Autoportret PERPESSICIUS

Autoportret
(din Perpessicius interpretat de..., Marcel Crihana, Editura Eminescu, 1988)

Am cunoscut, in lunga mea existenta, felurite specii de critica si critici. Desigur, tinerii scriitori pot invata multe si se pot desavarsi in arta scrisului, insa cu doua conditii: sa aiba obiceiul a-i citi pe critici, dar nu si a se supune orbeste aprecierii lor. Asa cum sunt scriitori ce reclama o sentinta oricat de severa, insa sincera, exista si critici ingamfati, ce nu s-au indoit niciodata de justetea verdictelor lor. Experienta noastra, de pe cele doua laturi ale baricadei, ne-a invatat ca gresesc si unii, si altii. Chiar daca mediocra, calea de mijloc e de aur.
(Petru Vintila: Despre maiestria literara.
Interviu cu Perpessicius, Luceafarul, 1962)

Ce vor fi realizat aceste “mentiuni critice” - unii si altii au spus-o cu mai multa competenta. Poate ca ele sunt ceva mai mult decat un simplu repertoriu bibliografic, cum lasa a se intelege George Calinescu. Ce este sigur, totusi, si ceea ce nu ma opresc a crede, e ca ele reprezinta opiniile unui cetitor atent, unui cetitor ideal, asa cum ma vedea Cezar Petrescu, si el era un mare devorator de carti, ce s-a straduit sa-si apropie anume frumuseti, sa le comunice in limita mijloacelor sale. in ce masura ele sunt prea binevoitoare, aceasta ramane sa fie verificat, insa ambitia de a se opri mai cu osebire la ceea ce poate fi transmis, decat la ceea ce se detaseaza si e caduc, nu le-a fost straina. Ceea ce e imperfect si umbreste distoneaza si sare in ochi mai mult decat picatura de radiu ce, din tenebrele ei, iradiaza si vindeca.
(Schita de excurs autobiografic, Alte mentiuni
de istoriografie literara si folclor, 1967)

O viata de om nu ajunge ca sa cuprinda totalitatea mostenirii literare a lui Eminescu, singura, de altminteri, ce a lasat, caci, dupa cum se stie, coroanele mortuare i-au fost procurate cu talerul. Manuscrisele poetului, cele cincisprezece mii de file, majoritatea scrise cu multiplicitatea grafiilor pe care le-a scris (“Cu gandiri si cu imagini/ innegrit-am multe pagini”), parcurgerea, cat de cat, a imensei bibliografii eminesciene (editii, studii, monografii), a caror cunoastere nu trebuie neglijata, creeaza conditii si situatii dintre cele mai dificile. [...]
implini-se-va, oare, minunea atata timp ravnita, insa pe nedrept reclamata, inainte de vreme? Le va fi dat, oare, celor din pragul veacului XXI sa salute editia in foarte multe volume, integrala si critica, a operei lui Eminescu? N-ar fi exclus. Cu conditia, totusi, sa se pregateasca inca de pe acum. Iar o data ajunsi la liman, sa recunoasca franc ca altcineva nu era cu putinta, ca tanguirile de pana atunci fusesera nejustificate si ca editorii dinaintea lor pot sa doarma linistiti in lintoliile lor de veci. Pentru ca fiecare dintr-insii ne vom fi fost facut, in felul sau, datoria.
(Scrisoare catre editorul eminescian,
Alte mentiuni..., 1967)

Pe Mihail Dragomirescu, fostul meu profesor de literatura romana, il interesa la un moment dat geneza Luceafarului. De aceea ne-a trimis, dimpreuna cu altii, colegi si colege, sa copiem anume texte din manuscrise. Mie mi-a cazut Fata in gradina de aur, unul din basmele romanesti ale lui Kunisch, versificate de Eminescu si care stau la temelia Luceafarului. Era vorba de unul din textele cele mai caligrafice cu putinta si care nu punea nici o problema de descifrare si filiatie, adica nici una din acele confruntari, corp la corp, cu manuscrisele, ce singure ele decid pasiunea. A fost, asadar, un contact superficial, trecator. intre el si momentul 1933 s-a scurs aproape un sfert de secol, “distanta” apreciabila, in care timp problema, fie a editiilor, fie a erorilor de tipar, fie a dezbaterilor iscate, fie a studiului estetic, propriu-zis, n-au incetat, evident, sa ma preocupe. Cand am inceput insa sa-mi redactez manuscris de manuscris, inainte de a le carta, fisele, operatie ce singura ea mi-a cerut, cu aproximatie, un an de zile, incepui sa cunosc pasiunea. Ea a pus stapanire pe mine, dintr-o data, asa cum vinul vechi de la satrarul Gliga Lazarel l-a dat gata, dintr-o data, pe abatele Paul de Marenne, in Zodia Cancerului, romanul lui Mihail Sadoveanu.
(Domitian Cesereanu: Perpessicius - Homer al editiei Eminescu, convorbire cu editorul, Tribuna, 1970)