joi, 20 octombrie 2011

Perpessicius - Profesorul

Ilie I. Mirea

Perpessicius - Profesorul-”vraci”
(fragment de interviu realizat de Marcel Crihana, Alte convorbiri despre Perpessicius, 1993)

Ilie I. Mirea (n. 1904) i-a fost elev lui Perpessicius la Braila, in anul scolar 1920 - 1921 - singurul an, de altfel, in care criticul a functionat ca profesor in urbea sa natala la ªcoala Normala de baieti “ªt.O. Iosif”.
Cea dintai impresie pe care i-o face criticul in postura de profesor este de neuitat. Tactul pedagogic al tanarului dascal, bunatatea lui, cunostintele sale lingvistice si literare de o bogatie fara egal sunt de natura nu doar sa castige de partea invataturii pe copilul de la tara dornic sa afle cat mai multe din tainele cartii, ci sa cultive un devotament impins pana la adoratie iar acesta sa fie purtat ca un steag de biruinta pana la capatul zilelor.
I-a fost dat, deci, elevului de atunci si octogenarului de azi, sa se apropie de Perpessicius mai intai la cateva zeci de pasi - cand si-a propus sa-l urmareasca pentru a-l descoperi acasa la el, acolo, in strada Cetatii nr. 58 - pe urma si mai aproape, incat l-a putut atinge cu mana, ca pentru a se convinge ca faptura sa nu e de origine nepamanteana si, in fine, apropiindu-se pana s-a lipit de sufletul lui pentru a nu se mai desprinde de el decat odata cu stingerea din viata a amandurora. (M. Crihana) [...]
M.C.: Spuneti-mi cum era ca profesor Perpessicius. Cum realiza in clasa ceea ce se numeste in didactica verificarea cunostintelor? Dar predarea...?
I.M.: Am sa ma opresc la un exemplu care mi-a ramas intiparit in minte: poezia Limba noastra a lui Alexei Mateevici. Iata cum a procedat Perpessicius cand ne-a predat-o:
Mai intai, ne-a schitat, in cuvinte simple, nepretentioase, un portret al poetului, insistand asupra patriotismului sau, care i-a inspirat poezia, pe nevoia, pe datoria ca fiecare dintre noi sa iubim pana la jertfa suprema neamul din care ne tragem, limba pe care o vorbim si care este cea mai de pret comoara a unui popor, pe destinul tragic al poetului, participant voluntar la razboiul intai mondial si mort, in cele din urma, de tifos exantematic, la varsta de numai 29 de ani...; in fine, mai multe amanunte biografice care ar fi facut deliciul oricarui istoric literar... Pe urma, emotionat el insusi pana la lacrimi, ca unul care trecuse si el prin iadul razboiului, de unde se intorsese fara bratul drept, profesorul nostru ne-a citit poezia lui Mateevici. O fi exceptionala, o fi numai frumoasa, poezia Limba noastra, in lectura lui Perpessicius ne-a parut pur si simplu fantastica. Numai ca vraciul care ne-a dus de mana pe taramul Frumusetii-Fara-De-Seaman a fost Perpessicius... Dupa o tacere de cateva secunde, la sfarsitul careia ne-am amintit ca suntem in clasa si ca trebuie sa... respiram, a urmat analiza poeziei. Strofa cu strofa, idee cu idee, vers cu vers. Ceea ce se numeste in didactica si pedagogie conversatia euristica - si, cum se mai zice azi, invatarea prin descoperire era manuita de Perpessicius cu o indemanare cu care nu eram deloc obisnuiti. Stateam de vorba, pur si simplu, cum discutam cu parintii si fratii nostri mai mari in sat la noi, in serile de iarna, la gura sobei, cand curatam papusoi, ori doar palavrageam, ca sa ni se para noaptea mai scurta. Dar cata diferenta! Cata profunzime in aceasta simplitate doar aparenta! Eram in laborator, in atelierul de creatie al poetului. Mai mult, in sufletul lui, si noi nu stiam. Perpessicius era exegetul iar noi ajutoarele lui, care ne luam la intrecere in deslusirea unor sensuri si demontarea unor mecanisme ale operei. Era o rara desfatare, un ospat al spiritului pe care nici pana atunci nici dupa plecarea lui Perpessicius de la Braila nu l-am mai trait...

Niciun comentariu: