Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ 2008

Cenaclul Perpessicius de la Bucureşti are peste 60 de membri şi se întruneşte o dată la două săptămâni de peste 8 ani. Editura Perpessicius a publicat, din 2000 până în prezent, peste 200 de volume, dintre care, peste 10 antologii, în paginile cărora au semnat în medie câte 25-30 autori. Revista de cultură Paradox a ajuns la numărul 101. Zilele Editurii, organizate de Sf. Dimitrie, ca omagiu adus celor doi patroni spirituali, Dumitru S. Panaitescu Perpessicius şi Dumitru D. Panaitescu, au devenit o frumoasă tradiţie anuală. La fel, numărul special din Paradox, dedicat lui Perpessicius şi suplimentul Manuscris.

Sunt performanţe pentru care au fost instituite premiile PERPESSICIUS – CRIHANĂ. Am decis ca o parte din acestea să poarte, din acest an, numele unora din colegii noştri, care s-au remarcat prin preocupări speciale, constante şi un stil ce îi distinge în peisajul genurilor de creaţie literară, critică şi istorie literară sau studii în alte domenii umaniste.

Pentru anul 2008, astăzi au fost acordate următoarele premii PERPESSICIUS - CRIHANĂ:

- Premiul Poemele toamnei – Gheorghe Duţă-Micloşanu, lui Dumitru Dumitrică;

- Premiul Poezia de inspiraţie folclorică – Gheorghe Onea – Adinei Al Enăchescu, lui Florin Grigoriu şi lui Alexandru Rotaru;

- Premiul Profesorul meu drag – Ioan Nistor – Mariei Adam;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Sonet – Dragomir Magdin, Floricăi Gh. Ceapoiu;

- Premiul Epigramă – Olimpiu Radu, lui Nicuşor Constantinescu şi lui Gheorghe Grosu;

- Premiul Mihai Eminescu, lui Nicolae Tudor;

- Premiul Teoria exprimării poetice, lui Ion C. Ştefan;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Rondel, lui George Peagu;

- Premiul Poemul într-un vers, lui Gheorghe Popescu-Ger;

- Premiul Idei bastarde, lui Nicolae Mohorea-Corni;

- Premiul Poemul – acrostih, lui Geo Călugăru;

- Premiul Poemul – cugetare, lui Iulian Nuţă;

- Premiul Poemul metafizic, lui Ion Diaconu;

- Premiul Proză scurtă, Ioanei Stuparu;

- Premiul Saga. Romanul realist, lui Octav Hanganu;

- Premiul Poemele mamei, Victoriei-Elena Milescu;

- Premiul Poemele exilului, Mariei Niculescu;

- Premiul Poezie de dragoste, lui Cezar Mihail Bucur şi lui Alex. Viv. Popescu;

- Premiul Vârste şi trepte, Mariei Gafton, lui Virgil Doca-Vălmăreanu, Speranţei Miron, lui Nicolae Mohorea-Corni, Rebecăi Dascălu şi lui Dan Doca;

- Premiul Debut, Soricăi Pacioga şi lui Alexandru Pacioga;

- Premiul Poezie religioasă, lui Florin Grigoriu, Alexandru Rotaru şi lui Vasile Mustaţă;

- Premiul Pilule lirice în stil haiku, Adinei Al. Enăchescu;

- Premiul de Fidelitate – Membru fondator: Ion Malancu ş.a.;

Toţi participanţii la prima zi a Editurii Perpessicius au primit şi premiul 100 Paradoxuri. Îi felicităm şi le dorim cât mai multe reuşite!

Redacţia

Adina Enăchescu la 75

Din nou acasă. Ediţia a II-a

Sorina Crihană-Dascălu

Nu este nici un secret că făptuiesc tot ce-mi stă în putinţă pentru a le pune în valoare pe doamnele creatoare - membre ale cenaclurilor «Perpessicius-Crihană» şi ale redacţiilor revistelor de cultură «Paradox» şi «Vârste şi trepte». Subliniez „doamnele“ pentru că aceste scriitoare şi poete (ei bine, da, îmi face o deosebită plăcere să folosesc femininul pentru denumiri de „profesii“ care, în opinia îngustă a unora, nu admit decât masculinul!) ale noastre au, fără excepţie, chiar şi cele din mediul rural, o distincţie, o nobleţe incontestabilă. Nu ascund reacţia oarecum dură (fermă, zic eu) pe care am avut-o cândva în presă la afirmaţia cel puţin neelegantă a unui bine cotat „critic“ literar cum că atelierele la care mă refer sunt frecventate de gospodine cumsecade, care ar excela mai curând în schimbul de reţete culinare şi soluţii de igienă casnică decât în acela de idei poetice. O altă persoană (sau poate aceeaşi, nu are importanţă...), cucerită pe deplin de voga „hiperexigenţei“ faţă de creatorii mai puţin consacraţi, spunea (jignitor şi total neadevărat!) că pe la Râmnicu-Vâlcea apar deseori („situaţia e sumbră!“) nişte „exaltaţi“ care cultivă, în desuetudinea lor, un lirism patriotic sau religios jalnic, „plin de cele mai ridicole şi jenante clişee naţionaliste“, „de un patetism greţos“ etc. I-am rãspuns şi atunci, şi repet, nu ştiu cum scriu bărbaţii vâlceni, dar versurile Adinei Enăchescu despre ţară, poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, locurile natale, Eminescu şi Bunul Dumnezeu sunt înălţătoare şi ziditoare. Cele de natură folclorică, urmând calea deschisă de Alexandru Enăchescu, tatăl poetei, sunt remarcabile (în sens pozitiv, fireşte). Unele au o frumuseţe atât de pură şi de românească, încât devin mirabile şi mişcă pe oricine - în pofida unei lumi secularizate, anesteziate afectiv şi haotice cum este cea de azi. Este adevărat că foarte multe dintre poetele de altădată erau talente mediocre (există, evident, grade de talent între aptitudinile minore, o dotare medie, excelenţa supradotării şi excepţia geniului), dar seducătoare, majoritatea tinere, „fragile“, „angelice“, „silfidice“, muze pentru juni romantici, mai înflăcăraţi de prezenţa frumoaselor „colege“ decât de artă (şi deloc de ceea ce ele ar fi putut crea). După ‘89, s-a mai impus un model feminin, mai mult sau mai puţin agreat de reprezentanţii de gen opus ai breslei: tipul nefericitei, misterioasei, ciudatei şi neînţelesei, al fiinţei inabordabile, intangibile, care scrie însă de regulă atât de „încriptat“ încât e musai sã accepţi că are valoare, altfel eşti luat de prost. Modă în primul caz, „haine noi ale împăratului“, în al doilea, rămân departe de literatura autentică. De asemenea, în trecut, creaţia lirică feminină era adesea apanajul celor din categoriile sociale bogate, pentru care nu era ceva neobişnuit trecerea graniţelor către marile centre culturale străine (Paris, Viena, Berlin ş.a.), şcolile celebre sau cele mai cunoscute zone turistice. Spunea cineva că numai cine nu a văzut niciodată alte ţări poate sã susţină că România este superbă sau că poporul român este, de exemplu, cel mai ospitalier, mai brav, ori cã „s-a nãscut poet“ etc. Poate cã are întrucâtva dreptate, dar numai în ce priveşte importanţa experimentării de către artist a contactului direct cu alte spaţii şi civilizaţii. Să poată fi în cunoştinţă de cauză atunci când se exprimă conform realităţii, adicã. În rest, însă... nu.
Adina Enăchescu, la 75 de ani, poartă în sine dragostea şi credinţa care, investite în semenii săi şi în ce o înconjoarã, transfigurează neîncetat totul. Ea se dăruieşte cititorului cu simplitate, sinceritate şi bucurie curată. Nu a fost promovată de către admiratori, ci doar de calitatea cuvântului scris de ea. I s-au acordat zeci de premii (naţionale şi internaţionale) când nu mai avea anii la care haloul atracţiei personale ascunde micile neîmpliniri profesionale. Nu s-a lăsat copleşită de suferinţă şi singurătate, a ştiut să găsească în fiecare pustiu un izvor, nu şi-a vărsat durerea şi nemulţumirea în paginile cărţilor, ci a ales din toate - pentru a le împărtăşi celorlalţi - lumina, iubirea şi înţelepciunea vieţii. A semnat peste 25 de volume. Nu a vizitat Japonia nici măcar în trecere, dar scrie „pilule de poezie“ (după sintagma profesorului Ciopraga) în stil haiku ori tanka mai bine sau, în orice caz, cu mai multă gingăşie şi farmec decât mulţi creatori niponi. Trei dintre cărţile ce i-au apărut la Editura «Perpessicius» (Simfonie în verde, Miresme şi greieri, Ecoul anotimpurilor) au fost traduse în franceză şi engleză, aducându-i astfel elogii de la numeroşi specialişti şi jurii din alte ţări. Sigur că nu sunt perfecte dar, după munca deloc uşoarã la acestea, pot spune cu multă certitudine că sunt, în ansamblu, foarte bune. O felicit şi o asigur că-i voi fi alături pe mai departe.