Premiile PERPESSICIUS-CRIHANÃ
ZILELE EDITURII PERPESSICIUS-BUCURESTI
26-27 octombrie 2007
1. PREMIUL DE FIDELITATE - MEMBRI FONDATORI
- DUMITRU DUMITRICÃ - POEZIE PENTRU PÃRINTI
- GHEORGHE POPESCU GER - POEZIE ÎNTR-UN VERS
- GEORGE PEAGU - PARABOLE
- ION MALANCU
- IULIAN NUÞÃ
- MARIA ADAM - ÎNGRIJIREA VOLUMULUI POSTUM IOAN NISTOR
2. PREMIUL PENTRU INITIEREA SI SUSTINEREA DE PROIECTE CULTURALE-educationale
- ANITA BRANZEI
- MARIA GAFTON
- GETA DOCA
- ALEXANDRU GAFTON
- VIRGIL FLORIN DOCA
- premiul pentru PROMOVAREA PROIECTELOR CULTURALE PE WEB
DANIEL DOCA
3. POEZIE RELIGIOASÃ
- FLORICA CEAPOIU - POEZIE CU FORMÃ FIXÃ
- FLORIN GRIGORIU - „PROFESORUL MEU DRAG“
4. POEZIE DE DRAGOSTE
- MARIA NICULESCU - POEZIE CU SUBIECT MITOLOGIC
- VICTORIA MILESCU - POEZIE CU SUBIECT MITOLOGIC
- ADINA ENÃCHESCU
5. POEZIE ÎN STIL JAPONEZ
- ADINA ENÃCHESCU - HAIKU, TANKA
- CEZAR MIHAIL BUCUR - HAIKU-URILE IUBIRII - POEZIE PENTRU MAMA
6. DEBUT
- ANA PANOVICI - COLEGIUL „MATEI BASARAB“
7. PROFESORUL MEU DRAG
- ION C. STEFAN
- NICOLAE TUDOR
- NICOLAE MOHOREA-CORNI - FIDELITATE, si premiul „IDEI BASTARDE“
- GEO CÃLUGÃRU - ACROSTIH
- NICUSOR CONSTANTINESCU - EPIGRAMÃ.
vineri, 2 noiembrie 2007
joi, 1 noiembrie 2007
Urmat de Hermes
Am scris şi vorbit în repetate rânduri despre George Peagu şi poezia dumisale - dar încă îmi este greu să găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a contura mai ferm un spirit şi un stil atât de... paradoxale. Cu siguranţă talentat, în mod cert foarte muncitor (deşi are har, lucrează mult textele), liber în alegerea formelor dorite, totuşi exigent cu fiecare expresie şi corespondenţa acesteia cu ideea, cult, dar reuşind să se ţină departe de orice tendinţă de imitaţie, cu o versificaţie muzicală, dar de o armonie aspră, masculină, cu un umor foarte rafinat, dar şi tăioasă ironie sau chiar sarcasm pe alocuri, în aparenţă simplu, însă transmiţând „taine“ profunde ale vieţii şi soluţii subtil „încifrate“, desprinse dintr-o bogată experienţă.
Cred că poemul „Călătoria“, din volumul de faţă, deşi scurt şi nereprezentativ pentru toate secţiunile cărţii (sau pentru toate celelalte poezii), este emblematic pentru profilul lui George Peagu şi pentru acest gen de scriitură, care ne este oferită în „Un zâmbet la patru dinţi“. Drumul este iniţiatic, fireşte, este o cale pe şi prin care scriitorul se pregăteşte - prin mitologie, filosofie, prin creaţie lirică, prin cunoaştere de sine etc. - pentru moarte, pregătindu-se, concomitent, pentru viaţă. Starea acestuia, când „coboară“ pentru a şti apoi să „urce“, este cumva detaşată, apollinică (poetul este lucid, nu e în transă), dar şi dionysiacă, bachică, uşor „ameţită“, „îngreunată“, ca înainte de un somn sau o beţie în care se vor produce vise profetice. Infernul suntem noi, existenţialist vorbind, iar pentru poet, pe de o parte, semenii, societatea, pe de alta, el însuşi, aflat în permanentă luptă cu „Îngerul“ propriu sau cu „Daimonul“ personal, cu iubirea şi credinţa, ori cu raţiunea şi înţelepciunea, cu trăirile instinctuale, sau cu meditaţia, ori cu intuiţia - sau cu toate deodată, cum nu arar i se întâmplă lui George Peagu. „Pânzele moi“ ţesute de mari figuri ale culturii universale (Dante, Shakespeare, Homer, Euripide, prin bachante) sunt numeroasele „văluri“ sub care se ascunde adevărul, adevărul pe care îl cunosc doar zeii.
De ce urmat şi nu însoţit de Hermes? De ce nu urmându-l pe Hermes? Cine este Hermes şi de ce îl urmează şi nu-l conduce pe poetul coborât în Infern? În tradiţia greacă sunt doi Hermes (Arcadianul - sau Psyhopompos, Călăuza sufletelor spre Hades şi Trismegistus - identificat adesea cu Thot al egiptenilor), unii cercetători considerându-i ipostaze ale aceluiaşi zeu, alţii, divinităţi distincte.
În prima accepţiune, Hermes (Mercur), fratele lui Apollon, este un mesager al zeilor din Olimp, călătorul şi oratorul arhetipal, protectorul educaţiei, paznicul sacru al drumurilor şi porţilor de acces, simbol al vântului şi al forţei profetice (dirija spre oameni premoniţiile), inventatorul lirei. Există şi un cult al unui Hermes „falic“, pereche erotică a Afroditei, „fur“ (nepedepsit, fiindcă e un maestru al artei seducţiei) al trăirilor afective şi sexuale ale părţii feminine.
Hermes Trismegistus este un zeu sapienţial (al cunoaşterii secretelor divine), profet, educator al preoţilor, astronom şi astrolog, ocrotitorul legilor, scrisului, al geografiei, cosmografiei, medicinei.
Revin: de ce urmat de Hermes? În primul rând, pentru că decizia şi efortul „coborârii“ în sine şi în memoria (istoria) culturală care-l ghidează în „călătorie“ îi aparţin integral poetului. El nu este, cum ar putea părea, „suflat din spate“ de un Hermes puternic şi necruţător, care să-l „împingă“ spre aceşti poate penultimi paşi. Poetul nu-şi imaginează un ritual în care el trece deja în lumea „de dincolo“ şi-i întâlneşte, fie în faţa porţilor, fie în Purgatoriu, fie în Rai sau în Infern, pe cei care i-au fost cândva modele. Dimpotrivă, George Peagu nu se abandonează dorinţei zeului, ci se autosupune, deliberat deci, „pe cont propriu“ şi prin propria voinţă, unui demers plin de viaţă, încărcat de energie pozitivă, unui demers curajos (să nu uităm opinia lui că infernal este în profunzime tot ceea ce avem de cunoscut şi trăit, cu atât mai infernal şi mai greu de stăpânit cu cât este mai valoros) şi fără nici un compromis, cumva revoltat, aproape titanic, aproape prometeic. George Peagu nu-i ucide însă pe „demoni“ (îi interiorizează cu înţelegere, de parcă ar fi ai săi, pentru a le putea anihila „nocivitatea“ - răutatea, prostia, îngâmfarea, adulterul, snobismul, laşitatea, răzbunarea, indolenţa etc.), ci este un îmblânzitor al acestora. Deocamdată, el este singur pe drum, Hermes îl urmează îndeaproape, urmează să vină, cândva, nu se ştie dacă şi când poetul va avea nevoie de el, poate la întoarcere, în plină zi, dându-i poveţe. În al doilea rând, aşa cum notam mai sus, creaţia de acest tip nu este propriu-zis revelaţie, profeţie, nici măcar descoperire filosofică, metafizică, a rosturilor şi sensurilor. Este numai o propedeutică. Poetul învaţă despre cum să transfigureze şi să înfrumuseţeze şi, de ce nu, să facă suportabilă, după forţele-i specifice, calea întâlnirii cu zeii şi, implicit, cu adevărul. „Înarmat“ este, după cum se declară, pe lângă toate calităţile pe care le-am menţionat de atâtea ori, cu poezie „cu ceva umor“, elegantă, aranjată în maniera sa inconfundabilă, „la patru... dinţi“.
Mă opresc aici. Îi las pe cititori să parcurgă întregul volum - este, fără îndoială, o preţioasă reuşită editorială.
Marcel Crihană
Cred că poemul „Călătoria“, din volumul de faţă, deşi scurt şi nereprezentativ pentru toate secţiunile cărţii (sau pentru toate celelalte poezii), este emblematic pentru profilul lui George Peagu şi pentru acest gen de scriitură, care ne este oferită în „Un zâmbet la patru dinţi“. Drumul este iniţiatic, fireşte, este o cale pe şi prin care scriitorul se pregăteşte - prin mitologie, filosofie, prin creaţie lirică, prin cunoaştere de sine etc. - pentru moarte, pregătindu-se, concomitent, pentru viaţă. Starea acestuia, când „coboară“ pentru a şti apoi să „urce“, este cumva detaşată, apollinică (poetul este lucid, nu e în transă), dar şi dionysiacă, bachică, uşor „ameţită“, „îngreunată“, ca înainte de un somn sau o beţie în care se vor produce vise profetice. Infernul suntem noi, existenţialist vorbind, iar pentru poet, pe de o parte, semenii, societatea, pe de alta, el însuşi, aflat în permanentă luptă cu „Îngerul“ propriu sau cu „Daimonul“ personal, cu iubirea şi credinţa, ori cu raţiunea şi înţelepciunea, cu trăirile instinctuale, sau cu meditaţia, ori cu intuiţia - sau cu toate deodată, cum nu arar i se întâmplă lui George Peagu. „Pânzele moi“ ţesute de mari figuri ale culturii universale (Dante, Shakespeare, Homer, Euripide, prin bachante) sunt numeroasele „văluri“ sub care se ascunde adevărul, adevărul pe care îl cunosc doar zeii.
De ce urmat şi nu însoţit de Hermes? De ce nu urmându-l pe Hermes? Cine este Hermes şi de ce îl urmează şi nu-l conduce pe poetul coborât în Infern? În tradiţia greacă sunt doi Hermes (Arcadianul - sau Psyhopompos, Călăuza sufletelor spre Hades şi Trismegistus - identificat adesea cu Thot al egiptenilor), unii cercetători considerându-i ipostaze ale aceluiaşi zeu, alţii, divinităţi distincte.
În prima accepţiune, Hermes (Mercur), fratele lui Apollon, este un mesager al zeilor din Olimp, călătorul şi oratorul arhetipal, protectorul educaţiei, paznicul sacru al drumurilor şi porţilor de acces, simbol al vântului şi al forţei profetice (dirija spre oameni premoniţiile), inventatorul lirei. Există şi un cult al unui Hermes „falic“, pereche erotică a Afroditei, „fur“ (nepedepsit, fiindcă e un maestru al artei seducţiei) al trăirilor afective şi sexuale ale părţii feminine.
Hermes Trismegistus este un zeu sapienţial (al cunoaşterii secretelor divine), profet, educator al preoţilor, astronom şi astrolog, ocrotitorul legilor, scrisului, al geografiei, cosmografiei, medicinei.
Revin: de ce urmat de Hermes? În primul rând, pentru că decizia şi efortul „coborârii“ în sine şi în memoria (istoria) culturală care-l ghidează în „călătorie“ îi aparţin integral poetului. El nu este, cum ar putea părea, „suflat din spate“ de un Hermes puternic şi necruţător, care să-l „împingă“ spre aceşti poate penultimi paşi. Poetul nu-şi imaginează un ritual în care el trece deja în lumea „de dincolo“ şi-i întâlneşte, fie în faţa porţilor, fie în Purgatoriu, fie în Rai sau în Infern, pe cei care i-au fost cândva modele. Dimpotrivă, George Peagu nu se abandonează dorinţei zeului, ci se autosupune, deliberat deci, „pe cont propriu“ şi prin propria voinţă, unui demers plin de viaţă, încărcat de energie pozitivă, unui demers curajos (să nu uităm opinia lui că infernal este în profunzime tot ceea ce avem de cunoscut şi trăit, cu atât mai infernal şi mai greu de stăpânit cu cât este mai valoros) şi fără nici un compromis, cumva revoltat, aproape titanic, aproape prometeic. George Peagu nu-i ucide însă pe „demoni“ (îi interiorizează cu înţelegere, de parcă ar fi ai săi, pentru a le putea anihila „nocivitatea“ - răutatea, prostia, îngâmfarea, adulterul, snobismul, laşitatea, răzbunarea, indolenţa etc.), ci este un îmblânzitor al acestora. Deocamdată, el este singur pe drum, Hermes îl urmează îndeaproape, urmează să vină, cândva, nu se ştie dacă şi când poetul va avea nevoie de el, poate la întoarcere, în plină zi, dându-i poveţe. În al doilea rând, aşa cum notam mai sus, creaţia de acest tip nu este propriu-zis revelaţie, profeţie, nici măcar descoperire filosofică, metafizică, a rosturilor şi sensurilor. Este numai o propedeutică. Poetul învaţă despre cum să transfigureze şi să înfrumuseţeze şi, de ce nu, să facă suportabilă, după forţele-i specifice, calea întâlnirii cu zeii şi, implicit, cu adevărul. „Înarmat“ este, după cum se declară, pe lângă toate calităţile pe care le-am menţionat de atâtea ori, cu poezie „cu ceva umor“, elegantă, aranjată în maniera sa inconfundabilă, „la patru... dinţi“.
Mă opresc aici. Îi las pe cititori să parcurgă întregul volum - este, fără îndoială, o preţioasă reuşită editorială.
Marcel Crihană
O scriitoare în adevăratul sens al cuvântului - ADINA ENĂCHESCU
Poezia japoneză a fost, vreme îndelungată, aservită intereselor curţii imperiale şi oamenilor puterii aflaţi în jurul împăraţilor, shogunilor ş.a. Există chiar o vastă cultură a antologiei de poeme - difuzate oral, apoi scrise - la comanda acestora. Putem vorbi fără a greşi, la japonezi, de comandă istorică, religioasă, socială etc. asupra creaţiei lirice, iar poezia făcea parte direct, în unele situaţii, din ritualurile, din ceremoniile desfăşurate la vremea respectivă. Se regăseşte acest aspect în poezia volumului de faţă? Da, însă în mod subtil - căci la Adina Enăchescu nu avem de-a face cu idei „dictate“ de viaţa politică, socială, comunitară etc., ci de unele date de un imperativ interior (moral, în principal) al poetei.
Tanka e un fel de „luptă“ între o primă parte a poeziei („tristihul de sus“) şi cealaltă, a doua („distihul de jos“), un „duel“ între gânduri şi expresii, contrastante, poate chiar opuse, contradictorii uneori, rezultatul fiind tensionat şi cele două părţi punându-se în valoare reciproc. Tematica nu contează atât de mult, importantă este forma „discursurilor“. Aceasta a fost preluată şi în cercurile galante - mondene, culturale, „nobiliare“ etc. - în care un poet îl „provoca“ pe altul la un dialog liric în care să-şi demonstreze măiestria şi, de aceea, fenomenul a permis transformarea poeziei tanka în joc, atitudinea ludică potrivindu-se de minune subiectelor erotice. Aşa că se poate scrie şi poem de dragoste în grilă tanka, iar caracteristicile acesteia să-i sporească enorm calitatea, reuşita.
Adina Enăchescu îl cheamă la „contrareplică“ pe nimeni altul decât Nichita Stănescu. E lesne de înţeles de ce pe el şi nu pe altcineva. Care dintre poeţii noştri „de mare calibru“ ar mai fi acceptat imediat, fără nici o rezervă, o asemenea provocare la „turnirul“ cu „armele“ simbolurilor? Cesura fiind numai în sufletul autoarei (Dor de tine intitulându-şi cartea, adică dor de Nichita), cele două părţi ale fiecărui poem nu sunt de fiecare dată radical delimitate, mai ales în poeziile în care îndrăgostitul (sau îndrăgostita) se adresează iubitei (sau partenerului), urmând să primească un răspuns în cealaltă - oricare - parte (nu spun neapărat în a doua parte fiindcă, în istoria poemului renga, o variantă la tanka, s-au impus ca exemplare cazuri în care cineva primea ultimele două versuri şi trebuia să le scrie pe primele trei, nu invers). Faptul că limitele nu sunt riguros stabilite, însă, nu înseamnă că Adina nu stăpâneşte bine tehnica tanka. Ci doar că, şi de această dată, ca şi în cazul haiku-ului, poeta noastră este „foarte româncă“ - dacă mi se dă voie să mă exprim aşa. În consecinţă, volumul ei este o adaptare a stilului japonez la realităţile româneşti, cu „necuvintele“ autohtone cu tot. Război, corupţie, sărăcie, neputinţă, mizerie, viziuni apocaliptice etc. coexistă cu fericirea şi rafinamentul dimineţilor luminoase, calme, tăcute, ale dragostei unice, pe viaţă. DORUL de Dumnezeu este deopotrivă dor de poetul „perfect“, de poemul emblematic, dar şi dor de sfinţenie, demnitate, normalitate, tinereţe, bucurie etc., în fine, dor de persoana iubită, de bărbatul drag, „jumătatea“ sa - am pus ghilimele deoarece Adina Enăchescu alege tanka pentru acest raport între femeie şi bărbat pentru că, într-adevăr, niciodată între cei doi nu este un echilibru ca între două jumătăţi egale, ci - în cea mai sublimă masură - o armonie între părţile aceluiaşi întreg.
Doamna Adina Enăchescu este o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului, „demonstrând“ - cu o ordine în „punerea la lucru“ a inspiraţiei şi talentului aproape matematică - acest lucru încă de la primele sale încercări. Autoarea Dor-ului de tine, carte de factură japoneză (tanka) dar - cum îmi face plăcere să notez încă o dată - „foarte românească“, îşi închipuie că alţii (Vasiliu, Găbudean, Grigoriu, Moţet, Atanasiu ş.a.) scriu „mai bine“ decât ea. Falsă problemă! Poeta îşi conturează tot mai ferm specificul, personalul, originalul, fiind tot mai sigur „ea însăşi“, unică şi incomparabilă. Îi dorim să continue şi să aibă succes - din tot sufletul! (Marcel Crihană)
Tanka e un fel de „luptă“ între o primă parte a poeziei („tristihul de sus“) şi cealaltă, a doua („distihul de jos“), un „duel“ între gânduri şi expresii, contrastante, poate chiar opuse, contradictorii uneori, rezultatul fiind tensionat şi cele două părţi punându-se în valoare reciproc. Tematica nu contează atât de mult, importantă este forma „discursurilor“. Aceasta a fost preluată şi în cercurile galante - mondene, culturale, „nobiliare“ etc. - în care un poet îl „provoca“ pe altul la un dialog liric în care să-şi demonstreze măiestria şi, de aceea, fenomenul a permis transformarea poeziei tanka în joc, atitudinea ludică potrivindu-se de minune subiectelor erotice. Aşa că se poate scrie şi poem de dragoste în grilă tanka, iar caracteristicile acesteia să-i sporească enorm calitatea, reuşita.
Adina Enăchescu îl cheamă la „contrareplică“ pe nimeni altul decât Nichita Stănescu. E lesne de înţeles de ce pe el şi nu pe altcineva. Care dintre poeţii noştri „de mare calibru“ ar mai fi acceptat imediat, fără nici o rezervă, o asemenea provocare la „turnirul“ cu „armele“ simbolurilor? Cesura fiind numai în sufletul autoarei (Dor de tine intitulându-şi cartea, adică dor de Nichita), cele două părţi ale fiecărui poem nu sunt de fiecare dată radical delimitate, mai ales în poeziile în care îndrăgostitul (sau îndrăgostita) se adresează iubitei (sau partenerului), urmând să primească un răspuns în cealaltă - oricare - parte (nu spun neapărat în a doua parte fiindcă, în istoria poemului renga, o variantă la tanka, s-au impus ca exemplare cazuri în care cineva primea ultimele două versuri şi trebuia să le scrie pe primele trei, nu invers). Faptul că limitele nu sunt riguros stabilite, însă, nu înseamnă că Adina nu stăpâneşte bine tehnica tanka. Ci doar că, şi de această dată, ca şi în cazul haiku-ului, poeta noastră este „foarte româncă“ - dacă mi se dă voie să mă exprim aşa. În consecinţă, volumul ei este o adaptare a stilului japonez la realităţile româneşti, cu „necuvintele“ autohtone cu tot. Război, corupţie, sărăcie, neputinţă, mizerie, viziuni apocaliptice etc. coexistă cu fericirea şi rafinamentul dimineţilor luminoase, calme, tăcute, ale dragostei unice, pe viaţă. DORUL de Dumnezeu este deopotrivă dor de poetul „perfect“, de poemul emblematic, dar şi dor de sfinţenie, demnitate, normalitate, tinereţe, bucurie etc., în fine, dor de persoana iubită, de bărbatul drag, „jumătatea“ sa - am pus ghilimele deoarece Adina Enăchescu alege tanka pentru acest raport între femeie şi bărbat pentru că, într-adevăr, niciodată între cei doi nu este un echilibru ca între două jumătăţi egale, ci - în cea mai sublimă masură - o armonie între părţile aceluiaşi întreg.
Doamna Adina Enăchescu este o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului, „demonstrând“ - cu o ordine în „punerea la lucru“ a inspiraţiei şi talentului aproape matematică - acest lucru încă de la primele sale încercări. Autoarea Dor-ului de tine, carte de factură japoneză (tanka) dar - cum îmi face plăcere să notez încă o dată - „foarte românească“, îşi închipuie că alţii (Vasiliu, Găbudean, Grigoriu, Moţet, Atanasiu ş.a.) scriu „mai bine“ decât ea. Falsă problemă! Poeta îşi conturează tot mai ferm specificul, personalul, originalul, fiind tot mai sigur „ea însăşi“, unică şi incomparabilă. Îi dorim să continue şi să aibă succes - din tot sufletul! (Marcel Crihană)
Ecoul - chemare în Cer - VICTORIA-ELENA MILESCU
Legenda spune că o frumoasă nimfă, Echo, deşi dăruită de zei cu numeroase calităţi excepţionale, avea şi „defectul“ de a vorbi prea mult. Răutăcioasa Hera ar fi pedepsit-o atunci pentru limbuţia ei, să nu mai poată purta niciodată un dialog adevărat, în care
să-şi exprime propriile gânduri şi sentimente, ci doar rosti cuvinte repetate după cei din jur. Lucrurile nu s-ar fi oprit însă aici. Cruda zeiţă ar fi făcut apoi ca Echo să se îndrăgostească tocmai de Narcis, nefericitul care nu se recunoştea, iubindu-se numai pe sine, care deci nu avea cum să o salveze pe biata nimfă prin puterea fericirii celuilalt, a celui drag!
O singurătate în doi mai cinică - dar şi mai exemplară, în acelaşi timp -, nu se putea închipui! Tragică pedeapsă!
Dar unde se întâlneşte, totuşi, din nou, ecoul cu speranţa? În mijlocul lipsei totale de comunicare, sub cumplitul „sarcasm“ al destinului, când eşti numai o mască străină, dincolo de care e altcineva şi cu totul altceva decât pot percepe ceilalţi, unde tăcerea devine un balsam pentru rănile provocate de deznădejde, cum de se mai naşte puţina încredere într-o schimbare a situaţiei? Pentru Echo şi Narcis, din păcate, nu există alternativa aceasta. Varianta optimistă, susţinută de credinţa în altă divinitate (Dumnezeul creştinilor), una înţeleaptă şi generoasă, miloasă cu asupra de măsură, apare, sugerată ezitant şi sfios, în cartea Victoriei Milescu. Aici, datorită atotputerniciei Preabunului şi Dreptului Mântuitor, a Cuvântului, toate relele dispar, iertarea netezeşte din nou căile (re)alese liber, relaţiile normale se (re)stabilesc în taină. „Dintre neguri, într-o noapte,/ Spre zori S-a născut Cuvântul,/ La-nceput, miere şi lapte,/ Mai apoi, lumină-n şoapte,/ Şi în zi, de Soare fapte,/ Strigăt ‘nalt, ca Legământul./ Dintre neguri, într-o noapte,/ În foc S-a-nălţat Cuvântul.“ (Trioletul Cuvântului) Dacă lumea veche greacă şi romană şi-ar fi lăsat soarta în voia Sfintei Treimi, a lui Hristos şi nu a capriciosului cuplu Zeus-Hera, de pildă, suferinţa provocată celor „mai mici“ şi „neînsemnaţi“ ar fi fost curmată în mod sigur mai curând şi mai uşor. Chiar dacă unui ecou ascultat cu răbdare îi va răspunde la început tot un ecou, acesta ascunde speranţa că, acolo unde este iubire, o iubire aflată în grija Creatorului, o iubire care dă însăşi natura fiinţei omeneşti, cele două triste singurătăţi au şansa de a regăsi sau reconstrui o punte, unda comuniunii întru fericirea promisă fiecăruia. „De nu-i iubire, nu e nici speranţă,/ Dacă nu crezi în Cer şi-n fericire./ S-asculţi ecoul ca pe o romanţă/ Şi să-i răspunzi chemând la mântuire./ În prima clipă-i tot ecou, cu siguranţă/ A ta vibraţie-mărturisire.../ Dar de-i iubire, este şi speranţă/ Chemare-n Cer, răspuns şi fericire“. (Trioletul ecoului-speranţă)
Autoarea nu este la prima „abatere“ către simbolul ecoului în textele lirice. I s-a reproşat însă, după apariţia volumului cu titlul Ecouri târzii, o carte de poezie ceva mai meditativă şi poate, într-adevăr, pe alocuri pesimistă, că s-a lăsat copleşită de experienţa singurătăţii din propria-i viaţă, a înstrăinării de familie şi îndepărtării de fiica ei, precum şi de „măruntele“ greutăţi cotidiene, care nu ar merita să facă subiectul unor poeme. I s-a reproşat, deci, că a scris prea... „fără speranţă“. Aşadar, de această dată, Victoria Milescu accentuează mai ferm (nu însă foarte clar - sau atât de limpede cât ar fi fost nevoie) pe elementele menţionate mai sus, ecoul-încredere-credinţă, ecoul-forţă de autocunoaştere şi autodepăşire, ecoul-iertare, ecoul-speranţă la bine, normalitate şi echilibru. Ca să încercăm o sintetizare, ecoul în iubire, întru fericire. Acest tip special de ecou este acela pe care l-am numit (după versul citat), „chemare în Cer“. Este în plan secund ideea că, pentru femeia singură şi îndrăgostită sau părăsită şi despărţită de cel pe care îl iubea cândva, această „chemare“ este de fapt dorinţa unei relaţii stabile, a unei cununii cu „jumătatea“ ei, a unei „nunţi în Cer“. Dar este - şi nu putem decât să o felicităm pe poetă - şi această temă, destul de inspirat conturată, atât în paginile cărţii, cât şi în macheta frumoasă a copertei.
„Mi-e greu să spun că te-am pierdut/ Când nu te-ai mai oprit din mers./ Cu răni adânci şi de neşters, Aştept răspunsul, dar e mut.//
De-atunci şi viaţa-mi a trecut/ Şi-am plâns destinului pervers./ Mi-e greu să spun că te-am pierdut,/ Cercând să te opresc din mers.// Şi-ai dispărut în „Univers“.../ De toate astea m-am temut/ Şi-am încercat să nu te uit,/ Măcar într-un rondel, un vers.// Mi-e greu să spun că te-am pierdut.“ (Rondelul destinului)
Desigur că Victoria Milescu scrie „perfectibil“, ca noi toţi, de altfel, dar considerăm că acest volum este puţin mai reuşit decât celelalte, o dovadă, totodată, a certitudinii unei evoluţiei îmbucurătoare. Îi urăm succes şi o aşteptăm cu o antologie de poeme dedicate „inimii de mamă“, cum ştim că-şi doreşte de ceva vreme... (Marcel Crihană)
să-şi exprime propriile gânduri şi sentimente, ci doar rosti cuvinte repetate după cei din jur. Lucrurile nu s-ar fi oprit însă aici. Cruda zeiţă ar fi făcut apoi ca Echo să se îndrăgostească tocmai de Narcis, nefericitul care nu se recunoştea, iubindu-se numai pe sine, care deci nu avea cum să o salveze pe biata nimfă prin puterea fericirii celuilalt, a celui drag!
O singurătate în doi mai cinică - dar şi mai exemplară, în acelaşi timp -, nu se putea închipui! Tragică pedeapsă!
Dar unde se întâlneşte, totuşi, din nou, ecoul cu speranţa? În mijlocul lipsei totale de comunicare, sub cumplitul „sarcasm“ al destinului, când eşti numai o mască străină, dincolo de care e altcineva şi cu totul altceva decât pot percepe ceilalţi, unde tăcerea devine un balsam pentru rănile provocate de deznădejde, cum de se mai naşte puţina încredere într-o schimbare a situaţiei? Pentru Echo şi Narcis, din păcate, nu există alternativa aceasta. Varianta optimistă, susţinută de credinţa în altă divinitate (Dumnezeul creştinilor), una înţeleaptă şi generoasă, miloasă cu asupra de măsură, apare, sugerată ezitant şi sfios, în cartea Victoriei Milescu. Aici, datorită atotputerniciei Preabunului şi Dreptului Mântuitor, a Cuvântului, toate relele dispar, iertarea netezeşte din nou căile (re)alese liber, relaţiile normale se (re)stabilesc în taină. „Dintre neguri, într-o noapte,/ Spre zori S-a născut Cuvântul,/ La-nceput, miere şi lapte,/ Mai apoi, lumină-n şoapte,/ Şi în zi, de Soare fapte,/ Strigăt ‘nalt, ca Legământul./ Dintre neguri, într-o noapte,/ În foc S-a-nălţat Cuvântul.“ (Trioletul Cuvântului) Dacă lumea veche greacă şi romană şi-ar fi lăsat soarta în voia Sfintei Treimi, a lui Hristos şi nu a capriciosului cuplu Zeus-Hera, de pildă, suferinţa provocată celor „mai mici“ şi „neînsemnaţi“ ar fi fost curmată în mod sigur mai curând şi mai uşor. Chiar dacă unui ecou ascultat cu răbdare îi va răspunde la început tot un ecou, acesta ascunde speranţa că, acolo unde este iubire, o iubire aflată în grija Creatorului, o iubire care dă însăşi natura fiinţei omeneşti, cele două triste singurătăţi au şansa de a regăsi sau reconstrui o punte, unda comuniunii întru fericirea promisă fiecăruia. „De nu-i iubire, nu e nici speranţă,/ Dacă nu crezi în Cer şi-n fericire./ S-asculţi ecoul ca pe o romanţă/ Şi să-i răspunzi chemând la mântuire./ În prima clipă-i tot ecou, cu siguranţă/ A ta vibraţie-mărturisire.../ Dar de-i iubire, este şi speranţă/ Chemare-n Cer, răspuns şi fericire“. (Trioletul ecoului-speranţă)
Autoarea nu este la prima „abatere“ către simbolul ecoului în textele lirice. I s-a reproşat însă, după apariţia volumului cu titlul Ecouri târzii, o carte de poezie ceva mai meditativă şi poate, într-adevăr, pe alocuri pesimistă, că s-a lăsat copleşită de experienţa singurătăţii din propria-i viaţă, a înstrăinării de familie şi îndepărtării de fiica ei, precum şi de „măruntele“ greutăţi cotidiene, care nu ar merita să facă subiectul unor poeme. I s-a reproşat, deci, că a scris prea... „fără speranţă“. Aşadar, de această dată, Victoria Milescu accentuează mai ferm (nu însă foarte clar - sau atât de limpede cât ar fi fost nevoie) pe elementele menţionate mai sus, ecoul-încredere-credinţă, ecoul-forţă de autocunoaştere şi autodepăşire, ecoul-iertare, ecoul-speranţă la bine, normalitate şi echilibru. Ca să încercăm o sintetizare, ecoul în iubire, întru fericire. Acest tip special de ecou este acela pe care l-am numit (după versul citat), „chemare în Cer“. Este în plan secund ideea că, pentru femeia singură şi îndrăgostită sau părăsită şi despărţită de cel pe care îl iubea cândva, această „chemare“ este de fapt dorinţa unei relaţii stabile, a unei cununii cu „jumătatea“ ei, a unei „nunţi în Cer“. Dar este - şi nu putem decât să o felicităm pe poetă - şi această temă, destul de inspirat conturată, atât în paginile cărţii, cât şi în macheta frumoasă a copertei.
„Mi-e greu să spun că te-am pierdut/ Când nu te-ai mai oprit din mers./ Cu răni adânci şi de neşters, Aştept răspunsul, dar e mut.//
De-atunci şi viaţa-mi a trecut/ Şi-am plâns destinului pervers./ Mi-e greu să spun că te-am pierdut,/ Cercând să te opresc din mers.// Şi-ai dispărut în „Univers“.../ De toate astea m-am temut/ Şi-am încercat să nu te uit,/ Măcar într-un rondel, un vers.// Mi-e greu să spun că te-am pierdut.“ (Rondelul destinului)
Desigur că Victoria Milescu scrie „perfectibil“, ca noi toţi, de altfel, dar considerăm că acest volum este puţin mai reuşit decât celelalte, o dovadă, totodată, a certitudinii unei evoluţiei îmbucurătoare. Îi urăm succes şi o aşteptăm cu o antologie de poeme dedicate „inimii de mamă“, cum ştim că-şi doreşte de ceva vreme... (Marcel Crihană)
Între pădurea ce cântă şi stânca pe care se sprijină Cerul -
- MARIA NICULESCU
Primii elfi nordici, acele semidivinităţi cu puteri magice - sau „zei minori“, cum li se mai spunea - nu aveau, aparent, o legătură directă cu iubirea, ci erau ocrotitorii naturii (pădurilor, în special, izvoarelor şi pământurilor întinse), mai exact, protectorii capacităţii lumii create de conservare şi reproducere, ai fertilităţii ei. Personaje foarte populare, asemănătoare oamenilor, au permis apariţia ideii că, pe de o parte, ar fi posibilă o relaţie afectivă între ei şi pământeni, o dragoste care cumva le-ar egaliza profilul spiritual şi, pe de altă parte, că eroii ar putea fi după moarte ridicaţi la rangul de elfi. Deşi în general se considera că aceste fiinţe fabuloase aveau o viaţă neobişnuit de lungă, a fost preferată - din varii motive - şi s-a impus apoi opinia potrivit căreia de fapt elfii erau nemuritori. Acest element a repus bazele speranţei omului de rând în adevărul (mitologic, aici) proprie-i nemuriri şi a transformat elful într-un fel de „salvator“. Apoi, fantezia „povestitorilor“ i-a împărţit pe elfi în buni şi răi, în pitici ai întunericului şi spiriduşi ai luminii, trăind în lumi antagonice (Svartalfheim şi Alfheim, dar nu are prea mare importanţă cum au fost denumite). În consecinţă, exista credinţa că un sacrificiu adus elfilor Binelui putea vindeca orice rană provocată de Rău în luptă, în război etc.
Elful florii-de-colţ este şi mai interesant. „Albastru şi ciudat“, îşi părăseşte vechea menire, de apărător al „pădurii verzi care cântă“ pentru că se îndrăgosteşte iremediabil de însingurata prinţesă a tărâmului auster din munţii stâncoşi. El urcă „pe piscurile înalte, încremenite“, pentru a-i dărui acesteia inima lui, ca „nimic şi nimeni să nu-i mai despartă“, adică să o facă părtaşă la nemurirea lui. Însă, după ce se găsesc unul pe altul, fiecare plăteşte împlinirea printr-o misiune „sfântă“: elful călătoreşte prin Univers, căutând acele locuri unde oamenii au nevoie să li se vorbească, să li se amintească despre Dumnezeu. Este un intermediar, adică, între comunitatea pământenilor şi divinitate, ajută la refacerea comuniunii sacre. Când depistează unde este o ruptură de acest tip, o duce acolo pe floarea-de-colţ, floarea lui iubită, cu rostul ei taumaturgic. Ea este cea care „îi spune omului de Dumnezeu“. Dar cum face acest minunat lucru? „Dintr-o carte“, unde petalele ei fine sunt presate, dar lucesc curat, căci poartă în ele Cerul şi „taina“ vieţii-fără-de-sfârşit. Iată un model aproape desăvârşit al dragostei. Nu contează dacă elful este bărbat şi floarea-de-colţ este femeie sau invers, ei sunt numai două simboluri excelent alese pentru a ilustra raportul dintre iubire şi credinţă, chiar cu o destul de evidentă „încreştinare“ a acestuia. Că Maria Niculescu scrie simplu, sincer şi deschis, că datorită acestor calităţi mesajul ei este foarte uşor de receptat la întreaga valoare, am notat cu fiecare nou volum apărut.
Sunt multe poeme în cartea de faţă ce ar merita să-mi concentrez atenţia şi analiza asupra oricărui vers. Dar nu am în intenţie acest demers. Ca întotdeauna, îl îndemn pe cititor să parcurgă toate poeziile cu un orizont de aşteptări imparţial. Este însă o colecţie frumoasă, superbă pe alocuri căci, fiind vorba de simţămintele cele mai pure, cuvintele şi expresiile au o deosebită rezonanţă de profunzime. Câteva acrostihuri, dedicate celor apropiaţi, membri ai familiei autoarei, prieteni şi colegi, întregesc - privind tehnica scrierii - reuşita editorială.
În ansamblu, creaţia poetei Maria Niculescu are o linie valorică ascendentă, atât în adecvarea formei la conţinutul propus, cât şi în iniţial nesperatul impact pozitiv asupra publicului cititor - căci cărţile ei sunt din ce în ce mai bine primite. Cum sper să-mi fac un fericit obicei, vă las în grijă „Elful florii-de-colţ“ şi mă îndrept spre următorul volum semnat de aceeaşi autoare: „Nopţi de mister, zile de taină“. (Marcel Crihană)
Primii elfi nordici, acele semidivinităţi cu puteri magice - sau „zei minori“, cum li se mai spunea - nu aveau, aparent, o legătură directă cu iubirea, ci erau ocrotitorii naturii (pădurilor, în special, izvoarelor şi pământurilor întinse), mai exact, protectorii capacităţii lumii create de conservare şi reproducere, ai fertilităţii ei. Personaje foarte populare, asemănătoare oamenilor, au permis apariţia ideii că, pe de o parte, ar fi posibilă o relaţie afectivă între ei şi pământeni, o dragoste care cumva le-ar egaliza profilul spiritual şi, pe de altă parte, că eroii ar putea fi după moarte ridicaţi la rangul de elfi. Deşi în general se considera că aceste fiinţe fabuloase aveau o viaţă neobişnuit de lungă, a fost preferată - din varii motive - şi s-a impus apoi opinia potrivit căreia de fapt elfii erau nemuritori. Acest element a repus bazele speranţei omului de rând în adevărul (mitologic, aici) proprie-i nemuriri şi a transformat elful într-un fel de „salvator“. Apoi, fantezia „povestitorilor“ i-a împărţit pe elfi în buni şi răi, în pitici ai întunericului şi spiriduşi ai luminii, trăind în lumi antagonice (Svartalfheim şi Alfheim, dar nu are prea mare importanţă cum au fost denumite). În consecinţă, exista credinţa că un sacrificiu adus elfilor Binelui putea vindeca orice rană provocată de Rău în luptă, în război etc.
Elful florii-de-colţ este şi mai interesant. „Albastru şi ciudat“, îşi părăseşte vechea menire, de apărător al „pădurii verzi care cântă“ pentru că se îndrăgosteşte iremediabil de însingurata prinţesă a tărâmului auster din munţii stâncoşi. El urcă „pe piscurile înalte, încremenite“, pentru a-i dărui acesteia inima lui, ca „nimic şi nimeni să nu-i mai despartă“, adică să o facă părtaşă la nemurirea lui. Însă, după ce se găsesc unul pe altul, fiecare plăteşte împlinirea printr-o misiune „sfântă“: elful călătoreşte prin Univers, căutând acele locuri unde oamenii au nevoie să li se vorbească, să li se amintească despre Dumnezeu. Este un intermediar, adică, între comunitatea pământenilor şi divinitate, ajută la refacerea comuniunii sacre. Când depistează unde este o ruptură de acest tip, o duce acolo pe floarea-de-colţ, floarea lui iubită, cu rostul ei taumaturgic. Ea este cea care „îi spune omului de Dumnezeu“. Dar cum face acest minunat lucru? „Dintr-o carte“, unde petalele ei fine sunt presate, dar lucesc curat, căci poartă în ele Cerul şi „taina“ vieţii-fără-de-sfârşit. Iată un model aproape desăvârşit al dragostei. Nu contează dacă elful este bărbat şi floarea-de-colţ este femeie sau invers, ei sunt numai două simboluri excelent alese pentru a ilustra raportul dintre iubire şi credinţă, chiar cu o destul de evidentă „încreştinare“ a acestuia. Că Maria Niculescu scrie simplu, sincer şi deschis, că datorită acestor calităţi mesajul ei este foarte uşor de receptat la întreaga valoare, am notat cu fiecare nou volum apărut.
Sunt multe poeme în cartea de faţă ce ar merita să-mi concentrez atenţia şi analiza asupra oricărui vers. Dar nu am în intenţie acest demers. Ca întotdeauna, îl îndemn pe cititor să parcurgă toate poeziile cu un orizont de aşteptări imparţial. Este însă o colecţie frumoasă, superbă pe alocuri căci, fiind vorba de simţămintele cele mai pure, cuvintele şi expresiile au o deosebită rezonanţă de profunzime. Câteva acrostihuri, dedicate celor apropiaţi, membri ai familiei autoarei, prieteni şi colegi, întregesc - privind tehnica scrierii - reuşita editorială.
În ansamblu, creaţia poetei Maria Niculescu are o linie valorică ascendentă, atât în adecvarea formei la conţinutul propus, cât şi în iniţial nesperatul impact pozitiv asupra publicului cititor - căci cărţile ei sunt din ce în ce mai bine primite. Cum sper să-mi fac un fericit obicei, vă las în grijă „Elful florii-de-colţ“ şi mă îndrept spre următorul volum semnat de aceeaşi autoare: „Nopţi de mister, zile de taină“. (Marcel Crihană)
Dimineţi cu blândă şi sfântă lumină - MARIA NICULESCU
Sunt şi foarte multe poeme din acest volum care nu par a fi „religioase“ - de fapt, acestea nu sunt explicit astfel dar, dincolo din subiectul din prim-plan, stă întotdeauna ideea Mariei Niculescu potrivit căreia Dumnezeu este peste tot şi în toate, şi mai cu seamă în ochiul şi inima privitorului. „Eu ştiu că Dumnezeul e-oricând şi pretutindeni/ În orice colţ de lume, în orice colţ de casă,/ Îi simt prezenţa-i blândă şi sfânt de luminoasă...“ (pag. 11). Lumina aceasta sacră şi blândă a dimineţilor este, de asemenea, simbolul-cheie al credinţei ce însoţeşte - sau ar fi bine să însoţească - întotdeauna atât speranţa din suflet, cât şi receptarea binelui şi adevărului. Dimineaţa se întâmplă trezirea - şi, în acest caz, titlul este exemplar ales - căci ce este această deschidere a creatorului (şi a omului de rând) către tot ceea ce divinitatea i-a dăruit sau i-a lăsat în grijă, dacă nu un fel de „scuturare“ - cu recunoştinţă, poate cu bucurie, poate cu pioşenie - de „somnul“ nepăsării, neglijenţei, ignoranţei şi răutăţii? „În dimineţi când mă trezesc/ Zâmbind azurului ceresc,/ Aş vrea, Doamne, să Te zăresc,/ Să-Ţi mulţumesc!“ (pag. 12). Nu este o conştientizare a faptului că trebuie să căutăm (uneori mai aproape de noi decât ne închipuim, alteori în noi înşine), pretutindeni, partea bună şi frumoasă a vieţii şi să o scoatem din „întuneric“ în văzul tuturor pentru a-i spori puterea?
În plus, este vorba de mai multe dimineţi, ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi se „trezeşte“ în felul său şi se raportează la Dumnezeu, la semeni şi la lume în mod specific, personal. Lumina este însă în titlu una singură - lumina din care ne împărtăşim cu toţii, în toate dimineţile noastre -, iar în textele poemelor, „pogoară“ în mai multe „lumine“: „Eu cred în [...] a dimineţilor lumine,/ În suave versuri scrise cu aldine,/ În sfinţii toţi, în Ceruri, în destine,/ Dar, mai presus de toate, cred în Tine!“ (pag. 7).
Şi mai are o calitate atitudinea pozitivă (relativ „optimistă“) faţă de religie, de valoare şi de creaţie a Mariei Niculescu, atitudinea care este de fapt faţă de viaţă şi Dumnezeu: anume că este independentă de trecerea timpului şi de vârstă, în sensul că (autoarea susţine cu toată hotărârea şi în mod direct) trebuie să continui să lupţi pentru calea aleasă, pentru crezul tău, indiferent de numărul anilor care s-au adunat în experienţa ta. Să nu ţi se pară niciodată că e prea târziu pentru a primi sau a face binele. Să nu renunţi niciodată la ceea ce este important pentru tine, la rostul tău, chiar dacă alţii sunt împotriva ta.
Aşa stând lucrurile, când Maria Niculescu scrie despre iubire, despre părinţii ei (cu câtă duioşie: „măicuţa“ şi „tăicuţul“!), viaţă şi moarte, înviere, dreptate, vreme şi locuri, eternitate, copii, sărbători, arte - mai ales poezie şi muzică, despre păsări şi zboruri, despre dorul de ţară şi prietenii de acasă, despre stele, lună, soare, despre sărăcie şi umilinţă, şi multe altele, ea meditează la Dumnezeu (şi Iisus Hristos, Maica Domnului sau sfinţi) şi se roagă (unele poeme sunt chiar rugăciuni, au această formă declarată). Parabolele prin care Mântuitorul îşi transmite învăţătura, psalmii Vechiului Testament, Cântarea Cântărilor sau „simplele“ maxime răspândite oriunde în paginile Bibliei, toate acestea se regăsesc, într-o altă expresie, şi în majoritatea poeziilor pe care vi le recomandăm astăzi. Compensând micile dimensiuni prin substanţa conţinutului, cartea propusă dv spre lectură este, fără îndoială, o altă „bijuterie“ oferită publicului de către autoarea multor scrieri asemănătoare. Şi dacă ar fi să ne referim numai la apariţiile editoriale îngrijite şi prefaţate de noi, Miere şi fiere - Sau jocuri de-a raiul-vaiul, Vlăstarii fericirii, Credinţa şi Păcatul, Leagăn de smarald - şi o mulţime de antologii la care a participat poeta -, devine tot mai clar faptul că Maria Niculescu preferă să-şi încerce talentul în creaţia lirică de acest tip: un fel de spovedanie în versuri şi un îndemn la dragoste, iertare, înţelepciune. Demersul ei, făcut cu simplitate şi sinceritate, are, iată, încă un rezultat demn de toată lauda. O felicităm şi ne întoarcem la (re)cititul următorului volum al Mariei Niculescu, pe care l-am avut în lucru la Editura Perpessicius tot pentru 2007, Elful florii de colţ...
În plus, este vorba de mai multe dimineţi, ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi se „trezeşte“ în felul său şi se raportează la Dumnezeu, la semeni şi la lume în mod specific, personal. Lumina este însă în titlu una singură - lumina din care ne împărtăşim cu toţii, în toate dimineţile noastre -, iar în textele poemelor, „pogoară“ în mai multe „lumine“: „Eu cred în [...] a dimineţilor lumine,/ În suave versuri scrise cu aldine,/ În sfinţii toţi, în Ceruri, în destine,/ Dar, mai presus de toate, cred în Tine!“ (pag. 7).
Şi mai are o calitate atitudinea pozitivă (relativ „optimistă“) faţă de religie, de valoare şi de creaţie a Mariei Niculescu, atitudinea care este de fapt faţă de viaţă şi Dumnezeu: anume că este independentă de trecerea timpului şi de vârstă, în sensul că (autoarea susţine cu toată hotărârea şi în mod direct) trebuie să continui să lupţi pentru calea aleasă, pentru crezul tău, indiferent de numărul anilor care s-au adunat în experienţa ta. Să nu ţi se pară niciodată că e prea târziu pentru a primi sau a face binele. Să nu renunţi niciodată la ceea ce este important pentru tine, la rostul tău, chiar dacă alţii sunt împotriva ta.
Aşa stând lucrurile, când Maria Niculescu scrie despre iubire, despre părinţii ei (cu câtă duioşie: „măicuţa“ şi „tăicuţul“!), viaţă şi moarte, înviere, dreptate, vreme şi locuri, eternitate, copii, sărbători, arte - mai ales poezie şi muzică, despre păsări şi zboruri, despre dorul de ţară şi prietenii de acasă, despre stele, lună, soare, despre sărăcie şi umilinţă, şi multe altele, ea meditează la Dumnezeu (şi Iisus Hristos, Maica Domnului sau sfinţi) şi se roagă (unele poeme sunt chiar rugăciuni, au această formă declarată). Parabolele prin care Mântuitorul îşi transmite învăţătura, psalmii Vechiului Testament, Cântarea Cântărilor sau „simplele“ maxime răspândite oriunde în paginile Bibliei, toate acestea se regăsesc, într-o altă expresie, şi în majoritatea poeziilor pe care vi le recomandăm astăzi. Compensând micile dimensiuni prin substanţa conţinutului, cartea propusă dv spre lectură este, fără îndoială, o altă „bijuterie“ oferită publicului de către autoarea multor scrieri asemănătoare. Şi dacă ar fi să ne referim numai la apariţiile editoriale îngrijite şi prefaţate de noi, Miere şi fiere - Sau jocuri de-a raiul-vaiul, Vlăstarii fericirii, Credinţa şi Păcatul, Leagăn de smarald - şi o mulţime de antologii la care a participat poeta -, devine tot mai clar faptul că Maria Niculescu preferă să-şi încerce talentul în creaţia lirică de acest tip: un fel de spovedanie în versuri şi un îndemn la dragoste, iertare, înţelepciune. Demersul ei, făcut cu simplitate şi sinceritate, are, iată, încă un rezultat demn de toată lauda. O felicităm şi ne întoarcem la (re)cititul următorului volum al Mariei Niculescu, pe care l-am avut în lucru la Editura Perpessicius tot pentru 2007, Elful florii de colţ...
Regăsirea rădăcinilor noastre - FLORICA GH. CEAPOIU
Frumoasele motto-uri alese de Florica Gh. Ceapoiu pentru fiecare secţiune a volumului Dintr-un timp al regăsirii, toate desprinse din Eclesiast, arată destul de explicit că dincolo de poeziile sale stă un sens dat de raportarea autoarei la divinitate şi tradiţie. Ar fi interesant de analizat opţiunea pentru un fragment de text sau altul, însă nu am vrea să oferim cititorului o interpretare ce ar putea să-i restrângă orizontul de aşteptări limitându-i receptarea, cel puţin la prima lectură. Vom semnala, numai, câteva elemente de mare forţă expresivă, atât prin ele înseşi, cât şi în relaţie unele cu celelalte. Astfel, se poate constata preferinţa, uşor romantică probabil, dar şi cu accente de factură simbolistă, pe alocuri, a poetei pentru motivele floral-vegetale, în primul rând răsura, trandafirii şi floarea de măslin. Dacă prima este sălbatică şi „liberă“, aparent fragilă, dar „apărându-se“ de rău cu o mulţime de spini mărunţi şi ascuţiţi, rozele sunt nobile, „preţioase“ şi „cultivate“, desprinse direct din Soare, cu ghimpi mai puternici decât ai „rudei sărace“, răsura, ghimpi care îl provoacă pe privitor (sau pe călător!) să rupă floarea, sfidându-i împotrivirea expusă cu superioritate şi rafinament. În fine, floarea de măslin, de o puritate şi o gingăşie care contrastează cu „modestul“ fruct, atât de hrănitor într-un mediu ostil şi arid, sugerează acceptarea fără revoltă (dar nu fără suferinţă) a propriului destin, a propriei condiţii, de a dărui totul şi a nu cere nimic în schimb. Acest arbust „umil“ încearcă, prin „intermedierea“ asigurată în mod exemplar de curăţia şi frumuseţea florii, să se ridice de fapt până la Cer, unindu-şi - în concepţia promotorilor întoarcerii la natură, la simplicitatea în care este revelat Dumnezeu -, mesajul spiritual cu al Acestuia.
Floarea de răsură o întâlnim la Goethe, dar e diferită de cea surprinsă în versurile Floricăi Gh. Ceapoiu (şi în pictura lui Nicolae Grigorescu), adică e purpurie, roşie, „zbătându-se“ de durere şi indignare, împotriva flăcăului crud şi impulsiv, care, îndrăgostit, trece peste orice şi o ia cu el contra voinţei acesteia. Iată cum scrie autoarea noastră în cartea de faţă: „Fecioară-ntre spini ne părea/ Sfioasa răsură-n grădină,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roză se-nclină.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoană s-o ţină -/ Şi sfântă şi dalbă era/ A lumii suavă regină.// Nectar auriu de la Stea,/ În veacuri râvnit de-o albină,/ Spre pânză încet picura,/ Dar floarea,-n cerească lumină,/ Fecioară-ntre sfinţi ne părea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Dacă nu am avea şi noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiraţie deosebită pentru Goethe, am afirma - exagerând un pic, dar fără a greşi - că poemul Floricăi Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de răsură, însă ceva mai frumos...
Nu insistăm asupra trandafirilor. Există o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii în vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitită în scopul obţinerii unei priviri nuanţate asupra a ceea ce au în comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea şi dârzenia în faţa morţii). Vă lăsăm însă pe dv să o faceţi.
Floarea de măslin, de obicei sugerând pacea, liniştea, resemnarea, în Dintr-un timp al regăsirii este martoră şi părtaşă la cumplitul moment al rugăciunii lui Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani. Poemul este excepţional şi nu are nimic din duritatea şi răvăşirea scrierii cu acelaşi subiect a lui Voiculescu. La acesta, măslinii - nici vorbă de floare! - ar fi „dorit“, şi ei, să nu fie lângă Mântuitor când primeşte „paharul“: „Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă.../ Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii...“ (În Grădina Ghetsemani). În Floarea de Măslin: „Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea sub bolta-nlăcrimată,/ Grădina Ghetsimani niciodată/ Nu-şi mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea răscumpărată,/ Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea pe coasta-nsângerată.// Să mântuiască sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pată,/ A fost aleasă-n geamătul divin/ O tinereţe pururi ne-ntinată... -/ Simţea durerea Floarea de Măslin.“ (pag. 48)
Aşadar, prin cele trei elemente-simbol (dar şi altele: copacii, renaşterea din primăvară, sâmburii şi sevele, grădina, crinii, castanii, salcâmii, cireşii, frunza etc., şi numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tăcerea, vântul, îngerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu îşi exprimă circular ideea centrală: regăsirea originii, a rădăcinilor noastre sacre, a căii rostuite de acestea, recunoaşterea de sine în principiile fundamentale redescoperite şi reafirmarea acestora, „îmbogăţite“ şi transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne aparţine fiecăruia şi ne reprezintă între semeni. Autoarea scrie cu talent şi o tehnică tot mai bine stăpânită, atât sonete, rondeluri, triolete, cât şi poezie fără formă fixă. Vă recomandăm cu bucurie şi căldură să parcurgeţi întregul volum - este, fără îndoială, o nouă reuşită editorială.
Floarea de răsură o întâlnim la Goethe, dar e diferită de cea surprinsă în versurile Floricăi Gh. Ceapoiu (şi în pictura lui Nicolae Grigorescu), adică e purpurie, roşie, „zbătându-se“ de durere şi indignare, împotriva flăcăului crud şi impulsiv, care, îndrăgostit, trece peste orice şi o ia cu el contra voinţei acesteia. Iată cum scrie autoarea noastră în cartea de faţă: „Fecioară-ntre spini ne părea/ Sfioasa răsură-n grădină,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roză se-nclină.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoană s-o ţină -/ Şi sfântă şi dalbă era/ A lumii suavă regină.// Nectar auriu de la Stea,/ În veacuri râvnit de-o albină,/ Spre pânză încet picura,/ Dar floarea,-n cerească lumină,/ Fecioară-ntre sfinţi ne părea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Dacă nu am avea şi noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiraţie deosebită pentru Goethe, am afirma - exagerând un pic, dar fără a greşi - că poemul Floricăi Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de răsură, însă ceva mai frumos...
Nu insistăm asupra trandafirilor. Există o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii în vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitită în scopul obţinerii unei priviri nuanţate asupra a ceea ce au în comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea şi dârzenia în faţa morţii). Vă lăsăm însă pe dv să o faceţi.
Floarea de măslin, de obicei sugerând pacea, liniştea, resemnarea, în Dintr-un timp al regăsirii este martoră şi părtaşă la cumplitul moment al rugăciunii lui Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani. Poemul este excepţional şi nu are nimic din duritatea şi răvăşirea scrierii cu acelaşi subiect a lui Voiculescu. La acesta, măslinii - nici vorbă de floare! - ar fi „dorit“, şi ei, să nu fie lângă Mântuitor când primeşte „paharul“: „Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă.../ Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii...“ (În Grădina Ghetsemani). În Floarea de Măslin: „Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea sub bolta-nlăcrimată,/ Grădina Ghetsimani niciodată/ Nu-şi mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea răscumpărată,/ Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea pe coasta-nsângerată.// Să mântuiască sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pată,/ A fost aleasă-n geamătul divin/ O tinereţe pururi ne-ntinată... -/ Simţea durerea Floarea de Măslin.“ (pag. 48)
Aşadar, prin cele trei elemente-simbol (dar şi altele: copacii, renaşterea din primăvară, sâmburii şi sevele, grădina, crinii, castanii, salcâmii, cireşii, frunza etc., şi numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tăcerea, vântul, îngerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu îşi exprimă circular ideea centrală: regăsirea originii, a rădăcinilor noastre sacre, a căii rostuite de acestea, recunoaşterea de sine în principiile fundamentale redescoperite şi reafirmarea acestora, „îmbogăţite“ şi transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne aparţine fiecăruia şi ne reprezintă între semeni. Autoarea scrie cu talent şi o tehnică tot mai bine stăpânită, atât sonete, rondeluri, triolete, cât şi poezie fără formă fixă. Vă recomandăm cu bucurie şi căldură să parcurgeţi întregul volum - este, fără îndoială, o nouă reuşită editorială.
miercuri, 31 octombrie 2007
Fiecare sat trebuie sa aibă CARTEA-LUCRAREA lui
Nicolae Mohorea-Corni: Domnule Virgil Doca, dă-mi voie, mai întâi, să-ţi spun pe nume - pentru că eu sunt un „vechi“ dascăl şi scriitor, coleg de facultate cu Nichita Stănescu, iar dumneata eşti foarte tânăr, iar ca om de condei, deocamdată, ţi-ai făcut „debutul“ numai în sprijinul la editarea unei monografii a satului Valea Mărului şi, pe alocuri, răspunzând la întrebările jurnaliştilor, dar în calitate de viceprimar.
Virgil Florin Doca: E prea mult spus „om de condei“ - şi în general, dar mai ales în acest moment. Nu mi-am propus să devin scriitor, cu toate că simt nevoia să las o „mărturie“ pe hârtie despre multe experienţe trăite de mine. Ceva există „la sertar“ (dar nefinalizat, ca o memorie vie) – un vers, un eseu, un ciot de roman... Încă nu a venit timpul să prezint altora ceea ce scriu. Simt însă, uneori, că ar putea fi „aproape“ şi vremea acestei forme de exprimare. Nu mă grăbesc. Îmi plac lucrurile făcute încet. La foc mocnit. Sper ca timpul să nu o „ia înainte”...
N.M.C.: Printre preocupările dumitale se află şi o antologie de documente despre Valea Mărului. Şi eu îngrijesc o monografie care va apărea în curând la Editura Perpessicius. Nu este scrisă de mine, dar fiind o carte de istorie a locurilor mele natale, mi-a făcut o deosebită plăcere să mă ocup de „soarta“ acesteia ca lector şi consilier editorial. Este vorba de Corni, Măcişeni şi alte câteva sate din judeţul Galaţi, unde eu am copilărit. Vreau, de aceea, să ne începem discuţia cu problema necesităţii apariţiei acestui gen de lucrări: monografiile despre zona rurală a ţării.
V.F.D.: Monografiile nu mai sunt demult o necesitate ci, pur şi simplu, ceva imperativ, vital pentru satul românesc - şi nu numai. Interesul pe care îl aveţi pentru trecutul locului unde v-aţi născut îmi aduce o mare bucurie. Nutresc întotdeauna o deosebită preţuire pentru oamenii care trudesc la editarea unor monografii ale satelor. Sate uitate de timp. Căutaţi prin negura timpului şi redaţi istoria satelor cornene, istoria „furată“ prin „nescriere”. Satul reprezintă „veşnicia”, iar oamenii ca dvs. sunt „condamnaţi“ a reda nostalgia unui timp, sau poate nostalgia unui alt timp, atât de diferit de al nostru!...
Monografia reprezintă nevoia de a înţelege funcţia simbolică a unor vorbe vechi de când lumea (spuse seara târziu la lumina focului din sobă, lângă cana cu vin, de moşnegi cu barbă albă şi ochi vii), a unei cruci „modeste“ făcute din trunchiul unui copac bătrân şi a unui „banal“ ciob de oală spartă... Da, domnule profesor, fiecare sat trebuie să aibă Cartea-Lucrarea lui. Cartea despre trăitorii lui ca oameni, frânturi de spirit şi istorie.
CARTEA trebuie să vorbească de altarele de rugăciune, de identitatea localnicilor, de un Ştefan cel Mare şi Sfânt, de stejarii seculari din Pădurea Negrila, de tot ce a fost şi ce este. LUCRAREA trebuie să rămână mărturie scrisă celor ce vin, cartea trebuie să spună lumii întregi că pe acele locuri unice a existat şi există viaţă - unică şi aceasta. Viaţă adevărată şi simplă. Da, monografiile sunt vitale!
N.M.C.: Preocuparea pentru o monografie bună face parte din grija mai generală faţă de cultura locală. Trebuie să fie bine conturată secţiunea culturală într-o monografie? Se poate face abstracţie de aceasta?
V.F.D.: Neîndoielnic, fiecare monografie trebuie să aibă o importantă parte culturală. Secţiunea cultural – confesională reprezintă o Carte în sine integrată în CARTEA CEA MARE. Cum să lipsească versul, basmul, naiul şi cântul, şi jocul? Bogăţia de valori etno-folclorice reprezintă chiar „emblema“, amprenta unui anumit tip de univers rural. Gânduri şi fapte, mentalităţi colective şi individuale, cântece şi poveşti „din casa bunicilor“, mereu „anonime”, sentimente umane cristalizate în mici „opere de artă“, toate acestea, e musai sa apară în CARTE. Scrieţi astăzi despre bucuria de „atunci”. Căutaţi în toate, aparent neînsemnate, înţelepciunea autohtonă, ascultaţi bocetul mamei şi tânguirea doinită a tatălui.
Redescoperiţi prin litere „slova” ce face cuvântul. Vorbiţi de cultura populară sub toate „chipurile“ ei din satele Corni, Măcişeni şi Urleşti. E simplu, începeţi cu naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea, lucruri esenţiale ale vieţii noastre. Acestea au fost şi vor fi mereu însoţite de suferinţă şi fericire. Lumină şi întuneric. Dragoste şi ură. Când toate astea vor fi în Cartea dumneavoastră, în Cartea mea, în Cartea noastră, atunci va fi bine. La început a fost Cuvântul rostit, abia mai apoi Scrierea. Transmis din tată în fiu, Cuvântul a ajuns la noi. Astăzi, din slove trebuie făcută LUCRAREA, ca o trecere de la Alfa spre Omega – „Începutul” trebuie să rămână întipărit Prezentului pentru a fi redescoperit în Viitor.
N.M.C.: Prezervarea şi promovarea valorilor naţionale şi locale prin intermediul cărţilor (nu numai monografii, ci şi alte tipuri de studii, antologii, colecţii documentare etc.) sunt numai două dintre obiectivele şi activităţile culturale în care ar trebui să se implice prioritar administraţia locală. Sau nu ar trebui? Cum vezi dumneata lucrurile?
V.F.D.: Lucrurile sunt simple. Dacă toate valorile despre care vorbeam au existat de-a lungul a sute de ani, de ce astăzi le pierdem?
Nu suntem în stare să păstrăm moştenirea primită? Nu înţelegem că moştenirea aceasta reprezintă în primul rând o datorie şi numai după îndeplinirea ei putem vorbi şi de un drept?
Conservarea şi promovarea valorilor naţionale prin intermediul cărţilor au nevoie de implicarea autorităţilor locale. Dar e prea puţin! Copilul meu, fiu de ţăran va ajunge să ştie despre caloian, lăutul de Sântu’ Toader, povârla, vălăretul - jucatul colacilor de Paşte, tocmirea ciobanilor – Proorul Sf. Gheorghe – împodobirea satului de către tineri şi bătrâni cu salcie, ovideniile, moşii de iarnă - cu plăcintă, colaci şi ouă fierte, moşii de vară (pomană cu vase de mâncare), Floriile – „băutul“ Mărţişorului, Sânzienele, Magia flăcăului, peţitul şi împăcăciunea, grija - pomul vieţii, Căutarea părţii lipsă, Crucea de gheaţă (Boboteaza) ş.a. din cărţi? Mă îngrozesc că într-un timp nu prea îndepărtat toate acestea vor fi doar în foi tipărite!
Cum vom păstra şi perpetua jocuri „arhaice“ ca pâca, ţurca, pălita, leapşa, mingea la cadril, mingea la perete, mingea la goci, castel... Prin descrieri pe hârtie?
Da, putem culege şi arhiva blesteme şi descântece (de plecate, de rohin, de leac, de ursită, de durere, de deochi, de buba „ră” („rea“), de beţie, pecingine, curvăsărie, de strâns, pentru duşmani, năjitul, cartea de Sancă, farmece de dragoste şi de ursită, cântece populare, doine, balade, ghicitori, proverbe, strigături, poezie populară, basme populare, regionalisme, termeni etnografici, toponomie, ritualuri bisericeşti şi de nuntă, botez, înmormântare, pomană etc... Şi tot e puţin.
Dacă toate astea vom şti să le ţinem în viaţă atunci va fi bine. Şi va rămâne la fel: „Veşnicia s-a născut la sat”.
N.M.C.: Ce alte priorităţi culturale mai sunt la sate, cum se regăsesc în proiectele aflate în curs de desfăşurare şi în ce fel sunt implicate primăriile în acestea? Ce se întâmplă la Valea Mărului, în acest sens?
V.F.D.: „Pentru a fi preocupat de cultură, individul trebuie mai întâi să depăşească criza materială şi de aceea cultura nu este o preocupare binevenită...” – sună „ca dracu’“ ... cum spunea domnul Petre Roman într-un alt context, dar e o judecată a timpurilor în care trăim. Primarii nu investesc în cultură. Primarii sunt legaţi politic de scaun. Au nevoie de voturi. Cultura nu aduce voturi. Căminele culturale au devenit baruri, săli de nunţi şi cumetrii. Bibliotecile au fondul de carte învechit şi perimat. Învăţătorii - „primele făclii ale culturii” - sunt astăzi doar lumânări fumegând a disperare. La Valea Mărului suntem iar... la „începuturi”. Plecând de la premisa că aşezarea, ordinea reprezintă creaţia comunităţii şi a timpului, am reuşit împreună cu oameni de suflet să întocmim o strategie pentru păstrarea moştenirii culturale. Parte din arealul cultural Moldova de jos sau de câmpie, arealul nostru cultural a cunoscut un puternic fenomen de industrializare şi dezrădăcinare.
Avem nevoie de Tainic, de Profund, avem nevoie de un loc în care să ne regăsim cu toţii într-un „Sfat“ pentru Tradiţia vălmăreană. Un punct de sprijin în aflarea Semănătorului încă viu.
Avem nevoie de cultură! Avem nevoie de istoria noastră! Avem nevoie de fiecare vălmărean în parte!
După perioada marilor „directive culturale“, traversăm un adevărat „deşert cultural“. Astăzi trebuie să ieşim din impas. După vremurile tulburi prin care am trecut, a venit şi timpul să ne aplecăm spre credinţă şi viaţă spirituală, spre cultură – eternitatea satului. Întoarcerea cu faţa spre cultură ca o întoarcere a „seminţelor“, a „bobului de grâu“ către „rădăcini“ - este o recunoaştere a faptului că noi, „fiii risipitori“ ne recunoaştem greşeala, dar căutăm soluţii. Propunerile noastre de soluţii le-am strâns în „Strategia locală pentru cultura vălmăreană”:
„... - construcţia unui Centru de Cultură şi resurse alternative;
- conservarea, protejarea şi promovarea tradiţiilor, obiceiurilor şi a altor elemente care definesc patrimoniul imaterial vălmărean;
- «Parteneriate culturale cu satul meu - „fiii satului“ se vor întoarce vremelnic la izvorul naşterii lor – primind şi dăruind!, în simetria şi reversibilitatea gesturilor culturale şi istorice»;
- biblioteca viitorului are nevoie de prieteni – ea reprezintă distincţie, ideal de educaţie – biblioteca vălmăreană trebuie să devină un edificiu nobil – minim 20.000 de volume – carte nouă, calculatoare şi internet (biblioteca trebuie să devină un punct de acces la informaţie şi cultură, un loc de coeziune-comuniune şi incluziune socială“.
N.M.C.: Am auzit că eşti printre coordonatorii unei echipe de iniţiativă care intenţionează reînfiinţarea cenaclului Perpessicius - Crihană la Valea Mărului, poate în colaborare cu atelierul nostru de creaţie de la Bucureşti (Perpessicius), şi reeditarea revistei Vârste şi trepte, care a fost condusă cândva de domnul prof. univ. dr. Marcel Crihană.
Ce ne poţi spune despre acestea? Cine mai face parte din echipă şi cu ce gânduri porniţi „la drum“ din nou?
Crezi că îl poate egala cineva pe domnul Crihană în harul pe care l-a avut şi îl are ca îndrumător cultural? Şi, de ce va rămâne Perpessicius o „emblemă“ a cenaclului de la Valea Mărului? Ce vă leagă de această uriaşă personalitate a culturii române?
V.F.D.: Da. E bine spus, încercăm. Dar ştiţi cum este... „Facerea“ musai să dureze 9 luni, iar naşterea... să se lase cu dureri. Pentru anul bugetar 2008 vom aloca fondurile necesare pentru toate acestea. Întâi aşezământul cultural. Cupola. Pentru revistă, oamenii „lucrează”. Doamna învăţătoare Maria Gafton (membră a cenaclului Perpessicius-Crihană) e cea mai sufletistă. Profesori, învăţători, preotul satului şi... oameni simpli. Nu, nu cred că cineva îl poate egala pe domnul profesor Crihană. Nici nu cred că pot exista termeni de comparaţie.
De ce Perpessicius? Avem nevoie de Perpessicius „cel dedat cu suferinţa” în fiecare clipă. Numai o atitudine stoică faţă de asprimea vieţii de la sate poate să ne ajute să mai găsim timp, putere şi înţelegere pentru cultură - pentru latura noastră sufletească şi spirituală. Apoi, chiar şi reînfiinţarea cenaclului şi a revistei, „naşterea“ se face în durere... Perpessicius înseamnă modelul unui om „tăbăcit de suferinţă”, urmat în mod exemplar şi de profesorul Marcel Crihană. În al doilea rând, Perpessicius - Crihană pentru că noi, cei de acum, avem nevoie de „tonul” domnului profesor Crihană, blând şi generos, revărsând asupra noastră savoarea sentimentului de prietenie. Domnul profesor ne-a dovedit cândva că, alături de prieteni, „se poate“. Dacă vrei cu adevărat, crezi cu adevărat, munceşti cu adevărat, poţi reuşi! Un dascăl de ţară l-a impresionat ca nimeni altul din anii lui pe „aristocratul“ erudit de la oraş, pe fiul marelui om de cultură, încât i-a devenit prieten bun, ca un frate, precum odată Creangă lui Eminescu... Respectând proporţiile (atât de la Eminescu-Creangă, cât şi de la Perpessicius-Crihană... până la noi), credem că putem repeta aceste exemple şi realiza, împreună cu membrii cenaclului cu acelaşi nume de la Bucureşti, lucruri frumoase pe care singuri nu le-am putea face...
N.M.C.: Cât de bine îl cunoşti pe Marcel Crihană? De ce îl consideri un „fiu al satului“ reprezentativ pentru cultura vălmăreană? Cum este el receptat în satul natal? Dar opera lui?
Preocuparea pentru aceste valori nu ne este nouă la Valea Mărului. Au existat de-a lungul timpului oameni care au apreciat enorm cultura, făcându-şi din ea crez şi profesie. Domnul Crihană, prin anii 1973-1974, punea o „caramidă“ specifică acelor ani (prima, în unele privinţe). Ca întotdeauna, iniţiativa are rolul de a fi doar piatra de temelie, este alfa, fapta de început care transmite vălmărenilor de pretutindeni că, pentru a se continua, aveam şi avem nevoie de ei. Mi-a fost profesor la o vârstă mai tânără decât mă aflu eu acum. Era fascinantă prezenţa dumisale la catedră pentru că avea un orizont cultural foarte larg, pe care ni-l transmitea cu pasiune şi nouă. Nu ne forma o perspectivă limitată la literatură sau limbă, ci îl preocupa cultura în ansamblu, în ceea ce este fundamental şi universal. Elemente de filosofie, istorie, teologie, arte, psihologie şi pedagogie etc. se găseau în toate lecţiile, simplificate pentru a ne fi accesibile...
Domnul profesor Crihană ne pregătea nu pentru o carieră în litere, ci pentru viaţă, cu toate ale ei. De ce îl consider cea mai „mare“ valoare a noastră în cultură? Pentru că nimeni altcineva de aici nu a reuşit să publice aproape 50 de cărţi, cele mai multe de referinţă în domeniul dumisale, de exemplu. Este numai un aspect... Dar domnul profesor a făcut multe pentru şcoala vălmăreană, pentru colegii dumisale şi pentru elevi. Era „bun la toate“: compunea muzica şi versurile la cântecele pentru copii, se ocupa de textul (scenariul) şi regia pieselor de teatru ale „amatorilor“ talentaţi de la noi, organiza seri culturale, spectacole, aduna materiale şi redacta revistele, se îngrijea de fondul de carte al bibliotecii, conducea cenaclul, culegea opere populare de la bătrânii satului...
Apropo de asta, puţini ştiu că, până la doctoratul cu o tematică privind viaţa şi opera lui Perpessicius, lucrarea de gradul I a domnului Crihană a fost un excelent studiu de etnografie şi folclor, cu aplicaţii pe zona noastră.
Cum este receptat? Una din caracteristicile personalităţii culturale a domnului profesor Marcel Crihană, trăsătură de nobil caracter pe care o iubim noi foarte mult, este că nu şi-a „renegat“ niciodată „originea“, „matca“. Şi-a început adesea conferinţele publice, expunerile la facultate, discursurile la diferite simpozioane, mese rotunde etc., cu amintirea faptului că este vălmărean şi că datorează enorm locurilor natale şi oamenilor acestora. Aşa cum Eliade le spunea studenţilor străini că, dacă vor să-i priceapă opera, ar trebui să o poată citi în limba română, domnul profesor Marcel Crihană recunoştea cu mândrie că va fi receptat mai corect dacă ei vor şti că este vălmărean.
Poate şi de aici o deschidere în plus către relaţia cu Perpessicius: se ştie bine cum se raporta Dumitru S. Panaitescu la „brăilenii lui“.
N.M.C.: Am parcurs recent o carte veche, un album realizat de Angela şi Eugen Holban, intitulat Arta populară din judeţul Galaţi. Lucrarea voluminoasă, de 300 de pagini, format mare, nu face trimitere aproape deloc la creaţiile populare vălmărene. Cum îţi explici acest lucru dumneata, care eşti de profesie istoric? Ce am mai putea face noi, cei de azi, pentru restabilirea „ordinii“ fireşti - şi obiective - în evaluarea artei tradiţionale care este pe cale de a dispărea total din memoria şi atenţia publicului larg?
V.F.D.: Eu ştiu un monument în comuna Valea Mărului din anul 1770 despre care nu a vorbit şi nu vorbeşte nimeni. Şi, slavă Domnului, comuna a dat câţiva profesori de istorie... Mai ştiu că ne străduim cu mari greutăţi să restaurăm şi să refacem pictura unei biserici de asemenea foarte-foarte vechi (şi foarte frumoase). Şi, slavă Domnului, Valea Mărului a dat ţării un episcop (pe Iosif Gafton)... Nu cunosc sursele de documentare pentru cartea respectivă. Ca om pasionat de istorie, ştiu că majoritatea cercetătorilor se bazau pe surse din localităţile cele mai apropiate (şi în spaţiu, şi în timp) şi puteau, astfel, să cadă uşor în subiectivism. Probabil au lipsit sursele. Însă un adevăr dureros există. În zona noastră, localnicii au renunţat la portul popular într-un timp foarte scurt. Motivul: industrializarea şi adoptarea modului de viaţă al oraşelor unde majoritatea membrilor tineri ai familiilor din sat învăţau sau lucrau temporar (în combinatul Siderurgic Galaţi, Şantierul Naval etc.).
Creaţiile populare însă există. În casele bătrânilor... În amintirile câtorva dintre noi... Cine vrea să le vadă, le va vedea şi în viitorul muzeu etno-folcloric vălmărean. Dar să sperăm că, peste câţiva ani, pe ţăranul român nu îl vom găsi numai la muzeu - ci îl vom „reînvia“, împreună, prin cultura pe care o promovăm.
N.M.C.: Mă întreba cineva de ce sunt atât de puţini oameni talentaţi şi cu suflet mare în zona noastră... Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns: „La Puţeni (Puţini), că-s oricum... puţini de toţi! Iar şi la Valea Mărului, şi la Corni... pentru că ni-i iau şi pe ultimii Occidentul şi Capitala!“ Dumneata nu vrei, măcar uneori, să „fugi“ de la ţară către marile oraşe şi centre culturale ale lumii? Sau nu te simţi un fel de „ultimul rămas“ acasă?
V.F.D.: Este fals! Peste tot sunt oameni talentaţi şi plini de suflet. Mulţi. Şi nu are importanţă prin ce alte locuri îi duce viaţa. Dar... fie sunt prea modeşti, fie nu sunt lăsaţi să „spună” lumii că gândesc şi ce gândesc. E timpul nonvalorii, a „Becaliştilor“ şi „Elenelor Blonde-Barbie“. Dar peste tot, în fiecare colţ de Rai (aşa îi spun eu ţării mele) există un român ce a învăţat să „cânte“ de la „ciocârlie”. Undeva, foarte aproape de Soare.
Am fost recent plecat la Bruxelles. Am vizitat toate instituţiile centrale ale Uniunii Europene. Nu m-am simţit nici o clipă stânjenit că sunt român, „înainte, în timpul şi după“ ce sunt european. Nu am fost tentat să rămân acolo şi nu m-am gândit nici o secundă că ar fi bine să-mi iau familia şi să mă mut acolo. Perpessicius a plecat la Bucureşti, dar a creat în mijlocul Capitalei o „mică Brăilă“. Marcel Crihană a plecat la Bucureşti, dar a dus cu sine şi a crescut acolo o „mică Valea Mărului“. Dv., domnule Mohorea, aţi plecat la Bucureşti, dar aţi clădit acolo, în sufletele colegilor şi elevilor dv., ca director şi cadru didactic, o „mică şcoală a Cornilor“.
Eu încă nu ştiu. Nu cred însă să pot pleca din sat definitiv. Până acum, eu sunt numai „cel care se întoarce“. Nu mă simt un „ultim rămas“, căci acasă este, pentru mine, nu numai aici, ci oriunde câte un „om de-al meu“ dezvăluie în lumină încă o Valea Mărului.
N.M.C.: Îţi mulţumesc şi te aşteptăm, totuşi, oricând, şi la Bucureşti.
V.F.D.: Şi eu vă mulţumesc! Căci vine o zi când... nu mai poţi fugi de ceva ce trebuie să faci - fiindcă îţi dai seama că nu ai cum să fugi de tine însuţi.
Virgil Florin Doca: E prea mult spus „om de condei“ - şi în general, dar mai ales în acest moment. Nu mi-am propus să devin scriitor, cu toate că simt nevoia să las o „mărturie“ pe hârtie despre multe experienţe trăite de mine. Ceva există „la sertar“ (dar nefinalizat, ca o memorie vie) – un vers, un eseu, un ciot de roman... Încă nu a venit timpul să prezint altora ceea ce scriu. Simt însă, uneori, că ar putea fi „aproape“ şi vremea acestei forme de exprimare. Nu mă grăbesc. Îmi plac lucrurile făcute încet. La foc mocnit. Sper ca timpul să nu o „ia înainte”...
N.M.C.: Printre preocupările dumitale se află şi o antologie de documente despre Valea Mărului. Şi eu îngrijesc o monografie care va apărea în curând la Editura Perpessicius. Nu este scrisă de mine, dar fiind o carte de istorie a locurilor mele natale, mi-a făcut o deosebită plăcere să mă ocup de „soarta“ acesteia ca lector şi consilier editorial. Este vorba de Corni, Măcişeni şi alte câteva sate din judeţul Galaţi, unde eu am copilărit. Vreau, de aceea, să ne începem discuţia cu problema necesităţii apariţiei acestui gen de lucrări: monografiile despre zona rurală a ţării.
V.F.D.: Monografiile nu mai sunt demult o necesitate ci, pur şi simplu, ceva imperativ, vital pentru satul românesc - şi nu numai. Interesul pe care îl aveţi pentru trecutul locului unde v-aţi născut îmi aduce o mare bucurie. Nutresc întotdeauna o deosebită preţuire pentru oamenii care trudesc la editarea unor monografii ale satelor. Sate uitate de timp. Căutaţi prin negura timpului şi redaţi istoria satelor cornene, istoria „furată“ prin „nescriere”. Satul reprezintă „veşnicia”, iar oamenii ca dvs. sunt „condamnaţi“ a reda nostalgia unui timp, sau poate nostalgia unui alt timp, atât de diferit de al nostru!...
Monografia reprezintă nevoia de a înţelege funcţia simbolică a unor vorbe vechi de când lumea (spuse seara târziu la lumina focului din sobă, lângă cana cu vin, de moşnegi cu barbă albă şi ochi vii), a unei cruci „modeste“ făcute din trunchiul unui copac bătrân şi a unui „banal“ ciob de oală spartă... Da, domnule profesor, fiecare sat trebuie să aibă Cartea-Lucrarea lui. Cartea despre trăitorii lui ca oameni, frânturi de spirit şi istorie.
CARTEA trebuie să vorbească de altarele de rugăciune, de identitatea localnicilor, de un Ştefan cel Mare şi Sfânt, de stejarii seculari din Pădurea Negrila, de tot ce a fost şi ce este. LUCRAREA trebuie să rămână mărturie scrisă celor ce vin, cartea trebuie să spună lumii întregi că pe acele locuri unice a existat şi există viaţă - unică şi aceasta. Viaţă adevărată şi simplă. Da, monografiile sunt vitale!
N.M.C.: Preocuparea pentru o monografie bună face parte din grija mai generală faţă de cultura locală. Trebuie să fie bine conturată secţiunea culturală într-o monografie? Se poate face abstracţie de aceasta?
V.F.D.: Neîndoielnic, fiecare monografie trebuie să aibă o importantă parte culturală. Secţiunea cultural – confesională reprezintă o Carte în sine integrată în CARTEA CEA MARE. Cum să lipsească versul, basmul, naiul şi cântul, şi jocul? Bogăţia de valori etno-folclorice reprezintă chiar „emblema“, amprenta unui anumit tip de univers rural. Gânduri şi fapte, mentalităţi colective şi individuale, cântece şi poveşti „din casa bunicilor“, mereu „anonime”, sentimente umane cristalizate în mici „opere de artă“, toate acestea, e musai sa apară în CARTE. Scrieţi astăzi despre bucuria de „atunci”. Căutaţi în toate, aparent neînsemnate, înţelepciunea autohtonă, ascultaţi bocetul mamei şi tânguirea doinită a tatălui.
Redescoperiţi prin litere „slova” ce face cuvântul. Vorbiţi de cultura populară sub toate „chipurile“ ei din satele Corni, Măcişeni şi Urleşti. E simplu, începeţi cu naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea, lucruri esenţiale ale vieţii noastre. Acestea au fost şi vor fi mereu însoţite de suferinţă şi fericire. Lumină şi întuneric. Dragoste şi ură. Când toate astea vor fi în Cartea dumneavoastră, în Cartea mea, în Cartea noastră, atunci va fi bine. La început a fost Cuvântul rostit, abia mai apoi Scrierea. Transmis din tată în fiu, Cuvântul a ajuns la noi. Astăzi, din slove trebuie făcută LUCRAREA, ca o trecere de la Alfa spre Omega – „Începutul” trebuie să rămână întipărit Prezentului pentru a fi redescoperit în Viitor.
N.M.C.: Prezervarea şi promovarea valorilor naţionale şi locale prin intermediul cărţilor (nu numai monografii, ci şi alte tipuri de studii, antologii, colecţii documentare etc.) sunt numai două dintre obiectivele şi activităţile culturale în care ar trebui să se implice prioritar administraţia locală. Sau nu ar trebui? Cum vezi dumneata lucrurile?
V.F.D.: Lucrurile sunt simple. Dacă toate valorile despre care vorbeam au existat de-a lungul a sute de ani, de ce astăzi le pierdem?
Nu suntem în stare să păstrăm moştenirea primită? Nu înţelegem că moştenirea aceasta reprezintă în primul rând o datorie şi numai după îndeplinirea ei putem vorbi şi de un drept?
Conservarea şi promovarea valorilor naţionale prin intermediul cărţilor au nevoie de implicarea autorităţilor locale. Dar e prea puţin! Copilul meu, fiu de ţăran va ajunge să ştie despre caloian, lăutul de Sântu’ Toader, povârla, vălăretul - jucatul colacilor de Paşte, tocmirea ciobanilor – Proorul Sf. Gheorghe – împodobirea satului de către tineri şi bătrâni cu salcie, ovideniile, moşii de iarnă - cu plăcintă, colaci şi ouă fierte, moşii de vară (pomană cu vase de mâncare), Floriile – „băutul“ Mărţişorului, Sânzienele, Magia flăcăului, peţitul şi împăcăciunea, grija - pomul vieţii, Căutarea părţii lipsă, Crucea de gheaţă (Boboteaza) ş.a. din cărţi? Mă îngrozesc că într-un timp nu prea îndepărtat toate acestea vor fi doar în foi tipărite!
Cum vom păstra şi perpetua jocuri „arhaice“ ca pâca, ţurca, pălita, leapşa, mingea la cadril, mingea la perete, mingea la goci, castel... Prin descrieri pe hârtie?
Da, putem culege şi arhiva blesteme şi descântece (de plecate, de rohin, de leac, de ursită, de durere, de deochi, de buba „ră” („rea“), de beţie, pecingine, curvăsărie, de strâns, pentru duşmani, năjitul, cartea de Sancă, farmece de dragoste şi de ursită, cântece populare, doine, balade, ghicitori, proverbe, strigături, poezie populară, basme populare, regionalisme, termeni etnografici, toponomie, ritualuri bisericeşti şi de nuntă, botez, înmormântare, pomană etc... Şi tot e puţin.
Dacă toate astea vom şti să le ţinem în viaţă atunci va fi bine. Şi va rămâne la fel: „Veşnicia s-a născut la sat”.
N.M.C.: Ce alte priorităţi culturale mai sunt la sate, cum se regăsesc în proiectele aflate în curs de desfăşurare şi în ce fel sunt implicate primăriile în acestea? Ce se întâmplă la Valea Mărului, în acest sens?
V.F.D.: „Pentru a fi preocupat de cultură, individul trebuie mai întâi să depăşească criza materială şi de aceea cultura nu este o preocupare binevenită...” – sună „ca dracu’“ ... cum spunea domnul Petre Roman într-un alt context, dar e o judecată a timpurilor în care trăim. Primarii nu investesc în cultură. Primarii sunt legaţi politic de scaun. Au nevoie de voturi. Cultura nu aduce voturi. Căminele culturale au devenit baruri, săli de nunţi şi cumetrii. Bibliotecile au fondul de carte învechit şi perimat. Învăţătorii - „primele făclii ale culturii” - sunt astăzi doar lumânări fumegând a disperare. La Valea Mărului suntem iar... la „începuturi”. Plecând de la premisa că aşezarea, ordinea reprezintă creaţia comunităţii şi a timpului, am reuşit împreună cu oameni de suflet să întocmim o strategie pentru păstrarea moştenirii culturale. Parte din arealul cultural Moldova de jos sau de câmpie, arealul nostru cultural a cunoscut un puternic fenomen de industrializare şi dezrădăcinare.
Avem nevoie de Tainic, de Profund, avem nevoie de un loc în care să ne regăsim cu toţii într-un „Sfat“ pentru Tradiţia vălmăreană. Un punct de sprijin în aflarea Semănătorului încă viu.
Avem nevoie de cultură! Avem nevoie de istoria noastră! Avem nevoie de fiecare vălmărean în parte!
După perioada marilor „directive culturale“, traversăm un adevărat „deşert cultural“. Astăzi trebuie să ieşim din impas. După vremurile tulburi prin care am trecut, a venit şi timpul să ne aplecăm spre credinţă şi viaţă spirituală, spre cultură – eternitatea satului. Întoarcerea cu faţa spre cultură ca o întoarcere a „seminţelor“, a „bobului de grâu“ către „rădăcini“ - este o recunoaştere a faptului că noi, „fiii risipitori“ ne recunoaştem greşeala, dar căutăm soluţii. Propunerile noastre de soluţii le-am strâns în „Strategia locală pentru cultura vălmăreană”:
„... - construcţia unui Centru de Cultură şi resurse alternative;
- conservarea, protejarea şi promovarea tradiţiilor, obiceiurilor şi a altor elemente care definesc patrimoniul imaterial vălmărean;
- «Parteneriate culturale cu satul meu - „fiii satului“ se vor întoarce vremelnic la izvorul naşterii lor – primind şi dăruind!, în simetria şi reversibilitatea gesturilor culturale şi istorice»;
- biblioteca viitorului are nevoie de prieteni – ea reprezintă distincţie, ideal de educaţie – biblioteca vălmăreană trebuie să devină un edificiu nobil – minim 20.000 de volume – carte nouă, calculatoare şi internet (biblioteca trebuie să devină un punct de acces la informaţie şi cultură, un loc de coeziune-comuniune şi incluziune socială“.
N.M.C.: Am auzit că eşti printre coordonatorii unei echipe de iniţiativă care intenţionează reînfiinţarea cenaclului Perpessicius - Crihană la Valea Mărului, poate în colaborare cu atelierul nostru de creaţie de la Bucureşti (Perpessicius), şi reeditarea revistei Vârste şi trepte, care a fost condusă cândva de domnul prof. univ. dr. Marcel Crihană.
Ce ne poţi spune despre acestea? Cine mai face parte din echipă şi cu ce gânduri porniţi „la drum“ din nou?
Crezi că îl poate egala cineva pe domnul Crihană în harul pe care l-a avut şi îl are ca îndrumător cultural? Şi, de ce va rămâne Perpessicius o „emblemă“ a cenaclului de la Valea Mărului? Ce vă leagă de această uriaşă personalitate a culturii române?
V.F.D.: Da. E bine spus, încercăm. Dar ştiţi cum este... „Facerea“ musai să dureze 9 luni, iar naşterea... să se lase cu dureri. Pentru anul bugetar 2008 vom aloca fondurile necesare pentru toate acestea. Întâi aşezământul cultural. Cupola. Pentru revistă, oamenii „lucrează”. Doamna învăţătoare Maria Gafton (membră a cenaclului Perpessicius-Crihană) e cea mai sufletistă. Profesori, învăţători, preotul satului şi... oameni simpli. Nu, nu cred că cineva îl poate egala pe domnul profesor Crihană. Nici nu cred că pot exista termeni de comparaţie.
De ce Perpessicius? Avem nevoie de Perpessicius „cel dedat cu suferinţa” în fiecare clipă. Numai o atitudine stoică faţă de asprimea vieţii de la sate poate să ne ajute să mai găsim timp, putere şi înţelegere pentru cultură - pentru latura noastră sufletească şi spirituală. Apoi, chiar şi reînfiinţarea cenaclului şi a revistei, „naşterea“ se face în durere... Perpessicius înseamnă modelul unui om „tăbăcit de suferinţă”, urmat în mod exemplar şi de profesorul Marcel Crihană. În al doilea rând, Perpessicius - Crihană pentru că noi, cei de acum, avem nevoie de „tonul” domnului profesor Crihană, blând şi generos, revărsând asupra noastră savoarea sentimentului de prietenie. Domnul profesor ne-a dovedit cândva că, alături de prieteni, „se poate“. Dacă vrei cu adevărat, crezi cu adevărat, munceşti cu adevărat, poţi reuşi! Un dascăl de ţară l-a impresionat ca nimeni altul din anii lui pe „aristocratul“ erudit de la oraş, pe fiul marelui om de cultură, încât i-a devenit prieten bun, ca un frate, precum odată Creangă lui Eminescu... Respectând proporţiile (atât de la Eminescu-Creangă, cât şi de la Perpessicius-Crihană... până la noi), credem că putem repeta aceste exemple şi realiza, împreună cu membrii cenaclului cu acelaşi nume de la Bucureşti, lucruri frumoase pe care singuri nu le-am putea face...
N.M.C.: Cât de bine îl cunoşti pe Marcel Crihană? De ce îl consideri un „fiu al satului“ reprezentativ pentru cultura vălmăreană? Cum este el receptat în satul natal? Dar opera lui?
Preocuparea pentru aceste valori nu ne este nouă la Valea Mărului. Au existat de-a lungul timpului oameni care au apreciat enorm cultura, făcându-şi din ea crez şi profesie. Domnul Crihană, prin anii 1973-1974, punea o „caramidă“ specifică acelor ani (prima, în unele privinţe). Ca întotdeauna, iniţiativa are rolul de a fi doar piatra de temelie, este alfa, fapta de început care transmite vălmărenilor de pretutindeni că, pentru a se continua, aveam şi avem nevoie de ei. Mi-a fost profesor la o vârstă mai tânără decât mă aflu eu acum. Era fascinantă prezenţa dumisale la catedră pentru că avea un orizont cultural foarte larg, pe care ni-l transmitea cu pasiune şi nouă. Nu ne forma o perspectivă limitată la literatură sau limbă, ci îl preocupa cultura în ansamblu, în ceea ce este fundamental şi universal. Elemente de filosofie, istorie, teologie, arte, psihologie şi pedagogie etc. se găseau în toate lecţiile, simplificate pentru a ne fi accesibile...
Domnul profesor Crihană ne pregătea nu pentru o carieră în litere, ci pentru viaţă, cu toate ale ei. De ce îl consider cea mai „mare“ valoare a noastră în cultură? Pentru că nimeni altcineva de aici nu a reuşit să publice aproape 50 de cărţi, cele mai multe de referinţă în domeniul dumisale, de exemplu. Este numai un aspect... Dar domnul profesor a făcut multe pentru şcoala vălmăreană, pentru colegii dumisale şi pentru elevi. Era „bun la toate“: compunea muzica şi versurile la cântecele pentru copii, se ocupa de textul (scenariul) şi regia pieselor de teatru ale „amatorilor“ talentaţi de la noi, organiza seri culturale, spectacole, aduna materiale şi redacta revistele, se îngrijea de fondul de carte al bibliotecii, conducea cenaclul, culegea opere populare de la bătrânii satului...
Apropo de asta, puţini ştiu că, până la doctoratul cu o tematică privind viaţa şi opera lui Perpessicius, lucrarea de gradul I a domnului Crihană a fost un excelent studiu de etnografie şi folclor, cu aplicaţii pe zona noastră.
Cum este receptat? Una din caracteristicile personalităţii culturale a domnului profesor Marcel Crihană, trăsătură de nobil caracter pe care o iubim noi foarte mult, este că nu şi-a „renegat“ niciodată „originea“, „matca“. Şi-a început adesea conferinţele publice, expunerile la facultate, discursurile la diferite simpozioane, mese rotunde etc., cu amintirea faptului că este vălmărean şi că datorează enorm locurilor natale şi oamenilor acestora. Aşa cum Eliade le spunea studenţilor străini că, dacă vor să-i priceapă opera, ar trebui să o poată citi în limba română, domnul profesor Marcel Crihană recunoştea cu mândrie că va fi receptat mai corect dacă ei vor şti că este vălmărean.
Poate şi de aici o deschidere în plus către relaţia cu Perpessicius: se ştie bine cum se raporta Dumitru S. Panaitescu la „brăilenii lui“.
N.M.C.: Am parcurs recent o carte veche, un album realizat de Angela şi Eugen Holban, intitulat Arta populară din judeţul Galaţi. Lucrarea voluminoasă, de 300 de pagini, format mare, nu face trimitere aproape deloc la creaţiile populare vălmărene. Cum îţi explici acest lucru dumneata, care eşti de profesie istoric? Ce am mai putea face noi, cei de azi, pentru restabilirea „ordinii“ fireşti - şi obiective - în evaluarea artei tradiţionale care este pe cale de a dispărea total din memoria şi atenţia publicului larg?
V.F.D.: Eu ştiu un monument în comuna Valea Mărului din anul 1770 despre care nu a vorbit şi nu vorbeşte nimeni. Şi, slavă Domnului, comuna a dat câţiva profesori de istorie... Mai ştiu că ne străduim cu mari greutăţi să restaurăm şi să refacem pictura unei biserici de asemenea foarte-foarte vechi (şi foarte frumoase). Şi, slavă Domnului, Valea Mărului a dat ţării un episcop (pe Iosif Gafton)... Nu cunosc sursele de documentare pentru cartea respectivă. Ca om pasionat de istorie, ştiu că majoritatea cercetătorilor se bazau pe surse din localităţile cele mai apropiate (şi în spaţiu, şi în timp) şi puteau, astfel, să cadă uşor în subiectivism. Probabil au lipsit sursele. Însă un adevăr dureros există. În zona noastră, localnicii au renunţat la portul popular într-un timp foarte scurt. Motivul: industrializarea şi adoptarea modului de viaţă al oraşelor unde majoritatea membrilor tineri ai familiilor din sat învăţau sau lucrau temporar (în combinatul Siderurgic Galaţi, Şantierul Naval etc.).
Creaţiile populare însă există. În casele bătrânilor... În amintirile câtorva dintre noi... Cine vrea să le vadă, le va vedea şi în viitorul muzeu etno-folcloric vălmărean. Dar să sperăm că, peste câţiva ani, pe ţăranul român nu îl vom găsi numai la muzeu - ci îl vom „reînvia“, împreună, prin cultura pe care o promovăm.
N.M.C.: Mă întreba cineva de ce sunt atât de puţini oameni talentaţi şi cu suflet mare în zona noastră... Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns: „La Puţeni (Puţini), că-s oricum... puţini de toţi! Iar şi la Valea Mărului, şi la Corni... pentru că ni-i iau şi pe ultimii Occidentul şi Capitala!“ Dumneata nu vrei, măcar uneori, să „fugi“ de la ţară către marile oraşe şi centre culturale ale lumii? Sau nu te simţi un fel de „ultimul rămas“ acasă?
V.F.D.: Este fals! Peste tot sunt oameni talentaţi şi plini de suflet. Mulţi. Şi nu are importanţă prin ce alte locuri îi duce viaţa. Dar... fie sunt prea modeşti, fie nu sunt lăsaţi să „spună” lumii că gândesc şi ce gândesc. E timpul nonvalorii, a „Becaliştilor“ şi „Elenelor Blonde-Barbie“. Dar peste tot, în fiecare colţ de Rai (aşa îi spun eu ţării mele) există un român ce a învăţat să „cânte“ de la „ciocârlie”. Undeva, foarte aproape de Soare.
Am fost recent plecat la Bruxelles. Am vizitat toate instituţiile centrale ale Uniunii Europene. Nu m-am simţit nici o clipă stânjenit că sunt român, „înainte, în timpul şi după“ ce sunt european. Nu am fost tentat să rămân acolo şi nu m-am gândit nici o secundă că ar fi bine să-mi iau familia şi să mă mut acolo. Perpessicius a plecat la Bucureşti, dar a creat în mijlocul Capitalei o „mică Brăilă“. Marcel Crihană a plecat la Bucureşti, dar a dus cu sine şi a crescut acolo o „mică Valea Mărului“. Dv., domnule Mohorea, aţi plecat la Bucureşti, dar aţi clădit acolo, în sufletele colegilor şi elevilor dv., ca director şi cadru didactic, o „mică şcoală a Cornilor“.
Eu încă nu ştiu. Nu cred însă să pot pleca din sat definitiv. Până acum, eu sunt numai „cel care se întoarce“. Nu mă simt un „ultim rămas“, căci acasă este, pentru mine, nu numai aici, ci oriunde câte un „om de-al meu“ dezvăluie în lumină încă o Valea Mărului.
N.M.C.: Îţi mulţumesc şi te aşteptăm, totuşi, oricând, şi la Bucureşti.
V.F.D.: Şi eu vă mulţumesc! Căci vine o zi când... nu mai poţi fugi de ceva ce trebuie să faci - fiindcă îţi dai seama că nu ai cum să fugi de tine însuţi.
vineri, 19 octombrie 2007
Zilele Editurii Perpessicius Bucureşti
În acest an, de Sfinţii Dimitrie, cum v-am obişnuit, zilele editurii Perpessicius se desfăşoară în datele de 26 şi 27 octombrie, după cum urmează:
1. La Colegiul Naţional Matei Basarab, vineri, 26, orele 15,30 - 18,00, în amfiteatru - instituţie de învăţământ la care Perpessicius a fost cândva profesor.
2. La Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu, sâmbătă, 27, orele 10,00 - 13, 00 - la sala de studii orientalistice Mircea Eliade - unde se întrunesc de obicei membrii cenaclului Perpessicius.
Din program:
1. Sfinţii Dimitrie - ocrotitori ai sănătăţii noastre trupeşti şi spirituale;
2. PERPESSICIUS - „cel tăbăcit de suferinţă“; jertfa pentru cultură şi educaţie;
3. Arta religioasă şi sacrificiul creatorului; poezia religioasă (A dimineţilor lumină, Maria Niculescu, Dintr-un timp al regăsirii, Florica Ceapoiu, Ecoul ca speranţă, Victoria Milescu, Dor de tine, Adina Enăchescu, Rugăciuni şi psalmi, Florin Grigoriu, Pe drum cu un înger, George Peagu, Cântarea Cântărilor, Ilorian Păunoiu ş.a.), icoana pe sticlă (Ana Aura Băbeanu); lansări de carte, expoziţie de pictură;
4. Poemele româneşti în stil japonez, concepţie, traducerile în franceză, engleză, italiană; haiku şi tanka (Florin Grigoriu, Adina Enăchescu);
5. Revista Paradox - numărul omagial Perpessicius;
6. Vârste şi trepte, Orizont rural;
7. Cenaclul Perpessicius-Crihană din Valea-Mărului, Galaţi.
Vă aşteptăm! Informaţii suplimentare la redacţie, 031.104.87.94
1. La Colegiul Naţional Matei Basarab, vineri, 26, orele 15,30 - 18,00, în amfiteatru - instituţie de învăţământ la care Perpessicius a fost cândva profesor.
2. La Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu, sâmbătă, 27, orele 10,00 - 13, 00 - la sala de studii orientalistice Mircea Eliade - unde se întrunesc de obicei membrii cenaclului Perpessicius.
Din program:
1. Sfinţii Dimitrie - ocrotitori ai sănătăţii noastre trupeşti şi spirituale;
2. PERPESSICIUS - „cel tăbăcit de suferinţă“; jertfa pentru cultură şi educaţie;
3. Arta religioasă şi sacrificiul creatorului; poezia religioasă (A dimineţilor lumină, Maria Niculescu, Dintr-un timp al regăsirii, Florica Ceapoiu, Ecoul ca speranţă, Victoria Milescu, Dor de tine, Adina Enăchescu, Rugăciuni şi psalmi, Florin Grigoriu, Pe drum cu un înger, George Peagu, Cântarea Cântărilor, Ilorian Păunoiu ş.a.), icoana pe sticlă (Ana Aura Băbeanu); lansări de carte, expoziţie de pictură;
4. Poemele româneşti în stil japonez, concepţie, traducerile în franceză, engleză, italiană; haiku şi tanka (Florin Grigoriu, Adina Enăchescu);
5. Revista Paradox - numărul omagial Perpessicius;
6. Vârste şi trepte, Orizont rural;
7. Cenaclul Perpessicius-Crihană din Valea-Mărului, Galaţi.
Vă aşteptăm! Informaţii suplimentare la redacţie, 031.104.87.94
miercuri, 17 octombrie 2007
carte si revista religioasa la SIBIU
Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă (TNCRR),
Ediţia a VIII-a, Sibiu, 18-21 octombrie 2007
Programul manifestărilor
JOI, 18 OCTOMBRIE 2007
-13,00 - DESCHIDEREA OFICIALĂ A TÂRGULUI
-17,00 - Lansarea volumului „Polemici Ortodoxe” de Florian Bichir (Editura Agnos, Sibiu, 2007)
- Lansarea cărţii „Porţile Cerului” a pr. Constantin Necula (Editura Agnos, Sibiu, 2007)
-18,00 - Dezbaterea cu tema „Biserica şi presa în contextul lumii moderne”
(dezbatere organizată cu sprijinul Asociaţiei Ortodoxe pentru o Lume Nouă)
Invitaţi: jurnalişti, reprezentanţi ai Bisericii, profesori
VINERI, 19 OCTOMBRIE 2007
-17,00 - Lansarea cărţii „Despre problemele tinerilor” de Vasile Danion (Editura Agnos, 2007) Invitaţi: Răzvan Bucuroiu, Răzvan Codrescu
-17,30 - Editura Învierea -Timişoara *Lansarea volumelor „Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale” a prof.dr. Ioan Evseev şi „Scara raiului” – ediţia a VI-a a Sf. Ioan Scărarul Invitat: conf.dr. Claudiu T. Arieşan –Universitatea de Vest din Timişoara
-17,45 - Vernisajul expoziţiei de icoane ale asist. univ. Alexandru Nicolau (Bucureşti) şi Maxim Andreea (Facultatea de Teologie Sibiu)
-„Sufletul nostru aude glasul îngerilor”- vernisajul expoziţiei de lucrări cu tematică religioasă realizate de copiii cu deficienţe de auz de la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă nr.2 Sibiu
-18,00 - Masa rotundă cu tema „Icoana, între spiritualizare şi profanare”
Invitaţi: Î.P.S. Dr. Laurenţiu Streza, pr.prof.dr. Vasile Mihoc, Dan Puric, arhid.prof.dr. Ioan Ică jr., pr.consilier Constantin Necula
SÂMBĂTĂ, 20 OCTOMBRIE 2007
-11,00 - Întâlnire de lucru a Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC)
-16,00 - Lansarea cărţii „Taina aceasta mare este” de pr. Teodor Cios (ediţia a 2-a)
-16,30 - Lansarea volumului «Robiţi de „fenomenul” Da Vinci. O descifrare ortodoxă a Codului» de Cristian Şerban (Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007)
-17,00 - In memoriam Virgil Gheorghiu – preot şi scriitor (15 ani de la trecerea la cele veşnice) Invitaţi: pr. Neculoiu, Maria-Cornelia Ică, pr.prof.univ. dr. Mircea Păcurariu
-18,00 - „Pe Tine Doamne Te slăvesc…” – Recital coral susţinut de Corul de Cameră „Caedonia” al Casei de Cultură a Sindicatelor Sibiu, dirijor: prof. Florin Soare
- Recital de poezie religioasă
DUMINICĂ, 21 OCTOMBRIE 2007
-09,00 - Participare la Sfânta Liturghie la Biserica din Galeş (atribuirea celui de-al doilea hram bisericii, „Sfântul Ioan din Galeş” -mărturisitor pentru dreapta credinţă)
-17,00 - FESTIVITATEA DE ÎNCHIDERE A TÂRGULUI ŞI DE PREMIERE A EDITURILOR
PROGRAM ZILNIC DE VIZITARE:
Joi: 10,00 – 20,00
Vineri: 10,00 – 20,00
Sâmbătă: 10,00 – 20,00
Duminică: 12,30 – 19,00
INTRAREA LIBERĂ
————————
Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă (TNCRR) este unica manifestare de profil din România şi este organizat de Asociaţia SCRIPTUS din Sibiu în fiecare an în luna octombrie, pe parcursul a patru zile. În cursul serilor au loc mese rotunde, dezbateri, concerte corale, care întregesc oferta culturala ‘’scrisa”. Scopul acestei ample acţiuni este acela de a facilita tinerilor şi publicului redescoperirea spiritualităţii creştine şi a tradiţiilor româneşti prin intermediul cărţii duhovniceşti ziditoare de suflet. De-a lungul celor şapte ediţii ce au avut loc, TNCRR s-a bucurat de un interes deosebit din partea publicului, înscriindu-se ca o manifestare de prestigiu în domeniul cărţii religioase. A devenit practic o frumoasă tradiţie organizarea la Sibiu a acestui Târg Naţional de Carte şi Revistă Religioasă.
Aflat în acest an la cea de-a VIII-a ediţie, TNCRR reuneşte circa 30 de edituri, aparţinând diferitelor confesiuni religioase ce coexistă pe teritoriul României şi care vor prezenta la Sibiu cele mai recente apariţii editoriale din domeniul religios.
Asociaţia SCRIPTUS - as_scriptus@yahoo.com - www.scriptus.ro
urmariti si blogul lui Laurentiu Dumitru pe www.laurentiudumitru.ro
marți, 21 august 2007
Scrisoare de sustinere pentru revista Varste si trepte
Lucrez de aproape 15 ani - pe langa preocuparile mele direct legate de profesia de baza (formator de formatori în cultura si educatie, cadru didactic de stiinte sociale si filosofie) -, în domeniul revistelor „specializate“ – termen uzitat nu atat pentru publicatiile „de specialitate“, adica acele mijloace de comunicare in – intre grupuri restrânse (stiintifice, teologice, filosofice, tehnologice, academice, universitare etc.) de specialisti, ci mai curand pentru reviste a caror tematica este transmisa si catre publicul larg, popularizand deci activitatea comunitatilor in cauza, deschizand accesul la aceasta catre „mase“ mari de persoane, la informatia, repet, „specializata“. Desi am ocupat si posturi de redactor (sau posturi manageriale indirect implicate in conceperea si coordonarea proiectelor în ansamblul acestora, ca de pilda director de imagine, de publicitate, manager cultural sau de marketing), in cea mai mare masura am fost – sunt si în prezent – editor (coordonator) de asemenea reviste „specializate“.
Dintre acestea, unele foarte complexe prin natura lor, dar mai ales generatoare de probleme din cauza cererii reduse pe piata, a beneficiilor mici obtinute din vanzari, deci unele „neprofitabile“, sunt revistele de cultura. Iar intre revistele de cultura, exista o subcategorie extrem de defavorizata, in foarte multe privinte, si anume revistele de cultura la sate. „Exista“ este impropriu spus, sunt numai ca posibilitate – caci în Romania aproape lipsesc.
Nu este cazul sa aduc în discutie aici conceptul de cultura – presupun insa ca suntem, majoritatea celor care activam in acest domeniu, de acord asupra faptului ca, in mediul rural, cultura trebuie sa insemne, in primul rand, folclor („cultura populara“) si folcloristica, etnografie si etnologie, istorie si arheologie, limba romana si literatura, religie si teologie, arta populara si estetica acesteia s.a. Toate acestea se intrepatrund, se suprapun pe alocuri, sunt delimitate greu si fluctuant, valorizarea principiilor si promovarea anumitor modele determina uneori confuzie, tensiuni, dispute, dar si nepasare, abandon, blocaje de comunicare, permisivitate la manipulare si alte fenomene negative.
Cu toate ca, in societatea rurala contemporana, impactul mass-media audio-vizuale asupra culturii populare (prioritar orale) este mai mare decat cel al presei scrise si cartii, nevoia omului de la sat de a regandi, retine si reevalua informatia inainte de a o integra face ca aparitia de reviste „specializate“ culturale sa fie necesara si sa ajute fundamental cartea de invatatura. Nu si suficienta (un post de radio i-ar completa in mod fericit eficienta, un site pe Internet – cu pagini web dedicate, cu forumuri de discutie, i-ar extinde targetul etc.), dar in mod cert necesara.
Este o idee preconceputa – si falsa, in acelasi timp – aceea ca publicatiile de cultura nu sunt „profitabile“. Ele nici nu presupun costuri atat de mari precum se considera de catre necunoscatori si au un insemnat rost (in)formativ, aduc beneficii majore (cu mult mai mari decât cheltuielile) pe termen mediu si lung, odata cu crearea de ceea ce economistii numesc „capital uman“, resurse umane si profesionale din ce în ce mai bine pregatite, „capabilitati“ numeroase si deosebite, performante – ce, în timp, se vor regasi si în producerea de plusvaloare...
In al doilea rand, reprezinta un important mijloc de atragere de investitori, sponsori (nu numai pentru cultura) si publicitari, fonduri, sunt un „instrument“ de promovare a imaginii, de orientare a strategiilor de dezvoltare si de contracarare a fenomenelor negative mentionate mai sus. Sunt repere in situatii de criza sau de dezechilibre mai putin grave si de reconturare si reafirmare a identitatii noastre. Iar viata din satele romanesti nu (mai) dispune, din nefericire, de publicatii reprezentative în acest sens.
Initiativa unui grup de tineri – indrumati de cativa intelectuali din partea locului – din Valea Marului, judetul Galati, de a infiinta o revista de cultura locala, pe langa viitorul asezamant cultural al comunei, este intrutotul laudabila. Implicarea guvernamentala si a Primariei valmarene va face ca nu numai transpunerea in fapt a ideii lor frumoase, ci si difuzarea mesajului lor sa fie bine receptate, iar exemplul lor sa fie urmat si in alte zone ale tarii.
Societatea comerciala al carei director executiv sunt – SC «PERPESSICIUS» SRL BUCURESTI - recomanda cu toata increderea proiectul propus ca fiind unul viabil, oferindu-le valmarenilor, totodata, sprijin in derularea optima a acestuia, atat prin consultanta, cat si prin serviciile noastre: editare-redactie, design si dtp, prelucrare de imagine, pre-press si tipar, arhivare foto, marketing si vanzari, relatii publice si publicitate, difuzare, programare si administrare web, organizare participare la evenimente (targuri, expozitii, conferinte, simpozioane etc.), conceptie si productie publicitara, amenajare standuri expozitionale, service calculatoare si periferice, calibrare aparate si echipamente etc.
Suntem de acord sa le reprezentam valmarenilor interesele pentru ca echipa care se ocupa de proiect este formata din oameni cu o rara integritate morala si profesionala, care au nu numai intentii bune, ci si puterea de a le duce pana la capat cu succes.
Sorina Dascalu
Asociat-director executiv
Dintre acestea, unele foarte complexe prin natura lor, dar mai ales generatoare de probleme din cauza cererii reduse pe piata, a beneficiilor mici obtinute din vanzari, deci unele „neprofitabile“, sunt revistele de cultura. Iar intre revistele de cultura, exista o subcategorie extrem de defavorizata, in foarte multe privinte, si anume revistele de cultura la sate. „Exista“ este impropriu spus, sunt numai ca posibilitate – caci în Romania aproape lipsesc.
Nu este cazul sa aduc în discutie aici conceptul de cultura – presupun insa ca suntem, majoritatea celor care activam in acest domeniu, de acord asupra faptului ca, in mediul rural, cultura trebuie sa insemne, in primul rand, folclor („cultura populara“) si folcloristica, etnografie si etnologie, istorie si arheologie, limba romana si literatura, religie si teologie, arta populara si estetica acesteia s.a. Toate acestea se intrepatrund, se suprapun pe alocuri, sunt delimitate greu si fluctuant, valorizarea principiilor si promovarea anumitor modele determina uneori confuzie, tensiuni, dispute, dar si nepasare, abandon, blocaje de comunicare, permisivitate la manipulare si alte fenomene negative.
Cu toate ca, in societatea rurala contemporana, impactul mass-media audio-vizuale asupra culturii populare (prioritar orale) este mai mare decat cel al presei scrise si cartii, nevoia omului de la sat de a regandi, retine si reevalua informatia inainte de a o integra face ca aparitia de reviste „specializate“ culturale sa fie necesara si sa ajute fundamental cartea de invatatura. Nu si suficienta (un post de radio i-ar completa in mod fericit eficienta, un site pe Internet – cu pagini web dedicate, cu forumuri de discutie, i-ar extinde targetul etc.), dar in mod cert necesara.
Este o idee preconceputa – si falsa, in acelasi timp – aceea ca publicatiile de cultura nu sunt „profitabile“. Ele nici nu presupun costuri atat de mari precum se considera de catre necunoscatori si au un insemnat rost (in)formativ, aduc beneficii majore (cu mult mai mari decât cheltuielile) pe termen mediu si lung, odata cu crearea de ceea ce economistii numesc „capital uman“, resurse umane si profesionale din ce în ce mai bine pregatite, „capabilitati“ numeroase si deosebite, performante – ce, în timp, se vor regasi si în producerea de plusvaloare...
In al doilea rand, reprezinta un important mijloc de atragere de investitori, sponsori (nu numai pentru cultura) si publicitari, fonduri, sunt un „instrument“ de promovare a imaginii, de orientare a strategiilor de dezvoltare si de contracarare a fenomenelor negative mentionate mai sus. Sunt repere in situatii de criza sau de dezechilibre mai putin grave si de reconturare si reafirmare a identitatii noastre. Iar viata din satele romanesti nu (mai) dispune, din nefericire, de publicatii reprezentative în acest sens.
Initiativa unui grup de tineri – indrumati de cativa intelectuali din partea locului – din Valea Marului, judetul Galati, de a infiinta o revista de cultura locala, pe langa viitorul asezamant cultural al comunei, este intrutotul laudabila. Implicarea guvernamentala si a Primariei valmarene va face ca nu numai transpunerea in fapt a ideii lor frumoase, ci si difuzarea mesajului lor sa fie bine receptate, iar exemplul lor sa fie urmat si in alte zone ale tarii.
Societatea comerciala al carei director executiv sunt – SC «PERPESSICIUS» SRL BUCURESTI - recomanda cu toata increderea proiectul propus ca fiind unul viabil, oferindu-le valmarenilor, totodata, sprijin in derularea optima a acestuia, atat prin consultanta, cat si prin serviciile noastre: editare-redactie, design si dtp, prelucrare de imagine, pre-press si tipar, arhivare foto, marketing si vanzari, relatii publice si publicitate, difuzare, programare si administrare web, organizare participare la evenimente (targuri, expozitii, conferinte, simpozioane etc.), conceptie si productie publicitara, amenajare standuri expozitionale, service calculatoare si periferice, calibrare aparate si echipamente etc.
Suntem de acord sa le reprezentam valmarenilor interesele pentru ca echipa care se ocupa de proiect este formata din oameni cu o rara integritate morala si profesionala, care au nu numai intentii bune, ci si puterea de a le duce pana la capat cu succes.
Sorina Dascalu
Asociat-director executiv
vineri, 3 august 2007
scrisoare de sustinere Marcel Crihana pentru proiectul Satul romanesc - Eternitate prin cultura
Cultura popularã, tradiţionalã sau „profundã“, cum îi spun unii specialişti contemporani, chiar dacã o privim ca pe un fond „strãvechi“ şi paradigmatic al nostru, al tuturor, „arhaic“, este o culturã vie, dinamicã şi total refractarã la încercãrile omului de azi de a o suplini prin crearea artificialã de simulacre prezentate lumii ca fiind autentice. Se poate, de exemplu, „regiza“ o nuntã ţãrãneascã, „din bãtrâni“, cu toate practicile şi obiceiurile acesteia, armonizate într-un fel de „spectacol“, fie pe o scenã - deseori improvizatã -, fie într-un decor expoziţional sau de televiziune, fie şi în „vatra satului“, cu prilejul diferitelor târguri şi festivaluri. Dar câtã vreme participanţii la eveniment nu trãiesc cu adevãrat încãrcãtura spiritualã a cununiei, ci doar sunt ademeniţi în nişte scenarii frumoase, prin care li se resuscitã apetenţa pentru mitologic, taina aceasta din folclor va fi pentru cei de azi numai un comportament „primitiv“, un rit „de suprafaţã“ interesant dar „naiv“, depãşit când este vorba de trebuinţele lor.
În mediul rural, însã, nevoia de culturã nu îmbracã numai forma respectãrii şi retrãirii tradiţiei folclorice. Este în primul rând o necesitate imperativã de reafirmare a identitãţii naţionale şi creştine, mai acutã la sate şi micile oraşe decât în Capitalã şi marile centre urbane. În contextul în care multe dintre elitele intelectuale - cu o mentalitate secularizatã şi alienatã - doresc sã se desprindã şi sã se îndepãrteze, dupã modele strãine, de nişte fundamente tradiţionale pe care nu le mai acceptã fiindcã de fapt nu le mai înţeleg, în situaţia în care, aceleaşi personalitãţi culturale sau altele, numeroase în orice caz, resping trecutul în întregime, inclusiv realizãrile pozitive şi dezvoltãrile benefice ale acestuia, când „fiii satului“, minţi luminate, îşi refuzã originea, „rãdãcinile“, apare un complex identitar grav, o crizã ce nu poate fi depãşitã fãrã apel la creaţiile culte, la spiritualitatea dobânditã prin educaţie, învãţãturã, cultivare sistematicã, strategicã, bine controlatã, cizelatã prin ani grei de formare în şcoli de calitate, universitãţi elevate, cercetare în academie.
De aceea, reînfiinţarea unor aşezãminte culturale la sate (case de culturã sau cãmine culturale, cum mai pot fi denumite) este nu dezirabilã, ci vitalã pentru aceste comunitãţi - întrucât intermediazã între cele douã tipuri de culturã (popularã şi cultã), facilitând comunicarea între tradiţie şi contemporaneitate, între cultura oralã şi cea scrisã, între audio-vizual, tipãrit şi virtual ş.a.m.d. Este o datorie sacrã pentru orice om de culturã sã fie sau sã devinã atât reprezentant al folclorului, lucrând concret şi perseverent pentru restituirea valorilor, conservarea şi inovarea elementelor de culturã popularã, cât şi reprezentant al transformãrilor actuale, descoperirilor şi soluţiilor celor mai noi, celor mai recente forme de expresie, urmãrind adaptarea la schimbare, la solicitãrile vieţii cotidiene. O colectivitate folcloricã îşi „creşte“ propriile personalitãţi creatoare de care are nevoie şi „le trimite“ în societatea cultã sã fie „civilizate“ şi sã ducã oriunde cu ele „moştenirea“, patrimoniul care o diferenţiazã de toate celelalte comunitãţi - este legitim ca atunci când se aflã într-o etapã de neechilibru, dezechilibru sau crizã, pericol de dizolvare, sã-şi „cheme“, cum spuneam, „fiii“ (buni, mai puţin buni...), de oriunde s-ar afla ei.
Am rãspuns cu promptitudine invitaţiei vãlmãrenilor de a fi alãturi de ei în derularea proiectului propus fiindcã aşa cred cã ar fi procedat oricine i-ar fi cunoscut la fel de bine ca mine. Sunt nãscut în Valea Mãrului, am fost cândva cadru didactic acolo şi directorul cãminului cultural al comunei (am condus, printre altele, douã cenacluri - „Orizont rural“ şi „Perpessicius“, o trupã de creaţie dramaturgicã şi teatru, şi mai multe reviste de culturã, între care, una foarte aproape sufletului meu, „Vârste şi trepte“) şi ştiu cât de inimoşi, de intens „trãitori“ ai culturii - în toate sensurile termenului - sunt oamenii locului, cât de serioşi şi integri - şi cu câtã credinţã s-au implicat întotdeauna în menţinerea şi transmiterea principiilor şi valorilor. Sunt convins cã vor reuşi în ceea ce-şi doresc şi, în ce mã priveºte, le voi acorda tot sprijinul necesar. Îmi face o deosebitã plãcere sã mã întorc printre ei pentru a desfãşura - atât cât timpul şi sãnãtatea îmi vor permite - activitãţi culturale precum simpozioane, mese rotunde, promovarea unor apariţii editoriale şi lansãri de carte, ateliere, cursuri, şezãtori, festivaluri ş.a., poate un nou cenaclu literar. Desigur cã voi fi onorat sã redactez oricând diferite materiale pentru o publicaţie a lor şi cã voi rãspunde cu gratitudine tinerilor la întrebãrile privind anii petrecuţi de mine în acea zonã (despre care nu am prea scris în cele peste 45 de cãrţi ale mele). Voi ajuta la dotarea şi organizarea bibliotecii satului şi a unei sãli moderne de lecturã, informare, documentare. Voi fi încântat, de asemenea, sã-i reîntâlnesc pe foştii mei elevi, studenţi, colegi şi prieteni - şi sã colaborãm. Împreunã cu fiica mea, Sorina Dascãlu, vom avea în grijã editarea şi publicarea scrierilor persoanelor talentate de acolo. Cu siguranţã şi eu voi avea multe de învãţat din experienţa acestora, voi regãsi repere preţioase pentru profesia mea şi, reconturându-se identitatea lor, voi avea o şansã în plus sã-mi recapãt o parte din ceea ce este important în propria mea identitate - deci nu pot decât sã le mulţumesc pentru o atât de generoasã iniţiativã.
În mediul rural, însã, nevoia de culturã nu îmbracã numai forma respectãrii şi retrãirii tradiţiei folclorice. Este în primul rând o necesitate imperativã de reafirmare a identitãţii naţionale şi creştine, mai acutã la sate şi micile oraşe decât în Capitalã şi marile centre urbane. În contextul în care multe dintre elitele intelectuale - cu o mentalitate secularizatã şi alienatã - doresc sã se desprindã şi sã se îndepãrteze, dupã modele strãine, de nişte fundamente tradiţionale pe care nu le mai acceptã fiindcã de fapt nu le mai înţeleg, în situaţia în care, aceleaşi personalitãţi culturale sau altele, numeroase în orice caz, resping trecutul în întregime, inclusiv realizãrile pozitive şi dezvoltãrile benefice ale acestuia, când „fiii satului“, minţi luminate, îşi refuzã originea, „rãdãcinile“, apare un complex identitar grav, o crizã ce nu poate fi depãşitã fãrã apel la creaţiile culte, la spiritualitatea dobânditã prin educaţie, învãţãturã, cultivare sistematicã, strategicã, bine controlatã, cizelatã prin ani grei de formare în şcoli de calitate, universitãţi elevate, cercetare în academie.
De aceea, reînfiinţarea unor aşezãminte culturale la sate (case de culturã sau cãmine culturale, cum mai pot fi denumite) este nu dezirabilã, ci vitalã pentru aceste comunitãţi - întrucât intermediazã între cele douã tipuri de culturã (popularã şi cultã), facilitând comunicarea între tradiţie şi contemporaneitate, între cultura oralã şi cea scrisã, între audio-vizual, tipãrit şi virtual ş.a.m.d. Este o datorie sacrã pentru orice om de culturã sã fie sau sã devinã atât reprezentant al folclorului, lucrând concret şi perseverent pentru restituirea valorilor, conservarea şi inovarea elementelor de culturã popularã, cât şi reprezentant al transformãrilor actuale, descoperirilor şi soluţiilor celor mai noi, celor mai recente forme de expresie, urmãrind adaptarea la schimbare, la solicitãrile vieţii cotidiene. O colectivitate folcloricã îşi „creşte“ propriile personalitãţi creatoare de care are nevoie şi „le trimite“ în societatea cultã sã fie „civilizate“ şi sã ducã oriunde cu ele „moştenirea“, patrimoniul care o diferenţiazã de toate celelalte comunitãţi - este legitim ca atunci când se aflã într-o etapã de neechilibru, dezechilibru sau crizã, pericol de dizolvare, sã-şi „cheme“, cum spuneam, „fiii“ (buni, mai puţin buni...), de oriunde s-ar afla ei.
Am rãspuns cu promptitudine invitaţiei vãlmãrenilor de a fi alãturi de ei în derularea proiectului propus fiindcã aşa cred cã ar fi procedat oricine i-ar fi cunoscut la fel de bine ca mine. Sunt nãscut în Valea Mãrului, am fost cândva cadru didactic acolo şi directorul cãminului cultural al comunei (am condus, printre altele, douã cenacluri - „Orizont rural“ şi „Perpessicius“, o trupã de creaţie dramaturgicã şi teatru, şi mai multe reviste de culturã, între care, una foarte aproape sufletului meu, „Vârste şi trepte“) şi ştiu cât de inimoşi, de intens „trãitori“ ai culturii - în toate sensurile termenului - sunt oamenii locului, cât de serioşi şi integri - şi cu câtã credinţã s-au implicat întotdeauna în menţinerea şi transmiterea principiilor şi valorilor. Sunt convins cã vor reuşi în ceea ce-şi doresc şi, în ce mã priveºte, le voi acorda tot sprijinul necesar. Îmi face o deosebitã plãcere sã mã întorc printre ei pentru a desfãşura - atât cât timpul şi sãnãtatea îmi vor permite - activitãţi culturale precum simpozioane, mese rotunde, promovarea unor apariţii editoriale şi lansãri de carte, ateliere, cursuri, şezãtori, festivaluri ş.a., poate un nou cenaclu literar. Desigur cã voi fi onorat sã redactez oricând diferite materiale pentru o publicaţie a lor şi cã voi rãspunde cu gratitudine tinerilor la întrebãrile privind anii petrecuţi de mine în acea zonã (despre care nu am prea scris în cele peste 45 de cãrţi ale mele). Voi ajuta la dotarea şi organizarea bibliotecii satului şi a unei sãli moderne de lecturã, informare, documentare. Voi fi încântat, de asemenea, sã-i reîntâlnesc pe foştii mei elevi, studenţi, colegi şi prieteni - şi sã colaborãm. Împreunã cu fiica mea, Sorina Dascãlu, vom avea în grijã editarea şi publicarea scrierilor persoanelor talentate de acolo. Cu siguranţã şi eu voi avea multe de învãţat din experienţa acestora, voi regãsi repere preţioase pentru profesia mea şi, reconturându-se identitatea lor, voi avea o şansã în plus sã-mi recapãt o parte din ceea ce este important în propria mea identitate - deci nu pot decât sã le mulţumesc pentru o atât de generoasã iniţiativã.
marți, 31 iulie 2007
Satul romanesc - Eternitate prin cultura
Cativa tineri inimosi din satul natal al criticului si istoricului literar Marcel Crihana – directorul general al Editurii Perpessicius din Bucuresti - au lansat recent ideea unui proiect de restructurare valorica a culturii locale - „Satul românesc - Eternitate prin cultură”. Sustinem aceasta frumoasa si interesanta initiativa, se intelege, cu toata bucuria – si va rugam sa ne trimiteti la redactie mesaje despre reconstructia asezamintelor culturale (camine, case cultura etc.) din mediul rural sau, pur si simplu, sa ne povestiti ce se intampla, in aceasta directie, in zona unde locuiti dv – sau unde va sunt “radacinile”… Daca si dv considerati ca este o idee salutara si ca asemenea demersuri sunt necesare, ca merita urmate... Multumim.
luni, 30 iulie 2007
Serie noua GAM
Sorina Dascalu, general manager Graphic Arts & Media Business Review: Incepand cu luna august ne redefinim conceptul si schimbam caracteristicile publicatiei (format, hartie coperta si interior, tiraj, periodicitate aparitie, partial target etc.). Noii editori (SC PERPESSICIUS SRL si GAMMedia) au decis sa ne delimitam mai clar de periodicele specializate de pe piata romaneasca. Dorim o revista de tinuta internationala, care va cuprinde un magazin cu stiri din domeniu si publicitate si un supliment de specialitate, care sa contina informatii sistematizate in ghiduri, dictionare, studii, note de curs si aplicatii, o introducere "stiintifica" in tehnologia industriei poligrafice, media si de productie publicitara. Ambele vor fi publicate si pe web, iar suplimentul tehnologic va avea si o varianta electronica.
In privinta sectorului tiparului, exista inca o nisa pe care intentionam sa o acoperim de la primele numere ale seriei noi: flexografia. Raman si vor fi dezvoltate, bineinteles, rubricile dedicate calibrarii de aparate si echipamente (completata cu instalare si service utilaje si IT), design, pre-press, tipar digital, ofset (plan si rotativ), serigrafic, tampografic etc., finisare, cele media (presa scrisa, radio, TV, Internet, edituri, arta fotografica etc.), de report evenimente (targuri, expozitii, conferinte, dezbateri mese rotunde, ateliere creatie si training etc.), management, marketing, comunicare, teoria imaginii, PR, advertising si, nu in ultimul rand, "culturale" - ce, de fapt, se regasesc in toate celelalte, dar vor si sintetiza explicit cateva informatii separat. O sectiune deosebita ocupa integrarea europeana pentru toate subdomeniile mentionate. Vrem sa oferim marilor furnizori, producatori, distribuitori si agenti o platforma-model (sau simplu exemplu) pentru initierea unei serii de reviste romanesti specializate internalizate acestora, adica sa ajutam la formarea unor echipe de profesionisti "media", in cadrul companiilor, intreprinderilor, firmelor, care sa infiinteze departamente de comunicare, schimb de informatii si presa, respectiv sa-si transforme micile initiative de promovare prin materiale tiparite (brosuri, pliante, cataloage, ghiduri etc.) in reviste care sa-i reprezinte in mod remarcabil. Pe scurt, propunem "breslei" variante autohtone - si autonome - la Heidelberg News, KBA Report, Expressis Verbis (MAN Roland), :Interface (AGFA), Panorama (Muller Martini) si altele. Vom prezenta pe larg proiectul in numarul de targ si in mape-portofoliu pentru reprezentantii domeniului care isi permit financiar sa-l implementeze in Romania. In afara de aceste noutati, pe care dorim ca organizatorii, expozantii si vizitatorii sa le primeasca avand un orizont de asteptari deja conturat - ca sa purtam atunci un dialog in cunostinta de cauza -, vom veni la Print Show cu numeroase surprize, speram ca frumoase si interesante.
In privinta sectorului tiparului, exista inca o nisa pe care intentionam sa o acoperim de la primele numere ale seriei noi: flexografia. Raman si vor fi dezvoltate, bineinteles, rubricile dedicate calibrarii de aparate si echipamente (completata cu instalare si service utilaje si IT), design, pre-press, tipar digital, ofset (plan si rotativ), serigrafic, tampografic etc., finisare, cele media (presa scrisa, radio, TV, Internet, edituri, arta fotografica etc.), de report evenimente (targuri, expozitii, conferinte, dezbateri mese rotunde, ateliere creatie si training etc.), management, marketing, comunicare, teoria imaginii, PR, advertising si, nu in ultimul rand, "culturale" - ce, de fapt, se regasesc in toate celelalte, dar vor si sintetiza explicit cateva informatii separat. O sectiune deosebita ocupa integrarea europeana pentru toate subdomeniile mentionate. Vrem sa oferim marilor furnizori, producatori, distribuitori si agenti o platforma-model (sau simplu exemplu) pentru initierea unei serii de reviste romanesti specializate internalizate acestora, adica sa ajutam la formarea unor echipe de profesionisti "media", in cadrul companiilor, intreprinderilor, firmelor, care sa infiinteze departamente de comunicare, schimb de informatii si presa, respectiv sa-si transforme micile initiative de promovare prin materiale tiparite (brosuri, pliante, cataloage, ghiduri etc.) in reviste care sa-i reprezinte in mod remarcabil. Pe scurt, propunem "breslei" variante autohtone - si autonome - la Heidelberg News, KBA Report, Expressis Verbis (MAN Roland), :Interface (AGFA), Panorama (Muller Martini) si altele. Vom prezenta pe larg proiectul in numarul de targ si in mape-portofoliu pentru reprezentantii domeniului care isi permit financiar sa-l implementeze in Romania. In afara de aceste noutati, pe care dorim ca organizatorii, expozantii si vizitatorii sa le primeasca avand un orizont de asteptari deja conturat - ca sa purtam atunci un dialog in cunostinta de cauza -, vom veni la Print Show cu numeroase surprize, speram ca frumoase si interesante.
vineri, 13 iulie 2007
Cadouri pentru politicieni
ADVERTISING SHOW 2007 lanseaza primul concurs pentru cadouri de business din Romania. GIFTS` SHOW 2007 este principala atractie a celui mai dinamic targ de productie publicitara din Romania, care va avea loc in perioada 19-22 septembrie in Pavilionul Central din cadrul Centrului Expozitional ROMEXPO.
In contextul alegerilor europene din toamna si la sugestia participantilor de anul trecut, organizatorii au ales o tematica specifica: "CADOURI PENTRU POLITICIENI". Pentru a oferi participantilor cat mai multe posibilitati in alegerea cadoului potrivit, obiectele care se vor inscrie in concurs anul acesta vor avea o valoare maxima de 300 euro (TVA inclus).
Un juriu atent selectionat, format din personalitati care prin activitatea lor au fost sau sunt implicate in arta alegerii cadourilor oficiale, va desemna patru castigatori. Se vor acorda 3 premii tematice si marele premiu Trofeul GIFTS` SHOW 2007:
- Cadoul politicianului european;
- Cadoul politicianului jucator;
- Cadoul politicianului din opozitie;
- Marele premiu "Trofeul GIFTS` SHOW 2007 Fabulospirit" il va obtine concurentul care a expus cadoul cel mai apropiat conceptului de fabulospirit politic romanesc.
In perioada 23 iulie - 11 august, expozantii vor primi din partea organizatorilor, prin e-mail, urmatoarele informatii:
- Regulamentul de participare;
- Fisa de inscriere in concurs;
- Ghidul concurentului.
Concurentii nu suporta nicio taxa de inscriere in concurs. Noutatea evenimentului consta in posibilitatea fiecarui participant de a prezenta in concurs maxim patru obiecte nepersonalizate, cate o candidatura pentru fiecare premiu.
Perioada de predare a cadourilor ce urmeaza a intra in concurs este 15 august - 7 septembrie. Obiectele vor fi predate organizatorilor ADVERTISING SHOW impreuna cu fisa de inscriere si fisa de prezentare a produselor la: ROMEXPO - Pavilionul Central, Camera 12 sau vor fi trimise prin posta la adresa: ROMEXPO, B-dul Marasti nr. 65-67, Pavilionul Central, Camera 12, sector 1, Bucuresti, cu mentiunea "Pentru echipa ADVERTISING SHOW".
marți, 10 iulie 2007
Noutati Advertising Show
In perioada 19 - 22 septembrie 2007, Pavilionul Central din cadrul Complexului Expozitional ROMEXPO va gazdui, si in acest an, cel mai dinamic targ de productie publicitara din Romania, ADVERTISING SHOW. Aflat la cea de-a V-a editie, targul va reuni cei mai importanti „jucatori” de pe piata productiei publicitare, oferind participantilor noi oportunitati de dezvoltare a afacerilor.
In urma succesului inregistrat la ultima editie, un numar de peste 150 de firme din sapte tari (Romania, Cehia, Germania, Grecia, Polonia, Turcia, Olanda) au confirmat deja participarea in cadrul targului ADVERTISING SHOW 2007, prefigurand inca de pe acum un nou show de succes.
Pentru a veni in sprijinul expozantilor, dar si al vizitatorilor specialisti, organizatorii au realizat pentru editia din acest an o sectorizare a pavilionului, avand ca punct de reper cele mai reprezentative domenii care alcatuiesc tematica acestui targ. Astfel:
- producatorii/distribuitorii
/importatorii de: echipamente, software si hardware, materiale si accesorii, firme din domeniile: neon/lumina, semnalistica indoor si outdoor – tehnologii si consultanta, imprimare digitala in format mare oudoor, imprimare digitala pentru aplicatii indoor, echipamente fotografice, vor fi amplasate la parterul pavilionului (nivel 0.00); - firmele de imprimare serigrafica, imprimare tampografica, gravura si servicii, casele de productie audio-video, agentiile de publicitate, fotografie publicitara, papetarie/birotica, precum si producatorii/importatorii
/distribuitorii de obiecte promotionale, publicatiile de specialitate vor ocupa etajele 2 si 3 ale pavilionului central (nivelele 4.50 si 7.70); - firmele producatoare/importatoare de obiecte gonflabile vor fi amplasate pe teren exterior.
ADVERTISING SHOW vizeaza in principal directorii de marketing, directorii de productie din agentiile de publicitate, dar si specialistii care activeaza in domeniul productiei publicitare, acestia avand ocazia sa intalneasca cele mai performante tehnologii si tendinte la nivel mondial, alaturi de inovatiile firmelor autohtone.
Cele mai inspirate cadouri!
Pentru ADVERTISING SHOW 2007, organizatorii lanseaza o noua provocare furnizorilor de obiecte promotionale din Romania - cea de-a doua editie a Concursului de Obiecte Promotionale GIFTS’ SHOW. Competitia va fi diferita fata de editia precedenta prin faptul ca participantii vor respecta o tema specifica. Astfel, concurentii vor trebui sa inscrie in concurs obiecte care sa reflecte cel mai bine subiectul “cadouri pentru politicieni”. O alta noutate a acestei editii GIFTS’ SHOW o reprezinta faptul ca fiecare participant va putea sa inscrie in concurs un numar maxim de trei obiecte. La final juriul va premia patru obiecte.
Firmele interesate sa participe la concurs se pot inscrie pe baza unei taxe ce va fi stabilita de catre organizatori. | ||
Conferinte, seminarii, prezentari de firma sau lansari de produs, le puteti sustine GRATUIT numai la ADVERTISING SHOW!
Pentru firmele care s-au inscris la targul ADVERTISING SHOW, organizatorii pun la dispozitie GRATUIT, Sala de Marmura din cadrul Pavilionului Central al Complexului Expozitional ROMEXPO, pentru sustinerea de conferinte, seminarii, prezentari de firma sau lansari de produs. Astfel, pe parcursul intregii perioade de desfasurare a targului, 19 – 22 septembrie, intre orele 10:00 – 18:00, firmele interesate isi pot rezerva o ora de prezentare in cadrul acestui program.
Pentru a veni in sprijinul Dvs, organizatorii vor asigura si dotarea tehnica de baza a salii de conferinte, si anume: masa de prezidiu, 100 de locuri in sala si sonorizarea (boxe si microfoane).
La inscrierea in cadrul acestui program, va rugam sa mentionati tema prezentarii, precum si persoanele care o vor sustine. Solicitam aceste informatii in vederea unei promovari cat mai complete a acestor evenimente, atat prin intermediul newsletterelor ADVERTISING SHOW, cat si prin intermediul articolelor ce urmeaza sa fie publicate in presa de specialitate. Termenul limita de inscriere este 15 august 2007.
FLEXO SHOW 2007
A fair of flexo equipment and technologies
During September 19-22, ROMEXPO Exhibition centre will host the first edition of
the fair FLEXO SHOW, an event dedicated to the representatives of printing and
producer/importer/dealer companies of flexographic equipment and consumables from
the country and from abroad.
Therefore, the fair will join together in the pavillions 20 and 21 companies from
the fields:
1. EQUIPMENT and TECHNOLOGIES
Pre-Press equipments
Equipments for production of web-fed labels
Equipments for production of corrugated board
Equipments for production of flexible packaging
2. LOGISTIC EQUIPMENTS
For the poligraphic industry (paper manufactures, printing shops)
3.CONSUMABLES
Consumables for die-cut building
Consumbles for ROTO and FLEXO press
4. SPECIALIZED MEDIA
5. LABELS AND PACKAGING PRINTING SHOPS
6. PRINTING SHOPS FOR FLEXIBLE AND BOARD PACKAGING
Deadline for registrations: June 30, 2007
International expo-conference on "Trends in the FLEXO
Industry"
To present the new tendencies in the flexo industry to the interested public, the
organizers, ROMPEXPO and EUROEXPO, invite you to participate during September
20-21, in the pavillion 21, at the international expo-conference with the theme:
Trends in the FLEXO Industry.
Romania has a genuine need for information concerning the printing profession. As a
consequence, specialized events represent an issue of high interest, as much more
as representants of well-known international companies will deliver information and
novelties in the field .
The conference hall is to be set in the middle of the pavilion as a consequence,
during the breaks, participants at the seminaries may also interact with the
exhibitors at the fair, placed in the pavilions 20 and 21.
Deadline for registering at the expo-conference: September 1st, 2007.
Download here the Registration form.
IMPORTANT!
At the same time with these events, at ROMEXPO will also take place
the following fairs:
ADVERTISING SHOW (Advertising production fair)
PRINT SHOW BUCHAREST (Printing and packaging fair)
Targ de echipamente si tehnologii flexo
In perioada 19-22 septembrie, Complexul Expozitional ROMEXPO va gazdui prima editie
a targului FLEXO SHOW, eveniment adresat reprezentantilor tipografiilor si
companiilor producatoare / importatoare / distribuitoare de echipamente si
consumabile flexografice atat din tara, cat si din strainatate.
Astfel, targul va reuni in pavilioanele 20 si 21 firme din urmatoarele domenii:
ECHIPAMENTE si TEHNOLOGII
- Echipamente Pre-Press
- Echipamente pentru productia de etichete in rola
- Echipamente pentru productia de ambalaje din carton ondulat
- Echipamente pentru productia de ambalaje flexibile
ECHIPAMENTE LOGISTICA
- Pentru industria poligrafica (fabrici de hartie, tipografii)
CONSUMABILE
- Consumabile pentru constructia de stante
- Consumabile pentru tiparul FLEXO si ROTO
PRESA DE SPECIALITATE
TIPOGRAFII PENTRU ETICHETE SI AMBALAJE
TIPOGRAFII PENTRU AMBALAJE FLEXIBILE SI DIN CARTON
Termen limita pentru inscrieri: 30 iunie 2007.
Expo-conferinta internationala “Noi tendinte in industra
Flexo”
Pentru a prezenta publicului direct interesat de acest domeniu noile tendinte din
industria flexografica, organizatorii, ROMEXPO si EUROEXPO, va invita sa
participati in perioada 20-21 septembrie, in cadrul pavilionului 21, la
expo-conferinta internationala cu tema “Noi tendinte in industra Flexo”.
In Romania exista la momentul actual o reala nevoie de informare in
ceea ce priveste profesia de tipograf. De aceea, evenimentele
specifice constituie un punct de mare interes pentru industria de
profil, cu atat mai mult cu cat informatiile si noutatile sunt
oferite de reprezentatii unor reputate firme internationale din
acest domeniu.
Sala de desfasurare a expo-conferintei va fi amenajata in mijlocul pavilionului 21,
astfel incat in pauzele dintre prelegeri participantii la programul de seminarii
vor putea interactiona cu reprezentantii firmelor expozante, amplasate in
pavilioanele 20-21.
Data limita pentru confirmarea participarii la expo-conferinte: 1 septembrie 2007.
luni, 9 iulie 2007
Marcel Crihană - Const. Ciopraga
Marcel Crihanã
Practicând fericita alteritate
INTERVIU CU CRITICUL
ŞI ISTORICUL LITERAR CONST. CIOPRAGA
- Aţi avut o copilãrie frumoasã, Domnule Profesor? Cât de frumoasã? Ce atitudine aveau cei dragi faţã de muncã? Ce alte valori morale valabile în orice timp şi loc, aţi descoperit în casa pãrinteascã unde alãturi de Dvs.., au mai crescut, încã zece copii? Familia Ciopraga era o familie omogenã, “aşezatã”, cu principii şi obiceiuri circumscrise riguros? Detaliaţi.
- Pânã la şapte ani a fost o copilãrie luminoasã, fãrã griji, cu deschidere spre naturã şi apropiatã basmelor. M-am bucurat, ca prim nãscut, de dragostea pãrinţilor şi a bunicilor. Cea mai veche amintire? Sã fi avut vreo trei ani, când un taur al unui vecin era gata sã mã ia în coarne, dar dupã ce m-a culcat la pãmânt, lângã un şanţ cu apã, s-a depãrtat furios.
M-am ridicat spre lume într-o ambianţã sobrã, liniştitã; se muncea intens, de dimineaţã pânã noaptea; participam la un fel de ritual cotidian iniţiatic, mereu în aşteptare; spectacol de “munci şi zile“: - ca în mitologia celor vechi -. De timpuriu, m-a marcat o moralã severã, concomitent cu bucurii precare. Prezida în familie respectul virtuţilor creştine. Se ţineau toate posturile de peste an. Era în cinste respectul faţã de toatã lumea. Se privea cu admiraţie spre persoanele cu învãţãturã şi mi se inculca aspiraţia de a urma modelul lor.
Am nevoie periodic, de aerul de acasã, de peisajul de acolo care - deşi în inevitabilã transformare - e reconfortant, plin de amintiri. Nişte tei, sãdiţi lângã casa noastrã cu optzeci de ani în urmã, sunt acum bãtrâni şi falnici. Prin acest acasã înţeleg şi colinele înalte dinspre Ruginoasa lui Cuza-Vodã, şi cele dinspre apus (cu pãduri imense), şi palatul lui Iordache Cantacuzino (ginerele lui Vasile Lupu), şi apa molcomã a Siretului (tãrâm de neuitate delicii estivale).
- În ce fel vã simţiţi acasã la Paşcani? Dar la Iaşi? În ce fel vã simţiţi cetãţean al lumii?
- De la douãzeci de ani, sunt acasã la Iaşi, la o sutã de paşi de Turnul Goliei. Acasã, în triunghiul format de mãnãstirea Golia, de biserica Bãrboi (construitã de Sturdzeşti) şi de cea armeanã. În apropiere, clãdiri cu patinã istoricã: biserica „Sfântul Sava“, casa fostã Rosetti (odinioarã printre cele mai importante din Iaşi).
Sintagma cetãţean al lumii sunã echivoc: fiind “al lumii”, îţi lipseşte parcã un centru esenţial, un punct origo. Oriunde am cãlãtorit prin lume, nu am încetat sã mã simt al pãmântului înaintaşilor.
- Sunteţi acum tatã, bunic, strãbunic, nu-i aşa? Vorbiţi-mi despre bucuria aceasta - de a traversa cele trei ipostaze - pe care v-a dat-o Dumnezeu. Adãugaţi acesteia şi bucuria de a ajunge nonagenar.
- Totdeauna, am considerat ca un privilegiu cãlãtoria mea prin timp. In pofida obstacolelor şi încercãrilor, mi-am zis împreunã cu domnia sa Miron Costin: “Ce nu petrece lumea, şi-n ce nu-i cãdere”. Fiica mea, Magda, urmeazã cariera mea la Universitate. Nu sunt bunic, şi regret.
- Care este anotimpul Dvs. preferat şi de ce? În ce fel este legatã aceastã preferinţã de muncã, joc, peisaj, contemplaţie, lecturã, scris etc?
- Nu agreez hibernalul, deşi peisajele transfigurate ale anotimpului implicã dimensiuni feerice. In anii rãzboiului şi ai captivitãţii care urmase, iernile ruseşti m-au inhibat; devenisem retractil, mã ascundeam în eul agresat, pãstrând, totuşi în suflet ecouri ale iernilor de vis din copilãrie. Mi se pãrea, atunci, cã de undeva, de dincolo de cortinele ninsorii, trebuia sã se iveascã cineva neştiut, prietenos, providenţial.
Pentru vibraţia lor tonifiantã, iubesc primãverile şi verile. M-a încântat totdeauna lumina; mã reconstruiesc subit sub semnul soarelui, când orice mâhnire se destramã. Pentru contemplaţie, dar şi pentru scris, ataşantã divers e toamna; policromia şi lecţia ei despre trecere adicã despre viaţã (o floare care se scuturã) invitã la meditaţie calmã. Nicãieri, poate, nu sunt toamne mai diafan-poetice ca la Iaşi, unde şi zidurile vechi, şi arborii cântã.
- Vã place sã cãlãtoriţi? Ce ţãri aţi vizitat şi care din ele vi s-a pãrut mai civilizatã cu adevãrat? Ce-i lipseşte României ca sã nu iasã în permanenţã - aproape - înfrântã din comparaţia cu alte ţãri? Cât de mult v-a impresionat civilizaţia cãrţii din locurile strãine prin care aţi trecut? Dar nivelul atins de literatura din acele locuri?
- Cãlãtoriile ţin de nostalgia ubicuitãţii; - specific umana nevoie de a te întregi prin cãlãtorii, de a palpa acel dincolo transorizontic, dureazã de când lumea. Împrejurãri fericite au fãcut sã voiajez - de cele mai multe ori la reuniuni culturale - de la Sankt Petersburg la New York şi Ciudad de Mexico. Am trãit trei ani la Paris; am vizitat de cinci ori Italia eternã. Am ajuns în Polonia, Marea Britanie, Belgia şi Olanda, în Elveţia, Germania şi Cehoslovacia, dupã ce vãzusem Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi Turcia. M-a ţinut în loc Israelul. Pretutindeni descoperam realitãţi si forme de culturã impresionante, însã frapante sunt Italia, Franþa şi Marea Britanie.
Dispunem, la rândul nostru, de frumuseţi remarcabile, multe de negãsit aiurea. Lipseşte, cred, iniţiativa instituţionalizatã pentru a le face atractive. Peste tot în Occident, civilizaţia cãrţii merge în pas cu civilizaţia in toto. Literatura unor ţãri cunoscute face casã bunã cu ideea de universalitate.
- Vacanţele Dvs. de varã (vorba vine! Dvs. cred cã nu aţi avut nici o vacanţã “ca lumea”!) v-a plãcut sã le petreceţi la munte sau la mare? În ce locuri aţi lucrat cu mai mult spor şi unde aţi simţit cã vã paşte sterilitatea? Explicaţi.
- Într-adevãr, niciodatã nu am avut vacanţã în sensul originar al termenului vacatio - de la vacare = a goli, a face vid. În vacanţã, decenii de-a rândul la mãnãstirea Vãratec, sau la altele, scriam sau citeam câteva ore pe zi. La Vãratec, a început prietenia mea cu Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, actualul mitropolit al Clujului. Chiar şi la mare, nu pãrãseam instrumentele de lucru intelectual. Prielnice scrisului au fost în special vacanţele de la Vãratec, unde la etajul unei case mãnãstireşti cu cerdac larg, scriam, aşezat la o masã arhaicã. Locuia acolo, lângã familia mea, volubila doamnã Lily Teodoreanu. Mai sus, sub pãdure, era regretata Zoe Dumitrescu-Buşulenga; - în aceeaşi casã a maicii Benedicta se gãsea şi Valeria Sadoveanu. A fost oaspete de varã la Vãratec Al. Paleologu. O singurã datã. Mã încânta ambianţa de la Agapia. Sterilitate? Doar ziua în care n-am scris nimic.
- V-aţi simţit vreodatã singur pe lume? Când şi cum? Vi se pare din când în când cã vã aflaţi au bord de l’abîme? În asemenea momente, mai consideraţi scrisul un panaceu?
- De momente de singurãtate, nu e scutit nimeni. Uneori, singurãtatea e doritã; e creatoare şi consolatoare. Stimuleazã autocunoaşterea. Nu m-am simţit niciodatã singur pe lume. Ar fi fost dezolant. Cineva cunoscut sau doar imaginat mã însoţeşte şi îmi stã în preajmã. Spectrul abisului de care era obsedat Baudelaire nu-mi tulburã nopţile. Cufundarea în scris şi lecturã se constituie în ce mã priveste în cea mai sigurã terapie împotriva cãderilor psihice. “Te eliberezi, nu prin fricã şi relaş, ci prin încântare” - gândea italianul Croce.
- Ce însemnãtate are pentru Dvs. credinţa în Dumnezeu? V-a ajutat aceasta sã treceţi prin inerentele dificultãţi întâlnite în cale? Credeţi în ideea cã ideologia comunistã i-a împiedicat pe cei mai mulţi dintre români sã-şi manifeste apartenenţa la creştinism? Dacã aveţi exemple care sã ilustreze aceastã realitate, daţi-mi-le.
- Sunt credincios consecvent, am fost totdeauna convins de prezenţa forţei supreme care este Dumnezeu. L-am avut deasuprã-mi în situaţii tensionate - pe front, bunãoarã... Cei cu adevãrat credincioşi au rãmas credincioşi chiar şi în timpul dictaturii atee. E mângâietor sã te ştii protejat.
- Cum înţelegeţi Dvs. prietenia? Aveţi mulţi prieteni adevãraţi printre români? Dar printre strãini? Referiţi-vã la una - douã, dintre prieteniile Dvs.
- A cultiva prietenia înseamnã a practica alteritatea: te întregeşti primind din partea altora un necesar elan biologic şi spiritual; pe de altã parte, dãruind, ajungi la un mod de omenie plenitudinarã. De şaptezeci de ani continuã prietenia mea cu un fost coleg de Facultate. Mã viziteazã sãptãmânal, cel puţin o datã. E ca un membru al familiei mele; îşi estompeazã astfel singurãtatea. Prieten îmi este, de vreo cincizeci de ani, un confrate de învãţãmânt, un transilvãnean: estetician şi poet, un contemplativ romantic.
- Ce a însemnat pentru Dvs.. participarea la Cel de al doilea Rãzboi Mondial? Dar prizonieratul din Rusia? Romanul Nisipul, apãrut în 1989 (definitivat însã în 1982-1983), a ocolit, probabil, unele aspecte ale realitãţilor pe care le cuprinde. Referiţi-vã la aspectele acestea, pe care astãzi (când oricine poate spune orice) nu avem de ce sã le mai ţinem sub tãcere.
- Rãzboiul a fost cea mai durã experienţã din biografia mea; eram la vârsta iluziilor şi dintr-o datã violenţa îmi tãia elanurile. Un an de stagiu militar - un an de front; apoi patru ani de prizonierat. În totul şase ani de uniformã militarã! Iernile ruseşti aprige, captivitatea, exantematicul - şi nici o veste de acasã. Lagãre în care - în barãci de subsol vegetau români, germani, italieni, unguri, finlandezi iar spre final şi japonezi.. Murise, în drum spre lagãr poetul Emil Gulian; profund întristat era prozatorul Laurenţiu Fulga. În romanul meu, se succed drame interioare felurite; aşteptarea e un fel de personaj simbolic. Mii de ofiţeri aşteptau în toate modurile. Îmi erau apropiaţi doi ofiţeri italieni, cu care zilnic discutam ore întregi. Mã transferam imaginar sub cerul lui Dante...
- Vã place sã vã amintiţi de examenele susţinute de-a lungul vieþii Dvs..? Cum a fost examenul de licenţã? Dar cel de doctorat? Aţi avut parte la vreunul din ele şi de “peripeţii”? Vreţi sã le povestiţi cititorilor Dvs.?
- Deşi mã ştiam pregãtit, emoţiile nu lipseau; nu m-au paralizat însã niciodatã. La bacalaureat (la Suceava), la proba de latinã un coleg copiase de la mine, motiv de sancţiune pentru ambii. La examenul de licenţã, o colegã se ofuscase; n-ar fi vrut sã fie nimeni de faţã - în afarã de membrii comisiei. Specialitatea urmatã de mine, (limba şi literatura francezã), fusese tentantã, nu şi comodã. Comisia, formatã din profesorii Charles Singevin, Alexandru Claudian şi Constantin Fedeleş, apreciase teza: Les Poèmes d’AIfred de Vigny. Discuţia a continuat însufleţit. Rezultatul -”Magna cum laude”. Doctoratul l-am obþinut Ia Facultatea de Litere din Bucureşti - cu o teza consacratã lui Calistrat Hogaş. În comisie - profesorii Tudor Vianu, N.I. Popa -; şi alţii. M-am convins cã I. Vitner nu citise nimic din paginile cãlãtorului prin munţii Neamţului. În salã era colegul meu de facultate, Al. Piru. - Ion Vitner, zicea el, se referise la un curs, la “Constantin” Hogaş!
- Care era climatul de cancelarie când aţi început Dvs. cariera la Universitatea din Iaşi? Cum au decurs lucrurile dupã aceea, în ce vã priveşte? Se poate susţine cu toatã seriozitatea imixtiunea politicului în orientarea şi calitatea cursurilor ţinute de corpul didactic de acolo? Cum? Exemplificaţi.
- Pânã în anul 1949, când am fost chemat la Facultate de cãtre eminentul francizant N.I. Popa, profesorii nu beneficiau de o cancelarie spaţioasã. Ulterior, dupã organizarea pe catedre, fiecare catedrã îşi avea sediul ei. Numãrul cadrelor didactice crescuse brusc. Trei ani, am funcţionat la disciplina “Literaturã universalã” (profesor: Al. Dima), apoi la “Literatura românã”. Mai târziu, disciplina “Literatura universalã” s-a transformat în “Literatura comparatã” şi s-a desprins de Catedra de “Literaturã românã”. Pot afirma cã ambianţa colegialã nu avea umbre. Nu se putea eluda însã presiunea politicului, iar analizele periodice de cursuri deveneau momente de panicã. Linia ideologicã se constituia în criteriu didactic fundamental. Exemple? Nimeni nu scãpa de imputãri provenind în special din partea inchizitorului de la catedra de socialism.
- Cât de adevãrat este cã pânã în 1989 nimeni nu se putea înscrie la doctorat şi nu putea avea nici o funcţie de conducere dacã nu era membru de partid? Dvs. aţi fost supus acestor rigori? Apropo de aceasta, ştiţi cã, exagerând puþin, ţara e plinã de doctori în filologie cu examenele trecute înainte de 1989 (deşi nu au fost niciodatã cadre universitare)? Care este adevãrul - la acest capitol - asupra acelor ani, Domnule Profesor?
- Înscrierea la doctorat era posibilã oricui. Nimeni nu putea accede însã la poziţia de conferenţiar ori de profesor, fãrã sã fie membru de partid. In ce mã priveşte, înscris în Partidul Social-Democrat al Iui Ştefan Voitec, m-am trezit, dupã fuziunea forţatã din 1949, în partidul unic. Doctoratele, înainte de 1989, se dãdeau greu, dupã examene preliminarii riguroase. Inflaţia de doctori - în toate ramurile, s-a produs dupã 1990.
- Aţi sesizat o ciocoizare a unor (multor) scriitori români dupã 1989? Dacã lucrãrile de teorie, criticã şi istorie literarã cele mai temeinice de pânã la revoluţie se situeazã (cred unii) la distanţã astronomicã faţã de adevãrul gol-goluţ existã vreo şansã ca aceastã “reparaţie” sã vinã dinspre ciocoii de care vorbim aici? Deocamdatã, nici dicţionarele - inclusiv (sau mai ales) academice -, nici istoriile literare care au apãrut nu demonstreazã nici un respect faţã de ceea ce-a fost cu adevãrat. Dvs. ce pãrere aveţi?
- Ca la orice epocã de tranziţie, situaţiile confuze sunt inerente. În materie de teorie, respectiv de interpretare a frumosului literar, se citeazã - înainte de 1989 - unele lucrãri realmente solide. Dupã revoluţie câştigã teren eseul, mod mai dezinvolt. S-a diversificat benefic orizontul teoriei literare. Se recupereazã întârzierile; se practicã investigaţia complexualã; apar cercetãri comparatiste notabile. Concomitent, nu puţini, preferã linia minimului efort, plasându-se în conjunctural. Recordul curent de periodice şi de edituri nu e totodatã, compatibil cu valoarea. Ne întrebãm, fireşte, ce va rãmâne din noianul de tipãrituri actuale!
- Care e opinia Dvs. despre revizuirea literaturii române, susţinutã cu atâta stãruinţã de cãtre unii dintre criticii şi istoricii literari “anticomunişti”? Cât de relevantã poate fi, în ordinea corectã a valorilor aceastã iniţiativã (oh! oh!), dacã ea se referã doar la anii 1945-1989? Cum trebuie procedat, Domnule Profesor, ca sã nu se transforme totul într-o rãfuialã între “ideologii”?
- Principial, revizuirile în materie de istorie literarã se justificã în sensul mutaţiei valorilor la care se referea odinioarã E. Lovinescu. Tempora mutantur!... Nu de la politic trebuie sã porneascã judecãţile, ci de la valorile estetice, acestea singure având prioritate. Un Romain Rolland cu vederi de stânga şi un Céline fascist vor interesa oricând ca valori în ordinea esteticã. Biografia empiricã a unui D’annunzio, plinã de bizarerii, nu poate face obiectul unui proces civil. O conştiinţã echilibratã e absolut necesarã în estimarea adevãratelor proporţii.
- Cunoaşteţi lucrarea lui Alex Ştefãnescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000? Eu am consultat-o şi mi-a fãcut impresia unui pamflet contra scriitorilor de stânga din perioada respectivã - între altele, m-a intrigat pagina (31) în care sunt comentate (iarãşi oh!) biografia şi opera Dvs. (totul se reduce la o parantezã în care ni se spune cã aţi fost “prizonier de rãzboi în lagãrele sovietice întemniţat ulterior şi de autoritãţile româneşti”). Dar se puteau spune atâtea despre cãrţile Dvs. care au interpretat temeinic literatura acelor ani, sprijinind, prin aceasta, creaţia autenticã! Asta sã însemneze oare mult trâmbiţata idee cã dupã 1989 “s-a schimbat canonul estetic”?
- La lansarea volumului Istoria literaturii române contemporane de Alex Ştefãnescu la Iaşi la “Muzeul literaturii române”-, am salutat evenimentul. La contactul cu masivul volum, documentat şi frumos ilustrat, m-au frapat evidentele devieri vizând construcţia. Prea multe accente de conjuncturã; subiectivism şi disproporţii în tratarea autorilor, omisiuni ori supraevaluãri. E drept cã şi E. Lovinescu - în Istoria literaturii contemporane (1900-1937) - fãcuse loc unor nume perisabile. Mã întreb câţi dintre nominalizaţii din ultimele eşaloane, în versiunea Alex Stefãnescu, vor intra realmente în istorie?
O regândire a proporţiilor mi se pare imperioasã.
- Împãrtãşiţi ideea (pe care m-am supãrat s-o întâlnesc la un critic serios ca Marin Bucur) cã Mitrea Cocor al lui Mihail Sadoveanu este un eşec categoric în ordine esteticã? Dincolo de ceea ce este scriiturã, Domnule Profesor, mã gândesc eu, dacã este vorba sã nu fim prea rezoluţi nici de o parte, nici de alta, dacã Sadoveanu a ratat romanul pentru cã a înfãţişat într-însul o lume pe care nu o înţelegea (socialistã, comunistã, nu are importanţã), nu ar fi firesc sã ne întrebãm şi noi, comentatorii cãrţii, dacã înţelegem (am înţeles) lumea aceea? Şi, dacã tot veni vorba, dacã am discuta romanul ca pe o scriere realistã, chiar suntem in stare sã demonstrãm greşita lui orientare ideologicã?
- Romanul sadovenian Mitrea Cocor fusese iniţial o nuvelã. Evident, nu e vorba de o carte reprezentativã, ci de una riscantã din start. Experimentatul mare prozator s-a abãtut de la realitatea istoriceşte verificatã a lagãrelor sovietice de prizonieri; a inventat (artificial) transformãrile de conştiinţã ale personajului titular care nu convinge. Imaginarul sadovenian cade în gol.
- În afarã de epoca interbelicã - controversatã şi ea, sã nu ni se mai parã cã atunci a fost raiul pe pãmânt pentru literatura românã -, Iaşul s-a distins în domeniul ştiinţei şi artei literare o datã pe la 1840 - când au apãrut “Dacia literarã” şi scriitorii paşoptişti - şi altãdatã pe la 1867, când au trãit şi au scris Maiorescu, Eminescu şi ceilalţi mari clasici în revista “Convorbiri literare”. Perioada 1966-1989 nu ar putea fi consideratã încã o datã importantã a creaţiei şi exegeticii, comparabilã cu celelalte douã? Cât de mare ne-ar fi greşeala, dacã am vorbi de performanţele cele mai uluitoare ale scrisului literar “comunist”?
- În etapa de la 1966 pânã în decembrie ‘89 s-au manifestat - în pofida potrivniciilor cunoscute - creatori şi exegeţi precum Geo Dumitrescu, St. Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Nichita Stãnescu, Leonid Dimov, Mihai Ursachi, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Fãnuş Neagu, Constantin Ţoiu, N. Manolescu, Al. Paleologu, Adrian Marino, Ion Negoiţescu şi alţii. Comparaţia cu epoca interbelicã nu rezistã, deşi personalitãţile menţionate marcheazã - în condiţii nefaste - un reviriment.
- Într-o împrejurare publicã (la Bucureşti), am rostit propoziţia: din punct de vedere cultural, Iaşul este capitala... Bucureştiului. Am stârnit în salã, bineînţeles, nu numai rumoare, ci şi încruntãri serioase din sprâncene. Cât de tare am greşit, Domnule Profesor? Pe baza cãrei realitãţi şi a cãror valori parafate de timp, au bucureºtenii dreptul sã se creadã superiori “provincialilor”? Mie mi se pare cã tocmai aici se gãseşte explicaţia celor mai mari anomalii în culturã: în taxarea valorilor din afara Bucureştiului ca valori minore, nefundamentale. Dvs. cum vedeţi lucrurile? Ce sens demn de luat în seamã se ascund în fraza, pe care am auzit-o în anii studenţiei mele, cã “la Iaşi, din doi oameni pe care îi întâlneşti pe stradã, trei sunt poeţi”?
- Potenţialul bucureştenilor e, de la sine înţeles, mult superior, determinat de o sumã de împrejurãri. Totdeauna, dupã Marea Unire, a fost aşa, încât Mihail Sadoveanu era îndreptãţit sã spunã cã la Bucureşti ”se fierbe piatra cea scumpã”. Subestimarea “valorilor din afara Bucureştilor” e o problemã discutabilã. Cel-mare priveşte de sus cãtre Cel-mai-mic! Dar nasc şi în Moldova oameni; Iaşul cultural poate acţiona cu demnitate. Aportul sãu cultural nu e deloc neglijabil. Sentimentalismul, romantismul, lirismul (cenzurat de raţiune) - acestea sunt componente ale sufletului ieşean de profunzime. Locus regit actum! Locul guverneazã fapta. Memorialistica a fost, aici, un mod al Eului revãrsat în afarã. Sentimentali au fost Ibrãileanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir şi atâţia alţii.
- Toate scrierile Dvs, fãrã excepţie, pot fi considerate (nu ne intereseazã opiniile criticilor “anticomunişti”) cãrţi de învãţãturã. Cum procedaţi în faza pre-textualã a acestora: vã propuneţi sã ilustraţi o sumã de idei şi pe urmã începeţi lucrul propriu-zis sau vã apucaţi de scris pur şi simplu şi ideile vin singure sub “panã”, ca şi cuvintele, pânã când li se terminã debitul? Cât de des vi se întâmplã ca ideile ori personajele sã o ia razna (sã nu mai asculte de autor)?
- Mental, o idee, o stare sufleteascã mã preocupã îndelung. Liniile unei construcţii se cristalizeazã lent, iar la momentul potrivit se produce saltul. Mã încãlzesc pe mãsurã ce pun în paginã prima formã. Dificultatea definitivãrii abia începe. Mã numãr printre oamenii de litere de tip laborios. Refac o paginã de douã sau de trei ori pânã când fraza, fragmentul ori întregul oferã un spectacol rotund. Chiar şi în visele nocturne mã obsedeazã un cuvânt ori ritmul unei exegeze.
- Goethe (şi nu numai el) era de pãrere cã rãbdarea este virtutea cardinalã a geniului. Dvs. ce credeţi? Ce datoreazã rãbdãrii, din tot ce gândit şi a scris, criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga şi ce datoreazã altor însuşiri (de pildã prizei la esenţial, stãruinţei etc.)?
- Rãbdãrii i-aş alãtura perseverenţa, travaliul îndârjit. Fiecare paginã catã sã fie un re-început specific, punând în mişcare toate disponibilitãţile. Perseverenţa mea întru simplitate şi esenţialitate este deopotrivã un dat al experienţei dar şi al vârstei. Rãmân dator înaintaşilor mei (necãrturari) care preferau gândirii “laterale” vorba dreaptã.
- Ce afinitãţi aveţi cu confraţii Dvs. din ţarã şi strãinãtate? Cât de bine v-au “ghicit” cei care v-au apropiat de Gustave Lanson ori de H. Taine? Câtã dreptate ar avea cineva - ca subsemnatul - care v-ar apropia şi mai mult de Thibaudet?
- Subtilul Taine, deterministul care invocase rasa, mediul şi momentul drept repere interpretative, meritã stimã şi astãzi. Ca student, mã apropiasem de Lanson, a cãrui probitate intelectualã impresiona. Studiul faptelor şi obiectivitatea lui meritau atenţie. Unii l-au suspectat de pozitivism, însã deasupra acestuia stã o certã capacitate speculativã. M-am simţit, finalmente, în consonanţã cu discursul alert, degajat, al lui Albert Thibaudet, teoretician al unei critici creatoare. G. Cãlinescu, care îl admira, mi-a sugerat o datã: “Scrie eseistic”!
- Ce a însemnat pentru Dvs. obţinerea Premiului internaţional “Mediterraneo” (pentru opera omnia), în anul 1985? Comparaţi bucuria de atunci cu bucuria obţinerii de premii din partea Uniunii Scriitorilor din România.
- La orice vârstã, avem nevoie de reconfirmãri. Premiile, într-o mãsurã, certificã retrospectiv; în altã privinţã, stimuleazã în devenire. Premiul “Mediterraneo” (de la Palermo) atesta perpetua mea iubire pentru fenomenul italian. Premiile din partea Uniunii Scriitorilor din România veneau, la rîndul lor, ca nişte complimente de familie.
- În afarã de ceea ce aţi adunat în volumul Ecran interior (1975), aţi mai scris multã poezie? Consideraţi cã poezia, şi romanul Nisipul (1989) sunt violons d’Ingres ale Dvs. sau adevãrul este cã eraţi destul de înzestrat şi pentru aceste genuri de scriiturã, dar critica şi istori literarã (ca şi munca la catedrã) nu v-au îngãduit sã zãboviţi mai mult pe aceastã cale?
- Poezie - am scris înainte de 1975, dar a rãmas în sertar. Am tradus din italianã şi francezã. Nici versurile, nici proza - nu le-am considerat ca preocupãri conjuncturale, însã prins de îndatoririle de catedrã - totdeauna de prim-plan - m-am resemnat. Ceea ce în structura mea vibra la modul poetic - s-a manifestat într-un lirism cogitativ - vizibil discret în texte diverse.
- Ca un pãrinte bun ce sunteţi pentru cãrţile Dvs., este firesc sã le iubiţi pe toate şi sã credeţi cu toatã convingerea în adevãrul fiecãreia. Totuşi, existã vreuna dintr-însele pe care sã o preferaţi celorlalte? Lãsaţi-mã sã ghicesc: Personalitatea literaturii române sau Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare! Am greşit? Vã ascult.
- E normal sã-ţi priveşti cãrţile cu o anumitã afecţiune. Cu timpul, desfãcut de obişnuita calitate de autor şi privindu-le, oarecum, ca pe ale altcuiva, lucrurile se schimbã. Selecţia cade - într-adevãr - pe Personalitatea literaturii române şi pe Sadoveanul meu (acum de curând într-o formã lãrgitã - la Editura Academiei Române). Aş mai adãuga volumele Între Ulysse şi Don Quijote (1978), Perspective din 2001. Poate şi altele.
- Pânã la aceastã vârstã, aţi aflat, Domnule Profesor, ce este fericirea? Ce pãrere aveţi, între altele, despre fericirea clãditã pe nefericirea altora? Ce fel de fericire este fericirea învingãtorului, care-şi rãpune vrãjmaşul, lãsându-l la pãmânt fãrã suflare, şi când dreptatea este de partea lui, şi când are mai multã dreptate celãlalt? De ce existã pe lume, Domnule Profesor, atâta nefericire?
- Nu existã o definiţie integratoare, general-valabilã, a conceptului de fericire. Termen alunecos şi subiectiv! Stare de plenitudine propulsivã şi formã a omenescului peren, în care individualul în expansiune se ridicã deasupra condiţiei de muritor... Percep fericirea în funcţie de câteva repere existenţiale majore: ca mod de revãrsare simpateticã în alţii, ca mãrturie a favorurilor pe care ni le hãrãzeşte destinul, şi mai ales ca expresie a lucrului bine fãcut. De o parte dantescul “tempo felice”, de alta nefericirile din jurul nostru. Trãim, visãm şi ne autoconstruim pe alternanţe.
- Slãbiciunea mea faţã de cuvântul izbutit (nu ştiu dacã pentru cã e de origine slavã) mã obligã sã-l introduc în întrebarea finalã: Domnule Profesor, dincolo de orice apreciere din afarã, câtã substanţã izbutitã pe de-a-ntregul credeţi Dvs. cã se gãseşte în opera lui Constantin Ciopraga şi câtã izbutitã numai în parte?
- Cred negreşit în ideea de perfectibilitate şi acţionez ca perfecţionist sub semnul acestui miraj. Relaţiile dintre de-a-ntregul şi parţial fac parte din canonul oricãrui ins. Pot spune cã, de regulã, mã dãruiesc integral, însã rezultatele sunt fluctuante.
Practicând fericita alteritate
INTERVIU CU CRITICUL
ŞI ISTORICUL LITERAR CONST. CIOPRAGA
- Aţi avut o copilãrie frumoasã, Domnule Profesor? Cât de frumoasã? Ce atitudine aveau cei dragi faţã de muncã? Ce alte valori morale valabile în orice timp şi loc, aţi descoperit în casa pãrinteascã unde alãturi de Dvs.., au mai crescut, încã zece copii? Familia Ciopraga era o familie omogenã, “aşezatã”, cu principii şi obiceiuri circumscrise riguros? Detaliaţi.
- Pânã la şapte ani a fost o copilãrie luminoasã, fãrã griji, cu deschidere spre naturã şi apropiatã basmelor. M-am bucurat, ca prim nãscut, de dragostea pãrinţilor şi a bunicilor. Cea mai veche amintire? Sã fi avut vreo trei ani, când un taur al unui vecin era gata sã mã ia în coarne, dar dupã ce m-a culcat la pãmânt, lângã un şanţ cu apã, s-a depãrtat furios.
M-am ridicat spre lume într-o ambianţã sobrã, liniştitã; se muncea intens, de dimineaţã pânã noaptea; participam la un fel de ritual cotidian iniţiatic, mereu în aşteptare; spectacol de “munci şi zile“: - ca în mitologia celor vechi -. De timpuriu, m-a marcat o moralã severã, concomitent cu bucurii precare. Prezida în familie respectul virtuţilor creştine. Se ţineau toate posturile de peste an. Era în cinste respectul faţã de toatã lumea. Se privea cu admiraţie spre persoanele cu învãţãturã şi mi se inculca aspiraţia de a urma modelul lor.
Am nevoie periodic, de aerul de acasã, de peisajul de acolo care - deşi în inevitabilã transformare - e reconfortant, plin de amintiri. Nişte tei, sãdiţi lângã casa noastrã cu optzeci de ani în urmã, sunt acum bãtrâni şi falnici. Prin acest acasã înţeleg şi colinele înalte dinspre Ruginoasa lui Cuza-Vodã, şi cele dinspre apus (cu pãduri imense), şi palatul lui Iordache Cantacuzino (ginerele lui Vasile Lupu), şi apa molcomã a Siretului (tãrâm de neuitate delicii estivale).
- În ce fel vã simţiţi acasã la Paşcani? Dar la Iaşi? În ce fel vã simţiţi cetãţean al lumii?
- De la douãzeci de ani, sunt acasã la Iaşi, la o sutã de paşi de Turnul Goliei. Acasã, în triunghiul format de mãnãstirea Golia, de biserica Bãrboi (construitã de Sturdzeşti) şi de cea armeanã. În apropiere, clãdiri cu patinã istoricã: biserica „Sfântul Sava“, casa fostã Rosetti (odinioarã printre cele mai importante din Iaşi).
Sintagma cetãţean al lumii sunã echivoc: fiind “al lumii”, îţi lipseşte parcã un centru esenţial, un punct origo. Oriunde am cãlãtorit prin lume, nu am încetat sã mã simt al pãmântului înaintaşilor.
- Sunteţi acum tatã, bunic, strãbunic, nu-i aşa? Vorbiţi-mi despre bucuria aceasta - de a traversa cele trei ipostaze - pe care v-a dat-o Dumnezeu. Adãugaţi acesteia şi bucuria de a ajunge nonagenar.
- Totdeauna, am considerat ca un privilegiu cãlãtoria mea prin timp. In pofida obstacolelor şi încercãrilor, mi-am zis împreunã cu domnia sa Miron Costin: “Ce nu petrece lumea, şi-n ce nu-i cãdere”. Fiica mea, Magda, urmeazã cariera mea la Universitate. Nu sunt bunic, şi regret.
- Care este anotimpul Dvs. preferat şi de ce? În ce fel este legatã aceastã preferinţã de muncã, joc, peisaj, contemplaţie, lecturã, scris etc?
- Nu agreez hibernalul, deşi peisajele transfigurate ale anotimpului implicã dimensiuni feerice. In anii rãzboiului şi ai captivitãţii care urmase, iernile ruseşti m-au inhibat; devenisem retractil, mã ascundeam în eul agresat, pãstrând, totuşi în suflet ecouri ale iernilor de vis din copilãrie. Mi se pãrea, atunci, cã de undeva, de dincolo de cortinele ninsorii, trebuia sã se iveascã cineva neştiut, prietenos, providenţial.
Pentru vibraţia lor tonifiantã, iubesc primãverile şi verile. M-a încântat totdeauna lumina; mã reconstruiesc subit sub semnul soarelui, când orice mâhnire se destramã. Pentru contemplaţie, dar şi pentru scris, ataşantã divers e toamna; policromia şi lecţia ei despre trecere adicã despre viaţã (o floare care se scuturã) invitã la meditaţie calmã. Nicãieri, poate, nu sunt toamne mai diafan-poetice ca la Iaşi, unde şi zidurile vechi, şi arborii cântã.
- Vã place sã cãlãtoriţi? Ce ţãri aţi vizitat şi care din ele vi s-a pãrut mai civilizatã cu adevãrat? Ce-i lipseşte României ca sã nu iasã în permanenţã - aproape - înfrântã din comparaţia cu alte ţãri? Cât de mult v-a impresionat civilizaţia cãrţii din locurile strãine prin care aţi trecut? Dar nivelul atins de literatura din acele locuri?
- Cãlãtoriile ţin de nostalgia ubicuitãţii; - specific umana nevoie de a te întregi prin cãlãtorii, de a palpa acel dincolo transorizontic, dureazã de când lumea. Împrejurãri fericite au fãcut sã voiajez - de cele mai multe ori la reuniuni culturale - de la Sankt Petersburg la New York şi Ciudad de Mexico. Am trãit trei ani la Paris; am vizitat de cinci ori Italia eternã. Am ajuns în Polonia, Marea Britanie, Belgia şi Olanda, în Elveţia, Germania şi Cehoslovacia, dupã ce vãzusem Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi Turcia. M-a ţinut în loc Israelul. Pretutindeni descoperam realitãţi si forme de culturã impresionante, însã frapante sunt Italia, Franþa şi Marea Britanie.
Dispunem, la rândul nostru, de frumuseţi remarcabile, multe de negãsit aiurea. Lipseşte, cred, iniţiativa instituţionalizatã pentru a le face atractive. Peste tot în Occident, civilizaţia cãrţii merge în pas cu civilizaţia in toto. Literatura unor ţãri cunoscute face casã bunã cu ideea de universalitate.
- Vacanţele Dvs. de varã (vorba vine! Dvs. cred cã nu aţi avut nici o vacanţã “ca lumea”!) v-a plãcut sã le petreceţi la munte sau la mare? În ce locuri aţi lucrat cu mai mult spor şi unde aţi simţit cã vã paşte sterilitatea? Explicaţi.
- Într-adevãr, niciodatã nu am avut vacanţã în sensul originar al termenului vacatio - de la vacare = a goli, a face vid. În vacanţã, decenii de-a rândul la mãnãstirea Vãratec, sau la altele, scriam sau citeam câteva ore pe zi. La Vãratec, a început prietenia mea cu Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, actualul mitropolit al Clujului. Chiar şi la mare, nu pãrãseam instrumentele de lucru intelectual. Prielnice scrisului au fost în special vacanţele de la Vãratec, unde la etajul unei case mãnãstireşti cu cerdac larg, scriam, aşezat la o masã arhaicã. Locuia acolo, lângã familia mea, volubila doamnã Lily Teodoreanu. Mai sus, sub pãdure, era regretata Zoe Dumitrescu-Buşulenga; - în aceeaşi casã a maicii Benedicta se gãsea şi Valeria Sadoveanu. A fost oaspete de varã la Vãratec Al. Paleologu. O singurã datã. Mã încânta ambianţa de la Agapia. Sterilitate? Doar ziua în care n-am scris nimic.
- V-aţi simţit vreodatã singur pe lume? Când şi cum? Vi se pare din când în când cã vã aflaţi au bord de l’abîme? În asemenea momente, mai consideraţi scrisul un panaceu?
- De momente de singurãtate, nu e scutit nimeni. Uneori, singurãtatea e doritã; e creatoare şi consolatoare. Stimuleazã autocunoaşterea. Nu m-am simţit niciodatã singur pe lume. Ar fi fost dezolant. Cineva cunoscut sau doar imaginat mã însoţeşte şi îmi stã în preajmã. Spectrul abisului de care era obsedat Baudelaire nu-mi tulburã nopţile. Cufundarea în scris şi lecturã se constituie în ce mã priveste în cea mai sigurã terapie împotriva cãderilor psihice. “Te eliberezi, nu prin fricã şi relaş, ci prin încântare” - gândea italianul Croce.
- Ce însemnãtate are pentru Dvs. credinţa în Dumnezeu? V-a ajutat aceasta sã treceţi prin inerentele dificultãţi întâlnite în cale? Credeţi în ideea cã ideologia comunistã i-a împiedicat pe cei mai mulţi dintre români sã-şi manifeste apartenenţa la creştinism? Dacã aveţi exemple care sã ilustreze aceastã realitate, daţi-mi-le.
- Sunt credincios consecvent, am fost totdeauna convins de prezenţa forţei supreme care este Dumnezeu. L-am avut deasuprã-mi în situaţii tensionate - pe front, bunãoarã... Cei cu adevãrat credincioşi au rãmas credincioşi chiar şi în timpul dictaturii atee. E mângâietor sã te ştii protejat.
- Cum înţelegeţi Dvs. prietenia? Aveţi mulţi prieteni adevãraţi printre români? Dar printre strãini? Referiţi-vã la una - douã, dintre prieteniile Dvs.
- A cultiva prietenia înseamnã a practica alteritatea: te întregeşti primind din partea altora un necesar elan biologic şi spiritual; pe de altã parte, dãruind, ajungi la un mod de omenie plenitudinarã. De şaptezeci de ani continuã prietenia mea cu un fost coleg de Facultate. Mã viziteazã sãptãmânal, cel puţin o datã. E ca un membru al familiei mele; îşi estompeazã astfel singurãtatea. Prieten îmi este, de vreo cincizeci de ani, un confrate de învãţãmânt, un transilvãnean: estetician şi poet, un contemplativ romantic.
- Ce a însemnat pentru Dvs.. participarea la Cel de al doilea Rãzboi Mondial? Dar prizonieratul din Rusia? Romanul Nisipul, apãrut în 1989 (definitivat însã în 1982-1983), a ocolit, probabil, unele aspecte ale realitãţilor pe care le cuprinde. Referiţi-vã la aspectele acestea, pe care astãzi (când oricine poate spune orice) nu avem de ce sã le mai ţinem sub tãcere.
- Rãzboiul a fost cea mai durã experienţã din biografia mea; eram la vârsta iluziilor şi dintr-o datã violenţa îmi tãia elanurile. Un an de stagiu militar - un an de front; apoi patru ani de prizonierat. În totul şase ani de uniformã militarã! Iernile ruseşti aprige, captivitatea, exantematicul - şi nici o veste de acasã. Lagãre în care - în barãci de subsol vegetau români, germani, italieni, unguri, finlandezi iar spre final şi japonezi.. Murise, în drum spre lagãr poetul Emil Gulian; profund întristat era prozatorul Laurenţiu Fulga. În romanul meu, se succed drame interioare felurite; aşteptarea e un fel de personaj simbolic. Mii de ofiţeri aşteptau în toate modurile. Îmi erau apropiaţi doi ofiţeri italieni, cu care zilnic discutam ore întregi. Mã transferam imaginar sub cerul lui Dante...
- Vã place sã vã amintiţi de examenele susţinute de-a lungul vieþii Dvs..? Cum a fost examenul de licenţã? Dar cel de doctorat? Aţi avut parte la vreunul din ele şi de “peripeţii”? Vreţi sã le povestiţi cititorilor Dvs.?
- Deşi mã ştiam pregãtit, emoţiile nu lipseau; nu m-au paralizat însã niciodatã. La bacalaureat (la Suceava), la proba de latinã un coleg copiase de la mine, motiv de sancţiune pentru ambii. La examenul de licenţã, o colegã se ofuscase; n-ar fi vrut sã fie nimeni de faţã - în afarã de membrii comisiei. Specialitatea urmatã de mine, (limba şi literatura francezã), fusese tentantã, nu şi comodã. Comisia, formatã din profesorii Charles Singevin, Alexandru Claudian şi Constantin Fedeleş, apreciase teza: Les Poèmes d’AIfred de Vigny. Discuţia a continuat însufleţit. Rezultatul -”Magna cum laude”. Doctoratul l-am obþinut Ia Facultatea de Litere din Bucureşti - cu o teza consacratã lui Calistrat Hogaş. În comisie - profesorii Tudor Vianu, N.I. Popa -; şi alţii. M-am convins cã I. Vitner nu citise nimic din paginile cãlãtorului prin munţii Neamţului. În salã era colegul meu de facultate, Al. Piru. - Ion Vitner, zicea el, se referise la un curs, la “Constantin” Hogaş!
- Care era climatul de cancelarie când aţi început Dvs. cariera la Universitatea din Iaşi? Cum au decurs lucrurile dupã aceea, în ce vã priveşte? Se poate susţine cu toatã seriozitatea imixtiunea politicului în orientarea şi calitatea cursurilor ţinute de corpul didactic de acolo? Cum? Exemplificaţi.
- Pânã în anul 1949, când am fost chemat la Facultate de cãtre eminentul francizant N.I. Popa, profesorii nu beneficiau de o cancelarie spaţioasã. Ulterior, dupã organizarea pe catedre, fiecare catedrã îşi avea sediul ei. Numãrul cadrelor didactice crescuse brusc. Trei ani, am funcţionat la disciplina “Literaturã universalã” (profesor: Al. Dima), apoi la “Literatura românã”. Mai târziu, disciplina “Literatura universalã” s-a transformat în “Literatura comparatã” şi s-a desprins de Catedra de “Literaturã românã”. Pot afirma cã ambianţa colegialã nu avea umbre. Nu se putea eluda însã presiunea politicului, iar analizele periodice de cursuri deveneau momente de panicã. Linia ideologicã se constituia în criteriu didactic fundamental. Exemple? Nimeni nu scãpa de imputãri provenind în special din partea inchizitorului de la catedra de socialism.
- Cât de adevãrat este cã pânã în 1989 nimeni nu se putea înscrie la doctorat şi nu putea avea nici o funcţie de conducere dacã nu era membru de partid? Dvs. aţi fost supus acestor rigori? Apropo de aceasta, ştiţi cã, exagerând puþin, ţara e plinã de doctori în filologie cu examenele trecute înainte de 1989 (deşi nu au fost niciodatã cadre universitare)? Care este adevãrul - la acest capitol - asupra acelor ani, Domnule Profesor?
- Înscrierea la doctorat era posibilã oricui. Nimeni nu putea accede însã la poziţia de conferenţiar ori de profesor, fãrã sã fie membru de partid. In ce mã priveşte, înscris în Partidul Social-Democrat al Iui Ştefan Voitec, m-am trezit, dupã fuziunea forţatã din 1949, în partidul unic. Doctoratele, înainte de 1989, se dãdeau greu, dupã examene preliminarii riguroase. Inflaţia de doctori - în toate ramurile, s-a produs dupã 1990.
- Aţi sesizat o ciocoizare a unor (multor) scriitori români dupã 1989? Dacã lucrãrile de teorie, criticã şi istorie literarã cele mai temeinice de pânã la revoluţie se situeazã (cred unii) la distanţã astronomicã faţã de adevãrul gol-goluţ existã vreo şansã ca aceastã “reparaţie” sã vinã dinspre ciocoii de care vorbim aici? Deocamdatã, nici dicţionarele - inclusiv (sau mai ales) academice -, nici istoriile literare care au apãrut nu demonstreazã nici un respect faţã de ceea ce-a fost cu adevãrat. Dvs. ce pãrere aveţi?
- Ca la orice epocã de tranziţie, situaţiile confuze sunt inerente. În materie de teorie, respectiv de interpretare a frumosului literar, se citeazã - înainte de 1989 - unele lucrãri realmente solide. Dupã revoluţie câştigã teren eseul, mod mai dezinvolt. S-a diversificat benefic orizontul teoriei literare. Se recupereazã întârzierile; se practicã investigaţia complexualã; apar cercetãri comparatiste notabile. Concomitent, nu puţini, preferã linia minimului efort, plasându-se în conjunctural. Recordul curent de periodice şi de edituri nu e totodatã, compatibil cu valoarea. Ne întrebãm, fireşte, ce va rãmâne din noianul de tipãrituri actuale!
- Care e opinia Dvs. despre revizuirea literaturii române, susţinutã cu atâta stãruinţã de cãtre unii dintre criticii şi istoricii literari “anticomunişti”? Cât de relevantã poate fi, în ordinea corectã a valorilor aceastã iniţiativã (oh! oh!), dacã ea se referã doar la anii 1945-1989? Cum trebuie procedat, Domnule Profesor, ca sã nu se transforme totul într-o rãfuialã între “ideologii”?
- Principial, revizuirile în materie de istorie literarã se justificã în sensul mutaţiei valorilor la care se referea odinioarã E. Lovinescu. Tempora mutantur!... Nu de la politic trebuie sã porneascã judecãţile, ci de la valorile estetice, acestea singure având prioritate. Un Romain Rolland cu vederi de stânga şi un Céline fascist vor interesa oricând ca valori în ordinea esteticã. Biografia empiricã a unui D’annunzio, plinã de bizarerii, nu poate face obiectul unui proces civil. O conştiinţã echilibratã e absolut necesarã în estimarea adevãratelor proporţii.
- Cunoaşteţi lucrarea lui Alex Ştefãnescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000? Eu am consultat-o şi mi-a fãcut impresia unui pamflet contra scriitorilor de stânga din perioada respectivã - între altele, m-a intrigat pagina (31) în care sunt comentate (iarãşi oh!) biografia şi opera Dvs. (totul se reduce la o parantezã în care ni se spune cã aţi fost “prizonier de rãzboi în lagãrele sovietice întemniţat ulterior şi de autoritãţile româneşti”). Dar se puteau spune atâtea despre cãrţile Dvs. care au interpretat temeinic literatura acelor ani, sprijinind, prin aceasta, creaţia autenticã! Asta sã însemneze oare mult trâmbiţata idee cã dupã 1989 “s-a schimbat canonul estetic”?
- La lansarea volumului Istoria literaturii române contemporane de Alex Ştefãnescu la Iaşi la “Muzeul literaturii române”-, am salutat evenimentul. La contactul cu masivul volum, documentat şi frumos ilustrat, m-au frapat evidentele devieri vizând construcţia. Prea multe accente de conjuncturã; subiectivism şi disproporţii în tratarea autorilor, omisiuni ori supraevaluãri. E drept cã şi E. Lovinescu - în Istoria literaturii contemporane (1900-1937) - fãcuse loc unor nume perisabile. Mã întreb câţi dintre nominalizaţii din ultimele eşaloane, în versiunea Alex Stefãnescu, vor intra realmente în istorie?
O regândire a proporţiilor mi se pare imperioasã.
- Împãrtãşiţi ideea (pe care m-am supãrat s-o întâlnesc la un critic serios ca Marin Bucur) cã Mitrea Cocor al lui Mihail Sadoveanu este un eşec categoric în ordine esteticã? Dincolo de ceea ce este scriiturã, Domnule Profesor, mã gândesc eu, dacã este vorba sã nu fim prea rezoluţi nici de o parte, nici de alta, dacã Sadoveanu a ratat romanul pentru cã a înfãţişat într-însul o lume pe care nu o înţelegea (socialistã, comunistã, nu are importanţã), nu ar fi firesc sã ne întrebãm şi noi, comentatorii cãrţii, dacã înţelegem (am înţeles) lumea aceea? Şi, dacã tot veni vorba, dacã am discuta romanul ca pe o scriere realistã, chiar suntem in stare sã demonstrãm greşita lui orientare ideologicã?
- Romanul sadovenian Mitrea Cocor fusese iniţial o nuvelã. Evident, nu e vorba de o carte reprezentativã, ci de una riscantã din start. Experimentatul mare prozator s-a abãtut de la realitatea istoriceşte verificatã a lagãrelor sovietice de prizonieri; a inventat (artificial) transformãrile de conştiinţã ale personajului titular care nu convinge. Imaginarul sadovenian cade în gol.
- În afarã de epoca interbelicã - controversatã şi ea, sã nu ni se mai parã cã atunci a fost raiul pe pãmânt pentru literatura românã -, Iaşul s-a distins în domeniul ştiinţei şi artei literare o datã pe la 1840 - când au apãrut “Dacia literarã” şi scriitorii paşoptişti - şi altãdatã pe la 1867, când au trãit şi au scris Maiorescu, Eminescu şi ceilalţi mari clasici în revista “Convorbiri literare”. Perioada 1966-1989 nu ar putea fi consideratã încã o datã importantã a creaţiei şi exegeticii, comparabilã cu celelalte douã? Cât de mare ne-ar fi greşeala, dacã am vorbi de performanţele cele mai uluitoare ale scrisului literar “comunist”?
- În etapa de la 1966 pânã în decembrie ‘89 s-au manifestat - în pofida potrivniciilor cunoscute - creatori şi exegeţi precum Geo Dumitrescu, St. Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Nichita Stãnescu, Leonid Dimov, Mihai Ursachi, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Fãnuş Neagu, Constantin Ţoiu, N. Manolescu, Al. Paleologu, Adrian Marino, Ion Negoiţescu şi alţii. Comparaţia cu epoca interbelicã nu rezistã, deşi personalitãţile menţionate marcheazã - în condiţii nefaste - un reviriment.
- Într-o împrejurare publicã (la Bucureşti), am rostit propoziţia: din punct de vedere cultural, Iaşul este capitala... Bucureştiului. Am stârnit în salã, bineînţeles, nu numai rumoare, ci şi încruntãri serioase din sprâncene. Cât de tare am greşit, Domnule Profesor? Pe baza cãrei realitãţi şi a cãror valori parafate de timp, au bucureºtenii dreptul sã se creadã superiori “provincialilor”? Mie mi se pare cã tocmai aici se gãseşte explicaţia celor mai mari anomalii în culturã: în taxarea valorilor din afara Bucureştiului ca valori minore, nefundamentale. Dvs. cum vedeţi lucrurile? Ce sens demn de luat în seamã se ascund în fraza, pe care am auzit-o în anii studenţiei mele, cã “la Iaşi, din doi oameni pe care îi întâlneşti pe stradã, trei sunt poeţi”?
- Potenţialul bucureştenilor e, de la sine înţeles, mult superior, determinat de o sumã de împrejurãri. Totdeauna, dupã Marea Unire, a fost aşa, încât Mihail Sadoveanu era îndreptãţit sã spunã cã la Bucureşti ”se fierbe piatra cea scumpã”. Subestimarea “valorilor din afara Bucureştilor” e o problemã discutabilã. Cel-mare priveşte de sus cãtre Cel-mai-mic! Dar nasc şi în Moldova oameni; Iaşul cultural poate acţiona cu demnitate. Aportul sãu cultural nu e deloc neglijabil. Sentimentalismul, romantismul, lirismul (cenzurat de raţiune) - acestea sunt componente ale sufletului ieşean de profunzime. Locus regit actum! Locul guverneazã fapta. Memorialistica a fost, aici, un mod al Eului revãrsat în afarã. Sentimentali au fost Ibrãileanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir şi atâţia alţii.
- Toate scrierile Dvs, fãrã excepţie, pot fi considerate (nu ne intereseazã opiniile criticilor “anticomunişti”) cãrţi de învãţãturã. Cum procedaţi în faza pre-textualã a acestora: vã propuneţi sã ilustraţi o sumã de idei şi pe urmã începeţi lucrul propriu-zis sau vã apucaţi de scris pur şi simplu şi ideile vin singure sub “panã”, ca şi cuvintele, pânã când li se terminã debitul? Cât de des vi se întâmplã ca ideile ori personajele sã o ia razna (sã nu mai asculte de autor)?
- Mental, o idee, o stare sufleteascã mã preocupã îndelung. Liniile unei construcţii se cristalizeazã lent, iar la momentul potrivit se produce saltul. Mã încãlzesc pe mãsurã ce pun în paginã prima formã. Dificultatea definitivãrii abia începe. Mã numãr printre oamenii de litere de tip laborios. Refac o paginã de douã sau de trei ori pânã când fraza, fragmentul ori întregul oferã un spectacol rotund. Chiar şi în visele nocturne mã obsedeazã un cuvânt ori ritmul unei exegeze.
- Goethe (şi nu numai el) era de pãrere cã rãbdarea este virtutea cardinalã a geniului. Dvs. ce credeţi? Ce datoreazã rãbdãrii, din tot ce gândit şi a scris, criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga şi ce datoreazã altor însuşiri (de pildã prizei la esenţial, stãruinţei etc.)?
- Rãbdãrii i-aş alãtura perseverenţa, travaliul îndârjit. Fiecare paginã catã sã fie un re-început specific, punând în mişcare toate disponibilitãţile. Perseverenţa mea întru simplitate şi esenţialitate este deopotrivã un dat al experienţei dar şi al vârstei. Rãmân dator înaintaşilor mei (necãrturari) care preferau gândirii “laterale” vorba dreaptã.
- Ce afinitãţi aveţi cu confraţii Dvs. din ţarã şi strãinãtate? Cât de bine v-au “ghicit” cei care v-au apropiat de Gustave Lanson ori de H. Taine? Câtã dreptate ar avea cineva - ca subsemnatul - care v-ar apropia şi mai mult de Thibaudet?
- Subtilul Taine, deterministul care invocase rasa, mediul şi momentul drept repere interpretative, meritã stimã şi astãzi. Ca student, mã apropiasem de Lanson, a cãrui probitate intelectualã impresiona. Studiul faptelor şi obiectivitatea lui meritau atenţie. Unii l-au suspectat de pozitivism, însã deasupra acestuia stã o certã capacitate speculativã. M-am simţit, finalmente, în consonanţã cu discursul alert, degajat, al lui Albert Thibaudet, teoretician al unei critici creatoare. G. Cãlinescu, care îl admira, mi-a sugerat o datã: “Scrie eseistic”!
- Ce a însemnat pentru Dvs. obţinerea Premiului internaţional “Mediterraneo” (pentru opera omnia), în anul 1985? Comparaţi bucuria de atunci cu bucuria obţinerii de premii din partea Uniunii Scriitorilor din România.
- La orice vârstã, avem nevoie de reconfirmãri. Premiile, într-o mãsurã, certificã retrospectiv; în altã privinţã, stimuleazã în devenire. Premiul “Mediterraneo” (de la Palermo) atesta perpetua mea iubire pentru fenomenul italian. Premiile din partea Uniunii Scriitorilor din România veneau, la rîndul lor, ca nişte complimente de familie.
- În afarã de ceea ce aţi adunat în volumul Ecran interior (1975), aţi mai scris multã poezie? Consideraţi cã poezia, şi romanul Nisipul (1989) sunt violons d’Ingres ale Dvs. sau adevãrul este cã eraţi destul de înzestrat şi pentru aceste genuri de scriiturã, dar critica şi istori literarã (ca şi munca la catedrã) nu v-au îngãduit sã zãboviţi mai mult pe aceastã cale?
- Poezie - am scris înainte de 1975, dar a rãmas în sertar. Am tradus din italianã şi francezã. Nici versurile, nici proza - nu le-am considerat ca preocupãri conjuncturale, însã prins de îndatoririle de catedrã - totdeauna de prim-plan - m-am resemnat. Ceea ce în structura mea vibra la modul poetic - s-a manifestat într-un lirism cogitativ - vizibil discret în texte diverse.
- Ca un pãrinte bun ce sunteţi pentru cãrţile Dvs., este firesc sã le iubiţi pe toate şi sã credeţi cu toatã convingerea în adevãrul fiecãreia. Totuşi, existã vreuna dintr-însele pe care sã o preferaţi celorlalte? Lãsaţi-mã sã ghicesc: Personalitatea literaturii române sau Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare! Am greşit? Vã ascult.
- E normal sã-ţi priveşti cãrţile cu o anumitã afecţiune. Cu timpul, desfãcut de obişnuita calitate de autor şi privindu-le, oarecum, ca pe ale altcuiva, lucrurile se schimbã. Selecţia cade - într-adevãr - pe Personalitatea literaturii române şi pe Sadoveanul meu (acum de curând într-o formã lãrgitã - la Editura Academiei Române). Aş mai adãuga volumele Între Ulysse şi Don Quijote (1978), Perspective din 2001. Poate şi altele.
- Pânã la aceastã vârstã, aţi aflat, Domnule Profesor, ce este fericirea? Ce pãrere aveţi, între altele, despre fericirea clãditã pe nefericirea altora? Ce fel de fericire este fericirea învingãtorului, care-şi rãpune vrãjmaşul, lãsându-l la pãmânt fãrã suflare, şi când dreptatea este de partea lui, şi când are mai multã dreptate celãlalt? De ce existã pe lume, Domnule Profesor, atâta nefericire?
- Nu existã o definiţie integratoare, general-valabilã, a conceptului de fericire. Termen alunecos şi subiectiv! Stare de plenitudine propulsivã şi formã a omenescului peren, în care individualul în expansiune se ridicã deasupra condiţiei de muritor... Percep fericirea în funcţie de câteva repere existenţiale majore: ca mod de revãrsare simpateticã în alţii, ca mãrturie a favorurilor pe care ni le hãrãzeşte destinul, şi mai ales ca expresie a lucrului bine fãcut. De o parte dantescul “tempo felice”, de alta nefericirile din jurul nostru. Trãim, visãm şi ne autoconstruim pe alternanţe.
- Slãbiciunea mea faţã de cuvântul izbutit (nu ştiu dacã pentru cã e de origine slavã) mã obligã sã-l introduc în întrebarea finalã: Domnule Profesor, dincolo de orice apreciere din afarã, câtã substanţã izbutitã pe de-a-ntregul credeţi Dvs. cã se gãseşte în opera lui Constantin Ciopraga şi câtã izbutitã numai în parte?
- Cred negreşit în ideea de perfectibilitate şi acţionez ca perfecţionist sub semnul acestui miraj. Relaţiile dintre de-a-ntregul şi parţial fac parte din canonul oricãrui ins. Pot spune cã, de regulã, mã dãruiesc integral, însã rezultatele sunt fluctuante.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)