cum ar fi zis Noica. Criticii grăbiţi de azi ar putea susţine prejudecata că el, fiindcă a plecat la cele sfinte prea devreme (a trăit numai 30 de ani, 1835-1865), iar studiile sale de la Paris i-au facilitat însuşirea unor idei revoluţionare ce l-au antrenat în mişcările politice şi sociale (lovitura de stat din 1864), el nu a avut nici vremea, nici starea sufletească de a pătrunde şi cunoaşte viaţa astfel încât să dea lumii o concepţie demnă de urmat şi o literatură care să-l reprezinte realmente. Noi considerăm, însă, că talentul, profunzimea gândirii şi simţămintelor unor tineri, şi puterea lor de a crede în idealuri, transmisă, de cele mai multe ori, de părinţi şi dascăli, pot să facă să nu mai precumpănească în balanţa valorii lor vârsta şi experienţa. În privinţa lui Alexandru Depărăţeanu, sunt convins că mama despre care scrie cu infinită pioşenie şi recunoştinţă este o măicuţă de la ţară, de acolo unde vara sosea cu tainele începutului şi sfârşitului, indiferent de sărăcia şi „primitivitatea“ locului şi casei (poate nici nu era o casă, ci doar lanul „spicului blond cu pai de aur“, sub cerul liber):
„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea.“
Ca să încheiem într-un registru optimist, pentru fiecare dintre noi, „locuinţa mea de vară“ este acolo unde se adună laolaltă cu aceia pe care-i iubeşte pentru totdeauna şi care îl îndrăgesc, la rândul lor, pe viaţă. Unde este el însuşi. Asta-i!