Editorial Vârste şi trepte 5 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Despre ce nu aveam voie iarna...

V-am povestit în numărul trecut câte ceva despre vacanţele mele de vară la Valea Mărului. Frumoase, fără îndoială, dar mai puţin interesante decât cele de iarnă, cu toate că, fiind fată, fiică de intelectuali şi mereu „mai mică“ decât prietenii mei, majoritatea activităţilor, specifice vârstei noastre şi anotimpului, „nu erau pentru“ mine. Cu alte cuvinte, băieţii nu mă luau cu ei la colindat, deşi ştiam să cânt foarte frumos „Florile dalbe sunt de măr“ şi multe altele... Când îngheţa Geru, nu aveam voie la „patinoarul“ natural format „la pod“, să nu cad în vreo copcă, Doamne-fereşte! Colegii şi fratele meu îşi făcuseră un fel de „patine“, din scândurele, pe care prinseseră o fâşie de tablă, cu ţintişoare pe laterale, şi pe care nu mai ţin minte cum le fixaseră de bocancii, pe atunci, grosolani, care se găseau cu greutate în magazine, „pe sub mână“... Eu, fireşte, nu puteam avea propriile mele asemenea „patine“... Cu toate că mi se dăruise o săniuţă „meşterită“ bine, părinţii nu mă lăsau să o încerc pe deluşorul cu pantă mai abruptă din apropierea şcolii. La tăierea porcului de Crăciun, nici nu asistasem vreodată, ce să mai vorbim de „încălecarea“ sărmanului animal pentru obţinerea mult-râvnitei cozi răsucite şi alte obiceiuri pe care le aşteptau cu nerăbdare copiii! La frământatul şi coptul cozonacilor şi plăcintelor, mama, bunicile şi mătuşile se încurcau de mine, aşa că eram gonită de colo-colo, să-mi văd „de treaba“ mea... Iar eu nu pricepeam ioc care ar fi fost aceasta!
În iernile vălmărene, geamurile erau complet acoperite de „flori“ şi noi încălzeam bănuţi de metal pe sobă, apoi îi lipeam pe pojghiţa aceea, pentru a forma „ochiuri“ prin care să privim afară cum ninge - şi, când făceam acest lucru, încă nu citisem „Crăiasa Zăpezii“ a lui Andersen, ci descoperisem noi, de capul nostru, ce şi cum. Şi o mulţime de altele erau „inventate“ de noi, după care ne amuzam teribil când le regăseam, mai târziu, în cărţile lui Creangă, Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, preferatul meu.
Mi-ar fi plăcut să aprind focul în sobele de teracotă, aş fi vrut şi să le arăt alor mei că mă descurc şi eu, dar şi pentru că gestul în sine îmi dădea o senzaţie aparte, de voioşie, dăruire sufletească şi speranţă - era ca un ritual reuşit. Dar nu aveam cum, mama se trezea cu noaptea în cap şi până în zori deja toate erau „la locul lor“ - inclusiv jăraticul ce păstra căldura întreaga zi. Rufele „geruite“, aduse în casă tari ca lemnul şi cu ţurţuri pe margini, mirosind dumnezeieşte a curăţie (că nu aveam detergenţii „miraculoşi“ de azi!), erau deja „zvântate“ - un termen pe care nu l-am mai auzit pe aici. Am uitat să vă spun despre acelaşi efect pe care îl avea asupra mea, vara, „mireasma“ specifică a apei de ploaie strânse de bunica în nişte butoiaşe, pentru a ne spăla, mai ales părul, care devenea mătăsos şi, cu timpul, mai bogat. Uneori, şi iarna, când drumul până la fântână era prea greu, ai mei topeau zăpadă în acelaşi scop - cred că nu voi mai putea niciodată reproduce plăcerea unei „băi bune“ ca atunci. Îmi închipui că ţăranilor din prezent le este jenă să-şi mai îngrijească astfel micuţii şi evită mijloacele de trai „primitive“ - privându-i, în consecinţă, de o viaţă naturală şi sănătoasă, înlocuită cu aşteptarea nesfârşită a condiţiilor „de la oraş“. Sper însă că eu greşesc.
Revenind la tradiţiile feminine de Crăciun, altceva ce nu eram lăsată să fac, să nu le „stric“, erau „scutecele“ sau „cămăşuţele“ lui Hristos, „turte“, cum li se spunea pe scurt. Moldoveneşti, fără îndoială, şi pe care nu le-am prea întâlnit în Bucovina sau alte zone limitrofe, unde ar fi putut să se afle influenţe în acest sens. Eu eram fascinată de foiţele de aluat întinse cu „sucitorul“ sau „făcăleţul“, pe faţa de masă imaculată, până se făceau transparente, de metoda mai nouă, prin care erau prinse sub marginea mesei, ca să fie mai subţiri şi să fie „decupate“ uniform, aproape ca într-o patiserie. Era o muncă serioasă, chiar „gravă“, femeile te uimeau prin minuţiozitatea şi efortul lor. Foile firave se uscau pe plita încinsă - era o adevărată artă să nu le arzi! Apoi, se înmuiau într-un sirop de apă clocotită cu miere şi mirodenii - când din nou mă miram la fiecare în parte cum de nu s-a rupt, să fie scăpată în „licoarea“ fierbinte, ratându-se totul... Erau suprapuse pe un platou şi pe straturile din ce în ce mai apetisante se presăra un amestec de nucă măcinată, coajă de lămâie şi miere sau, conform reţetelor „moderne“, zahăr vanilat, stafide, migdale sfărâmate, unele esenţe... Cu cât erau mai fine, cu atât erau necesare mai multe, sute poate, pentru a acoperi cantităţile dorite (insuficiente oricum în forma finită, ca să zic aşa). Se sfinţeau de către preot în Ajun şi erau nelipsite la masă, pentru familia reunită, colindători şi, de fapt, pentru oricine intra în „casa creştinului vălmărean“.
În urmă cu câţiva ani, am mers în vizită la o amică, imediat după sărbători. Locuia la bloc, într-un apartament „utilat“ cu de toate, inclusiv cuptor cu microunde, frigider cu prăjituri de cofetărie şi o... mentalitate iremediabil îmbolnăvită. Mama ei, moldoveancă, îi trimisese prin cineva „turte de Crăciun“. Nici nu am apucat să deschid gura pentru a-mi exprima verbal încântarea şi surpriza, că pacheţelul cu bunătăţi, nedesfăcut, a şi ajuns în coşul de gunoi. Am rămas blocată, nu mă hotăram dacă figura schimonosită pentru o secundă a prietenei mele sugera numai plictis şi indiferenţă sau, mai rău, un soi de dezgust, de scârbă existenţială destul de profundă. „Îi spun mereu să nu-mi mai trimită, că nu mănâncă nimeni mizeria asta...“ a mormăit ca o justificare în faţa mea, care nu ştiam cum să reacţionez şi amuţisem. Dacă aş fi exteriorizat ce simţeam, nu ar fi crezut că eram sinceră şi m-ar fi considerat penibilă. Este un exemplu de atitudine pe care o bănuiesc la mulţi din tinerii plecaţi din mediul rural şi „dezrădăcinaţi“. Ei, din păcate, nu au pus nimic de valoare în golul rămas prin „aruncarea deşeurilor“ preţuite altădată de bunicii şi părinţii lor. Nu ştiu dacă la Valea Mărului relaţiile între generaţii sunt altfel. Ştiu însă, şi nu mi-e „ruşine“ s-o recunosc, că eu am de gând să-mi învăţ fetiţa şi să pregătim împreună, în fiecare an, „cămăşile Domnului“... Nădăjduiesc să nu le „stricăm“...