Ecoul - chemare în Cer - VICTORIA-ELENA MILESCU

Legenda spune că o frumoasă nimfă, Echo, deşi dăruită de zei cu numeroase calităţi excepţionale, avea şi „defectul“ de a vorbi prea mult. Răutăcioasa Hera ar fi pedepsit-o atunci pentru limbuţia ei, să nu mai poată purta niciodată un dialog adevărat, în care
să-şi exprime propriile gânduri şi sentimente, ci doar rosti cuvinte repetate după cei din jur. Lucrurile nu s-ar fi oprit însă aici. Cruda zeiţă ar fi făcut apoi ca Echo să se îndrăgostească tocmai de Narcis, nefericitul care nu se recunoştea, iubindu-se numai pe sine, care deci nu avea cum să o salveze pe biata nimfă prin puterea fericirii celuilalt, a celui drag!
O singurătate în doi mai cinică - dar şi mai exemplară, în acelaşi timp -, nu se putea închipui! Tragică pedeapsă!
Dar unde se întâlneşte, totuşi, din nou, ecoul cu speranţa? În mijlocul lipsei totale de comunicare, sub cumplitul „sarcasm“ al destinului, când eşti numai o mască străină, dincolo de care e altcineva şi cu totul altceva decât pot percepe ceilalţi, unde tăcerea devine un balsam pentru rănile provocate de deznădejde, cum de se mai naşte puţina încredere într-o schimbare a situaţiei? Pentru Echo şi Narcis, din păcate, nu există alternativa aceasta. Varianta optimistă, susţinută de credinţa în altă divinitate (Dumnezeul creştinilor), una înţeleaptă şi generoasă, miloasă cu asupra de măsură, apare, sugerată ezitant şi sfios, în cartea Victoriei Milescu. Aici, datorită atotputerniciei Preabunului şi Dreptului Mântuitor, a Cuvântului, toate relele dispar, iertarea netezeşte din nou căile (re)alese liber, relaţiile normale se (re)stabilesc în taină. „Dintre neguri, într-o noapte,/ Spre zori S-a născut Cuvântul,/ La-nceput, miere şi lapte,/ Mai apoi, lumină-n şoapte,/ Şi în zi, de Soare fapte,/ Strigăt ‘nalt, ca Legământul./ Dintre neguri, într-o noapte,/ În foc S-a-nălţat Cuvântul.“ (Trioletul Cuvântului) Dacă lumea veche greacă şi romană şi-ar fi lăsat soarta în voia Sfintei Treimi, a lui Hristos şi nu a capriciosului cuplu Zeus-Hera, de pildă, suferinţa provocată celor „mai mici“ şi „neînsemnaţi“ ar fi fost curmată în mod sigur mai curând şi mai uşor. Chiar dacă unui ecou ascultat cu răbdare îi va răspunde la început tot un ecou, acesta ascunde speranţa că, acolo unde este iubire, o iubire aflată în grija Creatorului, o iubire care dă însăşi natura fiinţei omeneşti, cele două triste singurătăţi au şansa de a regăsi sau reconstrui o punte, unda comuniunii întru fericirea promisă fiecăruia. „De nu-i iubire, nu e nici speranţă,/ Dacă nu crezi în Cer şi-n fericire./ S-asculţi ecoul ca pe o romanţă/ Şi să-i răspunzi chemând la mântuire./ În prima clipă-i tot ecou, cu siguranţă/ A ta vibraţie-mărturisire.../ Dar de-i iubire, este şi speranţă/ Chemare-n Cer, răspuns şi fericire“. (Trioletul ecoului-speranţă)
Autoarea nu este la prima „abatere“ către simbolul ecoului în textele lirice. I s-a reproşat însă, după apariţia volumului cu titlul Ecouri târzii, o carte de poezie ceva mai meditativă şi poate, într-adevăr, pe alocuri pesimistă, că s-a lăsat copleşită de experienţa singurătăţii din propria-i viaţă, a înstrăinării de familie şi îndepărtării de fiica ei, precum şi de „măruntele“ greutăţi cotidiene, care nu ar merita să facă subiectul unor poeme. I s-a reproşat, deci, că a scris prea... „fără speranţă“. Aşadar, de această dată, Victoria Milescu accentuează mai ferm (nu însă foarte clar - sau atât de limpede cât ar fi fost nevoie) pe elementele menţionate mai sus, ecoul-încredere-credinţă, ecoul-forţă de autocunoaştere şi autodepăşire, ecoul-iertare, ecoul-speranţă la bine, normalitate şi echilibru. Ca să încercăm o sintetizare, ecoul în iubire, întru fericire. Acest tip special de ecou este acela pe care l-am numit (după versul citat), „chemare în Cer“. Este în plan secund ideea că, pentru femeia singură şi îndrăgostită sau părăsită şi despărţită de cel pe care îl iubea cândva, această „chemare“ este de fapt dorinţa unei relaţii stabile, a unei cununii cu „jumătatea“ ei, a unei „nunţi în Cer“. Dar este - şi nu putem decât să o felicităm pe poetă - şi această temă, destul de inspirat conturată, atât în paginile cărţii, cât şi în macheta frumoasă a copertei.
„Mi-e greu să spun că te-am pierdut/ Când nu te-ai mai oprit din mers./ Cu răni adânci şi de neşters, Aştept răspunsul, dar e mut.//
De-atunci şi viaţa-mi a trecut/ Şi-am plâns destinului pervers./ Mi-e greu să spun că te-am pierdut,/ Cercând să te opresc din mers.// Şi-ai dispărut în „Univers“.../ De toate astea m-am temut/ Şi-am încercat să nu te uit,/ Măcar într-un rondel, un vers.// Mi-e greu să spun că te-am pierdut.“ (Rondelul destinului)
Desigur că Victoria Milescu scrie „perfectibil“, ca noi toţi, de altfel, dar considerăm că acest volum este puţin mai reuşit decât celelalte, o dovadă, totodată, a certitudinii unei evoluţiei îmbucurătoare. Îi urăm succes şi o aşteptăm cu o antologie de poeme dedicate „inimii de mamă“, cum ştim că-şi doreşte de ceva vreme... (Marcel Crihană)