joi, 1 noiembrie 2007

Între pădurea ce cântă şi stânca pe care se sprijină Cerul -

- MARIA NICULESCU

Primii elfi nordici, acele semidivinităţi cu puteri magice - sau „zei minori“, cum li se mai spunea - nu aveau, aparent, o legătură directă cu iubirea, ci erau ocrotitorii naturii (pădurilor, în special, izvoarelor şi pământurilor întinse), mai exact, protectorii capacităţii lumii create de conservare şi reproducere, ai fertilităţii ei. Personaje foarte populare, asemănătoare oamenilor, au permis apariţia ideii că, pe de o parte, ar fi posibilă o relaţie afectivă între ei şi pământeni, o dragoste care cumva le-ar egaliza profilul spiritual şi, pe de altă parte, că eroii ar putea fi după moarte ridicaţi la rangul de elfi. Deşi în general se considera că aceste fiinţe fabuloase aveau o viaţă neobişnuit de lungă, a fost preferată - din varii motive - şi s-a impus apoi opinia potrivit căreia de fapt elfii erau nemuritori. Acest element a repus bazele speranţei omului de rând în adevărul (mitologic, aici) proprie-i nemuriri şi a transformat elful într-un fel de „salvator“. Apoi, fantezia „povestitorilor“ i-a împărţit pe elfi în buni şi răi, în pitici ai întunericului şi spiriduşi ai luminii, trăind în lumi antagonice (Svartalfheim şi Alfheim, dar nu are prea mare importanţă cum au fost denumite). În consecinţă, exista credinţa că un sacrificiu adus elfilor Binelui putea vindeca orice rană provocată de Rău în luptă, în război etc.
Elful florii-de-colţ este şi mai interesant. „Albastru şi ciudat“, îşi părăseşte vechea menire, de apărător al „pădurii verzi care cântă“ pentru că se îndrăgosteşte iremediabil de însingurata prinţesă a tărâmului auster din munţii stâncoşi. El urcă „pe piscurile înalte, încremenite“, pentru a-i dărui acesteia inima lui, ca „nimic şi nimeni să nu-i mai despartă“, adică să o facă părtaşă la nemurirea lui. Însă, după ce se găsesc unul pe altul, fiecare plăteşte împlinirea printr-o misiune „sfântă“: elful călătoreşte prin Univers, căutând acele locuri unde oamenii au nevoie să li se vorbească, să li se amintească despre Dumnezeu. Este un intermediar, adică, între comunitatea pământenilor şi divinitate, ajută la refacerea comuniunii sacre. Când depistează unde este o ruptură de acest tip, o duce acolo pe floarea-de-colţ, floarea lui iubită, cu rostul ei taumaturgic. Ea este cea care „îi spune omului de Dumnezeu“. Dar cum face acest minunat lucru? „Dintr-o carte“, unde petalele ei fine sunt presate, dar lucesc curat, căci poartă în ele Cerul şi „taina“ vieţii-fără-de-sfârşit. Iată un model aproape desăvârşit al dragostei. Nu contează dacă elful este bărbat şi floarea-de-colţ este femeie sau invers, ei sunt numai două simboluri excelent alese pentru a ilustra raportul dintre iubire şi credinţă, chiar cu o destul de evidentă „încreştinare“ a acestuia. Că Maria Niculescu scrie simplu, sincer şi deschis, că datorită acestor calităţi mesajul ei este foarte uşor de receptat la întreaga valoare, am notat cu fiecare nou volum apărut.
Sunt multe poeme în cartea de faţă ce ar merita să-mi concentrez atenţia şi analiza asupra oricărui vers. Dar nu am în intenţie acest demers. Ca întotdeauna, îl îndemn pe cititor să parcurgă toate poeziile cu un orizont de aşteptări imparţial. Este însă o colecţie frumoasă, superbă pe alocuri căci, fiind vorba de simţămintele cele mai pure, cuvintele şi expresiile au o deosebită rezonanţă de profunzime. Câteva acrostihuri, dedicate celor apropiaţi, membri ai familiei autoarei, prieteni şi colegi, întregesc - privind tehnica scrierii - reuşita editorială.
În ansamblu, creaţia poetei Maria Niculescu are o linie valorică ascendentă, atât în adecvarea formei la conţinutul propus, cât şi în iniţial nesperatul impact pozitiv asupra publicului cititor - căci cărţile ei sunt din ce în ce mai bine primite. Cum sper să-mi fac un fericit obicei, vă las în grijă „Elful florii-de-colţ“ şi mă îndrept spre următorul volum semnat de aceeaşi autoare: „Nopţi de mister, zile de taină“. (Marcel Crihană)

Niciun comentariu: