Editorial Vârste şi trepte 5 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Despre ce nu aveam voie iarna...

V-am povestit în numărul trecut câte ceva despre vacanţele mele de vară la Valea Mărului. Frumoase, fără îndoială, dar mai puţin interesante decât cele de iarnă, cu toate că, fiind fată, fiică de intelectuali şi mereu „mai mică“ decât prietenii mei, majoritatea activităţilor, specifice vârstei noastre şi anotimpului, „nu erau pentru“ mine. Cu alte cuvinte, băieţii nu mă luau cu ei la colindat, deşi ştiam să cânt foarte frumos „Florile dalbe sunt de măr“ şi multe altele... Când îngheţa Geru, nu aveam voie la „patinoarul“ natural format „la pod“, să nu cad în vreo copcă, Doamne-fereşte! Colegii şi fratele meu îşi făcuseră un fel de „patine“, din scândurele, pe care prinseseră o fâşie de tablă, cu ţintişoare pe laterale, şi pe care nu mai ţin minte cum le fixaseră de bocancii, pe atunci, grosolani, care se găseau cu greutate în magazine, „pe sub mână“... Eu, fireşte, nu puteam avea propriile mele asemenea „patine“... Cu toate că mi se dăruise o săniuţă „meşterită“ bine, părinţii nu mă lăsau să o încerc pe deluşorul cu pantă mai abruptă din apropierea şcolii. La tăierea porcului de Crăciun, nici nu asistasem vreodată, ce să mai vorbim de „încălecarea“ sărmanului animal pentru obţinerea mult-râvnitei cozi răsucite şi alte obiceiuri pe care le aşteptau cu nerăbdare copiii! La frământatul şi coptul cozonacilor şi plăcintelor, mama, bunicile şi mătuşile se încurcau de mine, aşa că eram gonită de colo-colo, să-mi văd „de treaba“ mea... Iar eu nu pricepeam ioc care ar fi fost aceasta!
În iernile vălmărene, geamurile erau complet acoperite de „flori“ şi noi încălzeam bănuţi de metal pe sobă, apoi îi lipeam pe pojghiţa aceea, pentru a forma „ochiuri“ prin care să privim afară cum ninge - şi, când făceam acest lucru, încă nu citisem „Crăiasa Zăpezii“ a lui Andersen, ci descoperisem noi, de capul nostru, ce şi cum. Şi o mulţime de altele erau „inventate“ de noi, după care ne amuzam teribil când le regăseam, mai târziu, în cărţile lui Creangă, Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, preferatul meu.
Mi-ar fi plăcut să aprind focul în sobele de teracotă, aş fi vrut şi să le arăt alor mei că mă descurc şi eu, dar şi pentru că gestul în sine îmi dădea o senzaţie aparte, de voioşie, dăruire sufletească şi speranţă - era ca un ritual reuşit. Dar nu aveam cum, mama se trezea cu noaptea în cap şi până în zori deja toate erau „la locul lor“ - inclusiv jăraticul ce păstra căldura întreaga zi. Rufele „geruite“, aduse în casă tari ca lemnul şi cu ţurţuri pe margini, mirosind dumnezeieşte a curăţie (că nu aveam detergenţii „miraculoşi“ de azi!), erau deja „zvântate“ - un termen pe care nu l-am mai auzit pe aici. Am uitat să vă spun despre acelaşi efect pe care îl avea asupra mea, vara, „mireasma“ specifică a apei de ploaie strânse de bunica în nişte butoiaşe, pentru a ne spăla, mai ales părul, care devenea mătăsos şi, cu timpul, mai bogat. Uneori, şi iarna, când drumul până la fântână era prea greu, ai mei topeau zăpadă în acelaşi scop - cred că nu voi mai putea niciodată reproduce plăcerea unei „băi bune“ ca atunci. Îmi închipui că ţăranilor din prezent le este jenă să-şi mai îngrijească astfel micuţii şi evită mijloacele de trai „primitive“ - privându-i, în consecinţă, de o viaţă naturală şi sănătoasă, înlocuită cu aşteptarea nesfârşită a condiţiilor „de la oraş“. Sper însă că eu greşesc.
Revenind la tradiţiile feminine de Crăciun, altceva ce nu eram lăsată să fac, să nu le „stric“, erau „scutecele“ sau „cămăşuţele“ lui Hristos, „turte“, cum li se spunea pe scurt. Moldoveneşti, fără îndoială, şi pe care nu le-am prea întâlnit în Bucovina sau alte zone limitrofe, unde ar fi putut să se afle influenţe în acest sens. Eu eram fascinată de foiţele de aluat întinse cu „sucitorul“ sau „făcăleţul“, pe faţa de masă imaculată, până se făceau transparente, de metoda mai nouă, prin care erau prinse sub marginea mesei, ca să fie mai subţiri şi să fie „decupate“ uniform, aproape ca într-o patiserie. Era o muncă serioasă, chiar „gravă“, femeile te uimeau prin minuţiozitatea şi efortul lor. Foile firave se uscau pe plita încinsă - era o adevărată artă să nu le arzi! Apoi, se înmuiau într-un sirop de apă clocotită cu miere şi mirodenii - când din nou mă miram la fiecare în parte cum de nu s-a rupt, să fie scăpată în „licoarea“ fierbinte, ratându-se totul... Erau suprapuse pe un platou şi pe straturile din ce în ce mai apetisante se presăra un amestec de nucă măcinată, coajă de lămâie şi miere sau, conform reţetelor „moderne“, zahăr vanilat, stafide, migdale sfărâmate, unele esenţe... Cu cât erau mai fine, cu atât erau necesare mai multe, sute poate, pentru a acoperi cantităţile dorite (insuficiente oricum în forma finită, ca să zic aşa). Se sfinţeau de către preot în Ajun şi erau nelipsite la masă, pentru familia reunită, colindători şi, de fapt, pentru oricine intra în „casa creştinului vălmărean“.
În urmă cu câţiva ani, am mers în vizită la o amică, imediat după sărbători. Locuia la bloc, într-un apartament „utilat“ cu de toate, inclusiv cuptor cu microunde, frigider cu prăjituri de cofetărie şi o... mentalitate iremediabil îmbolnăvită. Mama ei, moldoveancă, îi trimisese prin cineva „turte de Crăciun“. Nici nu am apucat să deschid gura pentru a-mi exprima verbal încântarea şi surpriza, că pacheţelul cu bunătăţi, nedesfăcut, a şi ajuns în coşul de gunoi. Am rămas blocată, nu mă hotăram dacă figura schimonosită pentru o secundă a prietenei mele sugera numai plictis şi indiferenţă sau, mai rău, un soi de dezgust, de scârbă existenţială destul de profundă. „Îi spun mereu să nu-mi mai trimită, că nu mănâncă nimeni mizeria asta...“ a mormăit ca o justificare în faţa mea, care nu ştiam cum să reacţionez şi amuţisem. Dacă aş fi exteriorizat ce simţeam, nu ar fi crezut că eram sinceră şi m-ar fi considerat penibilă. Este un exemplu de atitudine pe care o bănuiesc la mulţi din tinerii plecaţi din mediul rural şi „dezrădăcinaţi“. Ei, din păcate, nu au pus nimic de valoare în golul rămas prin „aruncarea deşeurilor“ preţuite altădată de bunicii şi părinţii lor. Nu ştiu dacă la Valea Mărului relaţiile între generaţii sunt altfel. Ştiu însă, şi nu mi-e „ruşine“ s-o recunosc, că eu am de gând să-mi învăţ fetiţa şi să pregătim împreună, în fiecare an, „cămăşile Domnului“... Nădăjduiesc să nu le „stricăm“...

Editorial Vârste şi trepte 4 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Vacanţe vălmărene

Poate paradoxal, dar despre frumuseţea vieţii de la ţară - în special cea din satele de câmpie şi deal - vorbesc cu încântare mai curând cei care nu locuiesc acolo şi au fost prin zonă în vizită, în concediu sau vacanţă, atât. Majoritatea „ţăranilor“, dimpotrivă, îţi vor povesti despre greutăţile lor, condiţiile submodeste de trai, clima uneori ostilă, sărăcia datorată calamităţilor naturale ş.a.m.d. Cred că sunt foarte puţini, aproape excepţii, cei care-ţi vor arăta că, în pofida tuturor acestora, ei iubesc pământul, munca la câmp, creşterea animalelor domestice şi obiceiurile rurale, respectându-le şi păstrându-le pe cât posibil. Eu fac parte dintre aceia care se simt acasă oriunde, şi în marile centre urbane, şi în sătucurile aparent uitate de vreme. Şi mai este o caracteristică a omului contemporan ce mie nu-mi este proprie; nu ştiu dacă-i bună sau rea, dar am întâlnit-o atât la majoritatea celor care trăiesc „la ţară“ cât şi la „orăşeni“, iar la mine, nu: îşi doresc mereu altceva decât au, nu se pot bucura de prezent, aleargă după alte şi alte începuturi şi când obţin ceea ce urmăresc, deja scopul atins îşi pierde valoarea şi îi proiectează spre ceva „nou“ sau „superior“ (de fapt nici nu au când să-şi dea seama cât preţuieşte ceea ce au sau ce-cine sunt). Atunci, ei „lasă baltă“ totul, nu mai duc la bun sfârşit ce au început - cred că, pornind de aici, s-ar putea scrie o întreagă filosofie a bălţii şi a lăsatului baltă (am avut în adolescenţă un eseu pe care l-aş dezvolta în această direcţie, era despre „zăcutul şi mântuiala la români“)... Nu este vorba de tendinţa fireascã de a evolua, de a progresa, ci de un gest „fără Dumnezeu“, de neputinţa de a te deschide la maximum către ceea ce este chiar în jurul tău, către semenii de lângă tine (eşti ca acela care îşi caută la nesfârşit jumătatea aiurea în depărtări neobservând că persoana potrivitã, care îl iubeşte la nebunie, îl înţelege şi îl sprijină permanent, e chiar aproape de tot, alături, ignorată însă), în fond, de o goană după himere când adevărul ce te-ar putea face fericit rămâne neacceptat, neintegrat. Râdeam de liceenii mei - şi de studenţii tatei -: când erau la şcoalã, abia aşteptau să ajungă acasă - nemaivorbind de vacanţe! -, când se aflau acasă, erau nerăbdători să se reîntâlnească, în clasă, cu prietenii şi colegii, pentru a se lamenta, plicitisiţi şi „sătui de toate“ că vor să se termine mai repede ziua de curs... Eu eram şi sunt încă de părere că nicăieri nu te găseşti întâmplător şi le spuneam că, dacă tot eram acolo, împreună, trebuia să încercăm să facem ceva bun, important, util, drăguţ, distractiv... Mă rog, ceva cu rost - în loc să permitem timpului şi vieţii să treacă pe lângă noi. De altfel, maxima devenită slogan „Trăieşte clipa!“ (sau „Clipă, mai stai!“) era pe buzele tuturor şi în sufletul nimănui... Aşa era şi în verile vălmărene...
Mi s-a mai cerut cândva să scriu despre „amintirile (mele) din copilărie“ şi toţi colegii de redacţie se aşteptau să fie ceva spectaculos şi, eventual, „original“, adică altceva decât furatul de cireşe, evadarea la scăldat ori pupezele de prin tei, cele câteva întâmplări de care mai auziseră şi ei „de pe la Creangă“. Ceva nu atât de „banal“ (mie mi se pare genial!) precum „m-am născut de ziua mea“, iar această minunată zi ar fi... în fiecare zi, după cantautorul Pavel Stratan. I-am dezamăgit. Petrecusem numai momente „obişnuite“, „simple“, pe care eu însă le consideram unice şi dătătoare de cea mai curată încântare. Nu am memorat trăirile intense de când eram fericită sau necăjită şi, chiar dacă aş fi făcut-o, acelea nu puteau fi descriptibile în cuvinte.
Chiar şi în vacanţe, intervalurile de timp preferate din zi erau, pentru mine, după-amiezele de duminică. Satul era liniştit şi blând. Adesea ploua torenţial. Deşi în semi-întuneric, te simţeai ocrotit şi încrezător ca lângă un duhovnic înţelept. Stăteam cuminte, să ascult răpăiala pe acoperiş, „cât mâţa-n coadă“ - o zicătură delicioasă de pe acolo. O secundă mai târziu alergam desculţă şi ţopăiam pe stradă de parcă picurii mă eliberau de orice supărare şi grijă... Probabil, dacă aş fi avut 25 sau 35, sau mai mulţi şi nu 10 ani, m-aş fi simţit spălată-iertată de orice păcat... Bunica înfigea un cuţit în faţa prispei, să apere casa de fulgere şi tunete, de mânia justificată a sfinţilor. Pământul ud mirosea dumnezeieşte. Dacă era soare, lumina auriu-arămie te îmbrăţişa duios, alintându-te de pretutindeni, dulce şi „conspirativă“ (tot întru veselie şi „împrietenire“ cu orice mică durere sau suferinţă).
La Valea Mărului am avut una din primele revelaţii decisive pentru destinul meu - nu ţin minte dacă a fost chiar întâia. „Într-o nu ştiu care vară...“ Mă jucam într-o „deltă“ în care ne bălăceam noi, fratele meu şi amicii lui, şi cu mine, singura fetiţă din „gaşcă“ (admisă pentru că eram sora lui...). Apa era tulbure, verzuie, plină de nămol, frunze, lăstari de salcie şi răchite, şerpişori subţirei, alburii, era călduţă şi... una peste alta, cam murdară şi nu prea îmbietoare. Nici locul „uscat“ unde stăteam nu era mai atractiv. Cruste cu crăpături urâte, ca nişte răni ce-ţi trezeau compasiunea, lăsau să iasă la suprafaţă ochiuri alunecoase, ude şi gloduroase. În primul rând, mi-am învins teama şi dezgustul şi mi-am spus că, dacă vrei să fii cu cei dragi, câteodată „intri şi în noroi“ după ei la nevoie. Apoi, mi-am înlăturat prejudecata că într-o baltă mlăştinoasă - iată că revin la ideea de baltă! - nimic nu poate fi frumos. Am privit atentă printre aburii mâlului în care m-am afundat curajoasă şi am descoperit că mă înşelasem până atunci. Era acolo un fel de plancton interesant, pe care nimeni nu-l studiase. Şi „plauri“ de mici dimensiuni, păturele din rădăcini acvatice ale unor specii plutitoare pe care nu le cunoşteam. Erau, desigur, minunate. M-am întrebat de ce oare nu le văzusem în laboratorul de ştiinţele naturii-botanică-biologie - mi-ar fi plăcut să învăţ despre vegetaţia de pe malurile Gerului.
Tot analizând absorbită plantele şi vietăţile ce mişunau în jurul meu, pipăind cu vârful piciorului fundul apei, ca să nu mă încurc în împletiturile din „adânc“ sau să nu mă împiedic de vreun obiect aruncat pe acolo de cine ştie cine, am dat peste o porţiune mai nisipoasã. Şi, într-un contrast răvăşitor cu mediul în care începusem să mă obişnuiesc şi, relaxată, să mă deplasez alene ca în somn, a apărut miracolul - aşa l-am receptat atunci, ca pe un miracol! -: izvorul (sau poate că erau mai multe izvoare!)! „Întâlnirea“ a fost, cum spuneam, revelatoare. Nu-mi închipuiam ceva mai tainic şi mai fermecător. Ca un orb, l-am „examinat“ îndelung şi nu-mi reveneam din mirare. Aş fi vrut să-l „delimitez“ altfel decât prin tăişul răcelii şi prospeţimii lui, mi-l imaginam ca pe o rază argintie, iar faptul că se amesteca aproape instantaneu în elementul „naşterii“ lui fără a-şi pierde identitatea m-a uluit - prin „înţelepciunea“ de care dădea dovadă. „Ce deştept e! Ce deştept!...“ am murmurat, cu toate că, atunci, conceptul acesta nu avea alt sens pentru mine decât că un ceva sau cineva mă lăsa pe mine cu gura căscată.
„Delta“ de la Valea Mărului a fost asanată. I-a luat locul un lac „antropic“. Nu are nuferi, dar e limpede şi, vara, strălucitor. Izvorul „meu“ este acum alături de alte şi alte fire de apă subterană, aduse „afară“. Îmi place să spun, când mă refer la vacanţele mele vălmărene, că nu prea am eu rădăcini pe acolo dar am unul dintre izvoare. Nu e deloc „puţin“. E fundamental...

Editorial Vârste şi trepte 5

Prof.univ.dr. Marcel Crihanã

Aşa-zisele crize mondiale şi cultura

Când eram foarte tânăr, unul din primele lucruri pe care le-am învăţat de la oamenii vârstnici a fost să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, mai bune sau mai puţin bune, reuşite ori greşeli. Nu pot spune cã au fost şi unele chiar rele, în adevăratul sens al cuvântului - dacă acestea presupun intenţie şi scop (conform interesului meu, dar în detrimentul altora). M-am străduit, adică, să pun în slujba binelui şi a Domnului tot ce am făcut, iar dacă rezultatul nu a fost cel aşteptat, asta s-a datorat slăbiciunii, micilor mele neputinţe temporare, erorii, poate grabei de a ajunge mai repede acolo unde îmi propusesem. Prin urmare, ori de câte ori ceva nu a mers cum trebuia, nu am căutat cauze generale precum criza economică mondială, strategiile politice şi militare internaţionale, perioadele electorale, sistemul social sau mai ştiu eu ce alt concept care să sune foarte abstract, cât mai abstract (şi prin urmare găunos de sens!), încât nimeni sã nu priceapă nimic, iar eu să scap basma curată.
Nici acum, la anii mei şi la o stare a sănătăţii ce nu-mi mai permit să fiu prea optimist, nu cred că suntem atât de neajutoraţi încât să ne lăsăm striviţi de teoriile acestea „mari“ (unele pretextuale, altele manipulante!) şi complet străine de structura sufletească şi mentală a bătrânului (înţelept!) român. Cum, de pildă, să nu mai poţi face cultură fiindcă nu ai destui bani sau nu ai un serviciu remunerat substanţial? Dragilor, Perpessicius a scris în război (printre bombe, nu căderi de ratinguri la instituţii financiar-bancare!), apoi, întors acasă fără braţul drept, a deprins din nou a scrie, dar cu stânga... Marin Iancu Nicolae, un alt om de litere exemplar, s-a întors de pe front orb şi olog... Rămas fără vedere şi fără ambele picioare, a continuat să scrie - şi, Doamne, câtă dragoste, credinţă şi adevăr erau în paginile cărţilor sale! Despre experienţa mea, va spune mai multe, sper, posteritatea...
Întârzie acceptul Ministerelor şi sprijinul ca să avem o casă de cultură cum ne dorim? Ei, şi ce?! Ne-’om întâlni sub cerul liber vara, în jurul stejarului, ori la un foc de tabără, iarna, cu vin fiert şi cartofi copţi, şi veţi vedea ce minunată, ce binecuvântată inspiraţie pentru creaţie ne va da Cel-de-Sus!
Soluţiile la cele ce ne frământã sunt cel mai adesea, aşadar, în noi înşine sau, în orice caz, mai aproape de noi decât ne închipuim.Şi mai e o chestiune: ştiţi când suntem cel mai uşor „dezamăgiţi“? Când aşteptăm prea mult de la ceilalţi şi mai nimic de la noi sau aşteptăm peste puteri de la noi şi nimic de la alţii... Atunci când ni se întâmplă o „deziluzie“, să ne întrebăm: nu cumva speram, în subconştient, să ne vină un dar de la cei de lângă noi fără ca măcar să ne fi pregătit a-l primi cum s-ar fi cuvenit? Ori, altfel, nu nădăjduiam noi să le dăm altora totul, menajându-i şi neimplicându-i în problemele noastre, nedorind nimic „în schimb“, iar ei au respins cu indiferenţă gestul nostru? Este nevoie, ziceam şi altădată, de dreapta măsură...
Iată că s-a împlinit un an de la relansarea revistei noastre. Se pare că, în pofida tuturor greutăţilor, suntem pe drumul cel bun. Crăciun fericit!

Editorial Vârste şi trepte 4

Prof.univ.dr. Marcel Crihană, Editor senior

Locuinţa mea de vară...

Ce mai râdeam pe timpuri de această propoziţie, care se continua imediat: „... e la ţară...“! Bineînţeles, îmi veneau îndată în minte numele: Depărăţeanu şi Topârceanu. Puţini ştiu că acel cântecel celebru al lui Baniciu - cu acelaşi titlu ca al editorialului nostru - este compus pe versurile absolut seducătoare ale lui George Topârceanu, ale unei parodii la o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu, dar probabil că a meritat trecerea în „umbră“ cu timpul a celor doi poeţi, în schimbul succesului uriaş pe care l-a avut mica dar valoroasa creaţie „comună“. În orice caz, ei erau scriitorii legaţi, în notă serioasă, pe alocuri gravă, pentru mine, de „locuinţa mea de vară“. Cum o vedeam? Cum o văd şi acum: o căsuţă liniştită, izolată, „mitutică“, cum ar fi zis Eminescu, şi cu cel mult două camere. „Camere“ e prea mult spus, încăperi poate trebuie să spun. Liliac înflorit, neapărat, în faţa casei, care să mângâie fereastra cu crengile lui. Capra? Şi capra trebuie neapărat priponită într-una din încăperi, unde să aibă parte, desigur, de un smoc de iarbă.
În satul respectiv, orice babă, fără treabă, este medic comunal. Sau, mai bine zis, era, căci acum sunt doctori pe toate drumurile. Şi în medicinã, şi în cultură - sau mai ales în cultură. Asistenţi, fără doar şi poate, există peste tot. Când apare vreo „zgancă“ (aşa se spune, nu?), „pacientul“ dă fuga la dispensar şi se „tratează“. Şi când „doare“ ceva cultural, tot aşa, repede la o părere şi o semnătură „avizată“ şi problema dispare ca prin farmec.
Şcoală? Da, în sat trebuie să fie şcoală, obligatoriu cu mai multe săli de clasă, căci copiii satului se înmulţesc (sper, adică, fiindcă mai ieri îmi povestea cineva că sunt generaţii din ce în ce mai puţin numeroase...). Dar ce minunat ar fi dacă profesorii lor ar fi mai preocupaţi de calitatea învăţăturii şi caracterului acestor copii decât de numărul şi mărimea sălilor de clasă!... Copiii trebuie să aibă unde se duce (nu unde să fie abandonaţi!) în cursul săptămânii, iar duminica şi de sărbători trebuie să meargă la biserică. Dar în vacanţe?...
Lumea satului s-a schimbat mult în ultimii ani. De exemplu, prafului aceluiaşi Topârceanu, prafului care în zilele ploioase se transforma într-un noroi până la genunchi i-a luat demult locul asfaltul. Uniunea Europeană a mai pus nişte bani şi treaba s-a făcut. „Când te duci pe drumul mare, la plimbare“, însă, tot nu te vezi - căci boii tot mai umblă nestingheriţi, domol, pe şosele, fără a se grăbi... În locul atelierului de lăcătuşerie prevăzut cu o menghină cu o singură falcă, au apărut unelte noi, de... import şi un atelier ca lumea, în care însă nu se produce nimic. Deh, progresăm, nu? Animalele satului, care umpleau cândva văzduhul cu zbieretele lor, au devenit dintr-odată atât de silenţioase încât o minte prăpăstioasă ca a mea nu poate decât să-şi închipuie că nu mai sunt deloc! Cadrele didactice (îmi permit să mă refer la ele pentru că fac parte din breaslă!), dar şi ceilalţi funcţionari ai satului, care altădată nu aveau nici umbrele, îşi scârţâie pantofii lustruiţi şi în zilele de lucru. Din păcate, iertată-mi fie teoria, dar când toate şi mereu scârţâie în jur, nimeni nu mai remarcă sunetul de piele lăcuitã sau „scai“...
Salariile? De la câteva sute de lei au devenit de câteva milioane... Dar ce ironic e azi atributul de „milionar“!
Casă ca a lui Mitică? Da, locuinţa mea de vară ar trebui să semene cu a lui. La el am văzut - sunt mulţi ani de atunci - o căsuţă în mijlocul unei vii, prevăzutã cu tot ce trebuie, ca pentru un scriitor... Ce mai locuinţă de vară ar fi (este) aceea! Mă mir de câte ori o văd... Dar poetul Dumitru Dumitrică (despre el e vorba!) este o excepţie - nu a ascuns niciodată faptul că prin meseria lui de bază, pe care o foloseşte deopotrivă şi în arta cuvântului, şi în cultivarea credinţei lui strămoşeşti, el este... zidar şi meşter de sobe! Ce construcţii grozave ştie să ridice! Câţi nu ar vrea să aibă acum o căsuţă ca a lui Mitică! Ar avea parte în cursul săptămânii de un apartament la oraş - că se poartă! - şi sâmbăta ar lua-o spre casa aceea, spre „locuinţa mea de vară“.
Ce timpuri ne-au adus cele întâmplate în 1989? Iată: toţi ciubucarii - cu sau fără teancuri de diplome la îndemână - şi-au făcut vile peste tot, iar oamenii cinstiţi, cei care trag la „jug“ de le ies ochii, n-au aproape nimic. Am întâlnit şi profesori, că tot veni vorba de oamenii de vocaţie, şi doctori, şi preoţi, care se plângeau de felul în care (nu) se pot ocupa de „locuinţa mea de vară“ (de la munte sau mare, în general), respectiv de timpul limitat pe care-l au la dispoziţie pentru a-şi supraveghea şi controla angajaţii... Cineva se lamenta zilele trecute că nu are mână de lucru pentru o vie de 50 ha, pe care o moştenise nu ştiu unde. L-am crezut! Ţăranii din anul 2007 nu sunt cei de la 1907! Iar cei din 2008 sunt din cale-afarã de... altfel! Acum vor euro sau dolari, whiskey bourbon (american) sau whisky scotch (scoţian), dupã preferinţe, altfel nu vin, ce sã le faci! Zicea altcineva că un om politic de largă notorietate bea numai whisky din categoria Scotch Single Malt, Glenfiddich 21 years old! Cam greu pentru mine, ca lingvist, cu pronunţia, dar ţăranul de azi îmi va replica imediat: „Da’ ce, eu îs mai prost???“ Asta-i! Aşa că „locuinţa mea de vară“ are încă de aşteptat. Cât? Nu ştim. Aşteptăm şi gata!
Aşadar, „locuinţa mea de vară e la ţară“ spuneau poeţii pe timpuri. Dar, Depărăţeanu, cam aşa: „Scump tezaur/ Acolo eu voi sã mor/ Ca un fluture pe floare...“ Indubitabil, locul unde cineva ar fi fericit să treacă în eternitate este şi cel în care el, creatorul, înţelege şi poate să trăiască, sã existe în sensul cel mai deplin cu putinţă. Să iubească şi să se dăruiască semenilor „fără rest“, cum ar fi zis Noica. Criticii grăbiţi de azi ar putea susţine prejudecata că el, fiindcă a plecat la cele sfinte prea devreme (a trăit numai 30 de ani, 1835-1865), iar studiile sale de la Paris i-au facilitat însuşirea unor idei revoluţionare ce l-au antrenat în mişcările politice şi sociale (lovitura de stat din 1864), el nu a avut nici vremea, nici starea sufletească de a pătrunde şi cunoaşte viaţa astfel încât să dea lumii o concepţie demnă de urmat şi o literatură care să-l reprezinte realmente. Noi considerăm, însă, că talentul, profunzimea gândirii şi simţămintelor unor tineri, şi puterea lor de a crede în idealuri, transmisă, de cele mai multe ori, de părinţi şi dascăli, pot să facă să nu mai precumpănească în balanţa valorii lor vârsta şi experienţa. În privinţa lui Alexandru Depărăţeanu, sunt convins că mama despre care scrie cu infinită pioşenie şi recunoştinţă este o măicuţă de la ţară, de acolo unde vara sosea cu tainele începutului şi sfârşitului, indiferent de sărăcia şi „primitivitatea“ locului şi casei (poate nici nu era o casă, ci doar lanul „spicului blond cu pai de aur“, sub cerul liber):
„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea.“
Ca să încheiem într-un registru optimist, pentru fiecare dintre noi, „locuinţa mea de vară“ este acolo unde se adună laolaltă cu aceia pe care-i iubeşte pentru totdeauna şi care îl îndrăgesc, la rândul lor, pe viaţă. Unde este el însuşi. Asta-i!

Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ 2008

Cenaclul Perpessicius de la Bucureşti are peste 60 de membri şi se întruneşte o dată la două săptămâni de peste 8 ani. Editura Perpessicius a publicat, din 2000 până în prezent, peste 200 de volume, dintre care, peste 10 antologii, în paginile cărora au semnat în medie câte 25-30 autori. Revista de cultură Paradox a ajuns la numărul 101. Zilele Editurii, organizate de Sf. Dimitrie, ca omagiu adus celor doi patroni spirituali, Dumitru S. Panaitescu Perpessicius şi Dumitru D. Panaitescu, au devenit o frumoasă tradiţie anuală. La fel, numărul special din Paradox, dedicat lui Perpessicius şi suplimentul Manuscris.

Sunt performanţe pentru care au fost instituite premiile PERPESSICIUS – CRIHANĂ. Am decis ca o parte din acestea să poarte, din acest an, numele unora din colegii noştri, care s-au remarcat prin preocupări speciale, constante şi un stil ce îi distinge în peisajul genurilor de creaţie literară, critică şi istorie literară sau studii în alte domenii umaniste.

Pentru anul 2008, astăzi au fost acordate următoarele premii PERPESSICIUS - CRIHANĂ:

- Premiul Poemele toamnei – Gheorghe Duţă-Micloşanu, lui Dumitru Dumitrică;

- Premiul Poezia de inspiraţie folclorică – Gheorghe Onea – Adinei Al Enăchescu, lui Florin Grigoriu şi lui Alexandru Rotaru;

- Premiul Profesorul meu drag – Ioan Nistor – Mariei Adam;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Sonet – Dragomir Magdin, Floricăi Gh. Ceapoiu;

- Premiul Epigramă – Olimpiu Radu, lui Nicuşor Constantinescu şi lui Gheorghe Grosu;

- Premiul Mihai Eminescu, lui Nicolae Tudor;

- Premiul Teoria exprimării poetice, lui Ion C. Ştefan;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Rondel, lui George Peagu;

- Premiul Poemul într-un vers, lui Gheorghe Popescu-Ger;

- Premiul Idei bastarde, lui Nicolae Mohorea-Corni;

- Premiul Poemul – acrostih, lui Geo Călugăru;

- Premiul Poemul – cugetare, lui Iulian Nuţă;

- Premiul Poemul metafizic, lui Ion Diaconu;

- Premiul Proză scurtă, Ioanei Stuparu;

- Premiul Saga. Romanul realist, lui Octav Hanganu;

- Premiul Poemele mamei, Victoriei-Elena Milescu;

- Premiul Poemele exilului, Mariei Niculescu;

- Premiul Poezie de dragoste, lui Cezar Mihail Bucur şi lui Alex. Viv. Popescu;

- Premiul Vârste şi trepte, Mariei Gafton, lui Virgil Doca-Vălmăreanu, Speranţei Miron, lui Nicolae Mohorea-Corni, Rebecăi Dascălu şi lui Dan Doca;

- Premiul Debut, Soricăi Pacioga şi lui Alexandru Pacioga;

- Premiul Poezie religioasă, lui Florin Grigoriu, Alexandru Rotaru şi lui Vasile Mustaţă;

- Premiul Pilule lirice în stil haiku, Adinei Al. Enăchescu;

- Premiul de Fidelitate – Membru fondator: Ion Malancu ş.a.;

Toţi participanţii la prima zi a Editurii Perpessicius au primit şi premiul 100 Paradoxuri. Îi felicităm şi le dorim cât mai multe reuşite!

Redacţia

Adina Enăchescu la 75

Din nou acasă. Ediţia a II-a

Sorina Crihană-Dascălu

Nu este nici un secret că făptuiesc tot ce-mi stă în putinţă pentru a le pune în valoare pe doamnele creatoare - membre ale cenaclurilor «Perpessicius-Crihană» şi ale redacţiilor revistelor de cultură «Paradox» şi «Vârste şi trepte». Subliniez „doamnele“ pentru că aceste scriitoare şi poete (ei bine, da, îmi face o deosebită plăcere să folosesc femininul pentru denumiri de „profesii“ care, în opinia îngustă a unora, nu admit decât masculinul!) ale noastre au, fără excepţie, chiar şi cele din mediul rural, o distincţie, o nobleţe incontestabilă. Nu ascund reacţia oarecum dură (fermă, zic eu) pe care am avut-o cândva în presă la afirmaţia cel puţin neelegantă a unui bine cotat „critic“ literar cum că atelierele la care mă refer sunt frecventate de gospodine cumsecade, care ar excela mai curând în schimbul de reţete culinare şi soluţii de igienă casnică decât în acela de idei poetice. O altă persoană (sau poate aceeaşi, nu are importanţă...), cucerită pe deplin de voga „hiperexigenţei“ faţă de creatorii mai puţin consacraţi, spunea (jignitor şi total neadevărat!) că pe la Râmnicu-Vâlcea apar deseori („situaţia e sumbră!“) nişte „exaltaţi“ care cultivă, în desuetudinea lor, un lirism patriotic sau religios jalnic, „plin de cele mai ridicole şi jenante clişee naţionaliste“, „de un patetism greţos“ etc. I-am rãspuns şi atunci, şi repet, nu ştiu cum scriu bărbaţii vâlceni, dar versurile Adinei Enăchescu despre ţară, poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, locurile natale, Eminescu şi Bunul Dumnezeu sunt înălţătoare şi ziditoare. Cele de natură folclorică, urmând calea deschisă de Alexandru Enăchescu, tatăl poetei, sunt remarcabile (în sens pozitiv, fireşte). Unele au o frumuseţe atât de pură şi de românească, încât devin mirabile şi mişcă pe oricine - în pofida unei lumi secularizate, anesteziate afectiv şi haotice cum este cea de azi. Este adevărat că foarte multe dintre poetele de altădată erau talente mediocre (există, evident, grade de talent între aptitudinile minore, o dotare medie, excelenţa supradotării şi excepţia geniului), dar seducătoare, majoritatea tinere, „fragile“, „angelice“, „silfidice“, muze pentru juni romantici, mai înflăcăraţi de prezenţa frumoaselor „colege“ decât de artă (şi deloc de ceea ce ele ar fi putut crea). După ‘89, s-a mai impus un model feminin, mai mult sau mai puţin agreat de reprezentanţii de gen opus ai breslei: tipul nefericitei, misterioasei, ciudatei şi neînţelesei, al fiinţei inabordabile, intangibile, care scrie însă de regulă atât de „încriptat“ încât e musai sã accepţi că are valoare, altfel eşti luat de prost. Modă în primul caz, „haine noi ale împăratului“, în al doilea, rămân departe de literatura autentică. De asemenea, în trecut, creaţia lirică feminină era adesea apanajul celor din categoriile sociale bogate, pentru care nu era ceva neobişnuit trecerea graniţelor către marile centre culturale străine (Paris, Viena, Berlin ş.a.), şcolile celebre sau cele mai cunoscute zone turistice. Spunea cineva că numai cine nu a văzut niciodată alte ţări poate sã susţină că România este superbă sau că poporul român este, de exemplu, cel mai ospitalier, mai brav, ori cã „s-a nãscut poet“ etc. Poate cã are întrucâtva dreptate, dar numai în ce priveşte importanţa experimentării de către artist a contactului direct cu alte spaţii şi civilizaţii. Să poată fi în cunoştinţă de cauză atunci când se exprimă conform realităţii, adicã. În rest, însă... nu.
Adina Enăchescu, la 75 de ani, poartă în sine dragostea şi credinţa care, investite în semenii săi şi în ce o înconjoarã, transfigurează neîncetat totul. Ea se dăruieşte cititorului cu simplitate, sinceritate şi bucurie curată. Nu a fost promovată de către admiratori, ci doar de calitatea cuvântului scris de ea. I s-au acordat zeci de premii (naţionale şi internaţionale) când nu mai avea anii la care haloul atracţiei personale ascunde micile neîmpliniri profesionale. Nu s-a lăsat copleşită de suferinţă şi singurătate, a ştiut să găsească în fiecare pustiu un izvor, nu şi-a vărsat durerea şi nemulţumirea în paginile cărţilor, ci a ales din toate - pentru a le împărtăşi celorlalţi - lumina, iubirea şi înţelepciunea vieţii. A semnat peste 25 de volume. Nu a vizitat Japonia nici măcar în trecere, dar scrie „pilule de poezie“ (după sintagma profesorului Ciopraga) în stil haiku ori tanka mai bine sau, în orice caz, cu mai multă gingăşie şi farmec decât mulţi creatori niponi. Trei dintre cărţile ce i-au apărut la Editura «Perpessicius» (Simfonie în verde, Miresme şi greieri, Ecoul anotimpurilor) au fost traduse în franceză şi engleză, aducându-i astfel elogii de la numeroşi specialişti şi jurii din alte ţări. Sigur că nu sunt perfecte dar, după munca deloc uşoarã la acestea, pot spune cu multă certitudine că sunt, în ansamblu, foarte bune. O felicit şi o asigur că-i voi fi alături pe mai departe.

Zilele Editurii Perpessicius 2008

Prima dintre Zilele Editurii "Perpessicius" - Bucuresti va avea loc sambata 25 octombrie, orele 10.00, la Biblioteca Metropolitana, sediul central "M. Sadoveanu", sala se studii orientalistice "M. Eliade". Vor fi lansate 5 carti aparute in anul 2008 la editura noastra, antologia de cenaclu "Clipe rascumparate" si se va sarbatori depasirea numarului 100 al revistei de cultura "Paradox". Se vor acorda premiile "Perpessicius-Crihana" pentru anul 2008 (cele de la Bucuresti). Intrarea este libera.
Programul din cea de-a doua zi se va desfasura la Bolintin, acasa la colegul nostru, poetul Dumitru Dumitrica si la biserica locala. Participarea se face pe baza invitatiilor primite de la organizatori.
Daca vremea ne permite, cea de-a treia zi a Editurii va fi luni seara, in data de 27 octombrie, orele 17.00, in parcul "Cuza Voda" (fostul IOR). Intalnirea va fi in fata micului amfiteatru de vara, la foisorul de lemn (intrarea cu statuia domnitorului Cuza si fantanile arteziene).
Redactia

PARADOX la numarul 100!

Revista de cultura Paradox apare fara intreruperi din anul 2000 si in prezent a ajuns la numarul 100! Formatul si calitatea acesteia s-au modificat mult, imbogatindu-se cu fiecare noua aparitie. Desi ramane o publicatie de atelier de creatie, Paradox are cititori si prieteni in toata tara si in diaspora.
Va asteptam la Zilele Editurii Perpessicius (evenimente pe care le vom anunta in timp util, dar care, conform "traditiei", se vor organiza de Sf. Dimitrie, deci spre sfarsitul lunii octombrie) pentru a sarbatori impreuna frumoasa performanta a redactiei noastre.

Un gind pios

S-a stins din viata poetul si prozatorul Gh. Duta-Miclosanu. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.
Membrii redactiei editurii Perpessicius din Bucuresti

Până după vacanţă...

La Editura PERPESSICIUS, au apărut recent:

- Meditaţie III (poeme, teatru, scrisori) de Iulian Nuţă;

- Amicii frumoasei doamne (roman în cadrul unei saga) de Octav Hanganu;

- Suflet de rezervă (cugetări) de George Peagu;

- Din tribunalul socio-epistemologic al unui IN ESSE... (a fi în...) („oracol metafizic“) de Ion Diaconu.


Se află sub tipar:

- Iubirea trandafirului (proză) de Victoria-Elena Milescu;

- Antologia cenaclului Perpessicius - Bucureşti, 2008;

- Literatura şi viaţa IV-V (eseuri de teorie literară) de Marcel Crihană;

- Şi încă şapte, printre editori... (publicistică, interviuri) de Sorina Crihană-Dascălu.



Publicaţii în lucru la editura noastră:

- Paradox iulie-august-septembrie;

- Vârste şi trepte nr. 4;

- Graphic Arts & Media nr. 17;

- Paradox-PERPESSICIUS nr. 3, număr omagial Perpessicius, de Sf. Dimitrie;

- Paradox-Manuscris nr. 1 (manuscrise).


Atelierul de creaţie Perpessicius de la Bucureşti şi cenaclul Perpessicius-Crihană - Valea Mărului îşi vor întrerupe activitatea până în septembrie. Vă rugăm să folosiţi pentru corespondenţă şi materiale pentru revistă sau antologie, poşta clasică, la adresa redacţiei Editurii Perpessicius.

Despre integrarea europeană

În inima „bătrânului continent“

Interviu - Sorina Crihană-Dascălu, director GAMMedia – Bucureşti
şi Virgil Doca-Vălmăreanu, viceprimar - Valea Mărului, Galaţi

Sorina Crihană-Dascălu: Am fost la Bruxelles, pentru un stagiu de formare, studiu şi practică în cadrul instituţiilor UE, înainte de aderarea României. Tu ai mers acolo recent, când ţara noastră era, de peste un an, acceptată în Uniunea Europeană. În 1998, „lumea civilizată“ spunea despre noi, în primul rând, nivel de trai scăzut, corupţie, legislaţie defectuoasă, neinformare şi dezinformare, lipsa managementului politic „profesionist“ şi a opiniei civice, tranziţie interminabilă etc. Ni se recunoşteau unele merite de natură culturală şi educativă... Cu alte cuvinte, era pe „bătrânul continent“ o imagine a noastră nu prea îmbucurătoare. Mai era ceva din toate acestea când ai ajuns tu în Belgia? S-a schimbat impresia generală de când suntem „şi noi ai lor“?
Virgil Doca-Vălmăreanu: Da. Nu cred că s-a schimbat atât datorită faptului că România face parte azi din Uniunea Europeană (o imagine pozitivă nu se „instaurează“!) cât contactelor tot mai dese, directe, între români – unii foarte bine pregătiţi – şi ceilalţi europeni. Şi nu mă refer numai la cei „de la vârf“, ci la oamenii „simpli“ sau, oricum, la ei individual (nu în numele unor grupări, unor zone, unor funcţii în stat ş.a.m.d.). Prefer să mă abţin în privinţa eradicării corupţiei sau în cea a performanţelor forului legislativ român... Dar suntem, cu siguranţă, mai temeinic informaţi, mai dificil de manipulat, ne gestionăm altfel şi ne promovăm altfel.
S.C.D.: Ca persoană, m-am simţit la Comisia Europeană şi la Parlamentul European „ca acasă“ (fără nici o exagerare). Am fost tratată ca egala celorlalţi, atât a celor din ţările în curs de aderare, cât şi din ţările membre - cu respect, deschidere şi detaşare, dar mi s-a şi amintit, în discuţiile purtate, că nu se identifica un om cu locul său de provenienţă, că nu eram considerată reprezentativă pentru România. Adică, poate că am fost măgulită de raportarea la mine, dar parcă era nedreaptă şi uşor umilitoare dacă mă gândeam că puteam fi văzută ca o „excepţie“. În cazul tău? Cum ai fost „primit“? Crezi că s-a modificat optica „europenilor“?
V. D.V.: Este de obicei o problemă de fire. Dar, pe de altă parte, tinerii care plecau la Bruxelles înainte de aderare erau supuşi unor concursuri serioase şi chiar erau din „elitele“ noastre. Era şi este absurd să speri că toată lumea putea sau ar fi trebuit să fie ca tine, să reziste evaluărilor respective. Ai fost selectată, din câte ştiu, de TAIEX, Biroul de Schimb de Informaţii şi Presă al Comisiei Europene – deci nu aveai cum să-i reprezinţi pe majoritatea românilor. Aşadar stânjeneala ta şi modestia ţineau de caracterul tău, de felul tău de a fi. Eu am fost în cu totul altă postură. Reprezentam o comunitate (ca viceprimar şi preşedinte al unei filiale a partidului majoritar), reprezentam în acelaşi timp şi o grupare politică (social-democrată), apoi, îi reprezentam pe vălmăreni – şi moldoveni în acelaşi timp – date fiind rădăcinile mele aici cu mult mai adânci decât ale tale. În fine, eu mă apropii foarte uşor de oameni, indiferent de naţionalitate, nu am nici un fel de reticenţe în a stabili cele mai calde relaţii, cu oricine. În măsura în care poate apărea şi o anumită atitudine de „superioritate“ a celorlalţi europeni faţă de noi, eu, ca istoric, îmi amintesc cât de importanţi suntem pe faţa pământului dintotdeauna, care sunt avantajele lor dacă se aliază cu noi şi îmi „vine inima la loc“...
S.C.D.: Apropo de aprecierea corectă a identităţii şi valorii fiecărui om european, cum este să lucrezi alături de personalităţi de renume, să stai, prieteneşte, la o cafea cu specialişti de largă notorietate, să iei masa cu „greii“ vieţii politice, culturale şi sociale – eşti în largul tău, cum se zice?
V.D.V.: Am răspuns cumva la această întrebare prin cele mărturisite despre mine mai înainte. Dar mai reţinut sunt cu „ai mei“ decât cu „străinii“. Încărcătura afectivă mă face să am emoţii când sunt lângă oamenii „mari“ români. Sunt şi câţiva a căror valoare mă copleşeşte şi, cu cât sunt mai mândru că le sunt aproape, cu atât sunt mai puţin „în largul meu“. Cei „din afară“ îmi provoacă rareori o asemenea stare. La Bruxelles a fost excelent, mi-am făcut „amici“ o sumedenie, şi printre europarlamentari, dar şi printre turiştii care beau bere pe pragurile din Piaţa Palatului...
S.C.D.: Deşi, în anii de după Revoluţie, în ţară, majoritatea eşecurilor şi greşelilor sociale, politice şi economice erau justificate prin „moştenirea nefastă“ lăsată de „comunişti“, prin tarele cauzate de regimul totalitar „socialist“ etc., la Bruxelles nu eram deloc înţeleşi ca nişte victime sau în nici un caz ale unui tip de partid sau sistem. Exista mai curând părerea potrivit căreia orice popor are soarta pe care o merită... Şi conducătorii pe care îi merită. O împărtăşesc şi analiştii anilor 2007-2008?
V.D.V.: Da. Nu este ceva neobişnuit să fii de dreapta, de stânga, radical sau mai moderat, sau de centru... Aş folosi o trimitere din domeniul religiei: „totul îţi este permis (să alegi!), dar nu totul este de folos“ (Apostolul Pavel). Important este ce realizezi pentru semenii tăi. Conducerea este „judecată“ mai curând în funcţie de fapte decât de „statut“. Nu ştiu cât de conştienţi sunt românii de justeţea acestei atitudini, dar este una din condiţiile libertăţii şi democraţiei, ale participării şi implicării totale a fiecăruia în deciderea propriului „destin“, a propriei evoluţii. Dacă există şi momente din istorie în care suntem loviţi mai puternic decât „merităm“, totuşi linia generală a vieţii noastre este că, dacă dorim să ne fie bine, trebuie nu numai să optăm pentru ce este bun, ci să ne luptăm pentru acest lucru, să ne zbatem, să nu ne lăsăm până nu obţinem ce vrem.
S.C.D.: Plimbându-mă prin oraş, am fost entuziasmată de frumoasa armonizare a tradiţiei cu modernitatea. Privind la oameni, de asemenea, m-am bucurat de modul încântător în care se îmbina stilul „vechi“ cu noutatea vie, dinamică, liberă, şocantă pe alocuri... Şi echilibrul interior pe care îl arătau localnicii. Pe tine ce te-a impresionat plăcut în superba „cetate“?
V.D.V.: Că oamenii nu au complexe. Că, în cartierele „medievale“, sunt ca nişte personaje de poveste. Amabili, drăguţi, zâmbitori... Că e foarte curat şi miroase frumos. Că au flori peste tot. Am văzut o doamnă, între două vârste, care se căsătorea - o mireasă (care, evident, nu dădea semne că s-ar fi considerat prea „matură“ pentru a fi fericită!) căreia i-am cerut să se fotografieze cu mine – deşi nu era o femeie atrăgătoare, era atât de specială în naturaleţea ei! I-am sporit bucuria prin gestul meu. Mi-au plăcut „statuile vii“, adolescenţii rebeli, copiii cercetaşi... Vânzătoarea de ciocolată - o chinezoaică surâzâtoare, păpuşile de porţelan, broderiile fine, trupele de muzică „etno“ ce cântă pe străduţele pavate, faptul că acolo coexistă atât de paşnic diferite religii şi confesiuni, forme de artă şi moduri de viaţă...
S.C.D.: Ce ţi-a displăcut flagrant?
V.D.V.: Contrastul uriaş cu viaţa de la noi. Dar aici nu e „vina“ lor. Nu ne opreşte nimeni să trăim asemănător.
S.C.D.: Eu m-am întors de acolo cu două geamantane de cărţi, reviste, broşuri, pliante, raporturi, proiecte etc. şi cu o mulţime de idei de (re)valorificare a ceea ce este preţios dar nedescoperit, neexploatat şi necultivat suficient – capitalul uman românesc. Şi a altor resurse. Tu? Ce gânduri te-au însoţit până aici? Ce ţi-ai propus să împlineşti, să aplici, să dezvolţi?
V.D.V.: Am înţeles că trebuie să adun în jurul meu o echipă entuziastă şi să concepem câteva proiecte viabile, prin care să accesăm şi să aducem în comuna noastră fonduri de dezvoltare. Că aceşti bani sunt, dar nimeni nu este dispus să-i investească în noi dacă suntem inactivi, indiferenţi sau ostili. Că-i vom pierde dacă nu ne mobilizăm pentru a profita de şansele ce probabil nu se vor repeta. Am tot discutat despre priorităţile vălmărenilor: apă curentă, şosele bune, gaze, aşezământ cultural, şcoli modernizate sau integral noi, revistă locală, restaurarea bisericilor, construcţia Crucii Voievozilor... Nu neapărat au avut ca punct de plecare experienţa mea la Bruxelles, dar îmi este clar că, datorită acesteia, am progresat pe dinăuntru... Şi, poate, am accelerat ritmul schimbărilor şi în jurul meu.
S.C.D.: Am avut atunci trăirea foarte intensă a dorinţei de a mai fi cu mine şi alte persoane din România – aproape în fiecare moment important al zilei. Ţi-a trecut prin minte că ar fi fost bine ca şi alţi vălmăreni să se afle alături de tine la Bruxelles? Ce ar fi „învăţat“ ei în urma acestei experienţe?
V.D.V.: Da, sigur. Nu ştiu ce ar fi (re)dobândit fiecare. Un adevăr esenţial poate, anume că munca, uneori, nu este o corvoadă, un chin, o datorie punitivă. Se poate lucra şi cu pasiune, cu plăcere... Dacă pleci dimineaţa la serviciu blestemându-ţi „povara“ profesională, te încarci de silă, de lehamite, nu vei face decât să-ţi laşi viaţa să treacă pe lângă tine şi să o determini pe a altora să fie un calvar...
S.C.D.: Pentru a sintetiza puţin: ce înseamnă integrare europeană pentru românul din mediul rural, pentru vălmărean de pildă? În această direcţie, care ar fi primii paşi ce trebuie făcuţi? De fapt, se autoconsideră omul din satul tău ca fiind european? Ce semnifică pentru el această calitate? Ce beneficii îi aduce lui, ce riscuri presupune?
V.D.V.: Românul din mediul rural nu este atât de preocupat de teorii şi definiţii. El e acelaşi, de i se spune într-un fel sau în altul. Este adevărat că în multe domenii ne situăm sub nivelul european, dar asta pentru că ei au făcut reforme şi noi nu, reforme care sunt oricum necesare, că suntem europeni, români sau papuaşi. Avem drumuri proaste şi trebuie să le reparăm pentru că altfel cădem în gropi, nu pentru că roşim în faţa nemţilor. Facem agricultură în secolul XXI cu sapa de lemn, trebuie să ne cumpărăm maşini automatizate pentru că altfel murim de foame, nu că râd europenii de primitivismul nostru. Apa curentă, gazele, electricitatea şi drumurile asfaltate nu sunt modernizări „de ochii“ UE, ci condiţii de viaţă fără de care ne este din ce în ce mai greu să trăim. Conservarea mediului, de asemenea, trebuie făcută pentru noi, cei care locuim aici, pentru siguranţa şi sănătatea noastră.
Pe de altă parte, românii de la sate sunt puţin informaţi. Ei nu ştiu că anumite sectoare de activitate se pot dezvolta mult mai bine dacă sunt coordonate de la nivel european şi nu naţional sau local şi nu cunosc situaţiile din alte ţări. Una din problemele apărute este că politicile comune nu trec totuşi peste hotărârile românilor asupra priorităţilor noastre. Iar când „intermediază“ ai noştri, unii suspicioşi, alţii vânători de bani nemeritaţi, unii neprofesionişti etc., se blochează tot sistemul.
S.C.D.: Din câte ai observat, ofertele electorale ale candidaţilor la funcţiile din cadrul administraţiei locale conţin şi programe privind integrarea europeană, respectiv „europenizarea“ noastră? Cum va fi ajutat, de exemplu, în viitorul apropiat, ţăranul să muncească „conform standardelor“ europene?
V.D.V.: Dă-mi voie să nu comentez ofertele altor candidaţi şi să nu prezint nici programele propuse de către echipa mea. Principalele obiective ale politicii agricole europene (reformată de două-trei ori) sunt afirmate încă din 1957, când vestul Europei era pustiit de foametea de după cel de-al doilea război mondial. Nivelul de trai scăzut din satele româneşti poate că nu este comparabil cu acela de atunci, dar dacă ne raportăm la cel al altor state membre, din prezent, cu siguranţă că a fost o piatră de încercare pentru UE când a deliberat dacă suntem sau nu pregătiţi de aderare. Avem încă, în pofida migraţiei forţei de muncă către oraş, un număr mare de agricultori şi majoritatea lucrează necompetitiv. Alimentele şi alte produse, deşi excedentare cantitativ, nu respectă nici criteriile de protecţie a consumatorului, nici preţuri rezonabile pentru cumpărător. Numai cercuri vicioase peste tot... Nu avem suficiente activităţi neagricole care să ne sporească veniturile. Sunt multe de făcut.
S.C.D.: Anul 2008 este Anul European al Dialogului Intercultural. Este interculturalitatea o chestiune care îi preocupă şi pe vălmăreni? În ce fel se manifestă diversitatea culturală şi de mentalitate în comuna voastră? Cum comunică între ele aceste „mici culturi“ diferite în cadrul aceleiaşi „mari culturi“?
V.D.V.: Da, am iniţiat chiar şi un premiu, „Anul European al Interculturalităţii“ pentru realizări deosebite în această privinţă - despre care ştii şi tu, doar am stabilit împreună acest lucru. Sunt în comuna noastră oameni de confesiuni diferite, de exemplu. Noi, ortodocşii, trebuie să nu-i discriminăm pe aparţinătorii grupurilor mai reduse numeric. Avem drepturi egale şi le respectăm opţiunile. Apoi, comuna este formată din trei sate, Valea Mărului, Mândreşti şi Coasta Văii, fiecare cu mica ei „cultură“, cu obiceiurile proprii în habitatul relativ delimitat. Vrem să „ridicăm barierele“ dintre vălmăreni, să muncim, să învăţăm, să ne cultivăm şi să ne distrăm împreună, fără „ziduri“ şi „garduri“
menţinute artificial. Şi mai dorim să avem îndatoriri comune, obligaţii unii faţă de alţii, în primul rând de a-i respecta pe ceilalţi.
Valea Mărului este „înfrăţită“ cu o localitate din Franţa. Concret, acest lucru înseamnă şi vizite reciproce, şi întrajutorare, şi un dialog intercultural care să fie benefic ambelor părţi. De altfel, familii întregi de vălmăreni sunt plecate la muncă peste hotare. Ne interesează şi dacă le este relativ bine acolo, dar şi cum să creem aici, acasă, nişte structuri mai stabile, profesional şi material, ca ei să se întoarcă şi să rămână. Ţinem legătura, pe cât posibil, cu românii din diaspora.
În fine, tot un „dialog intercultural“ este cel dintre sat şi Capitală. Am reînfiinţat cenaclul Perpessicius-Crihană şi revista Vârste şi Trepte tocmai pentru a facilita comunicarea dintre noi. Şi cred că am „înregistrat“, cu acestea, două importante reuşite. Sper ca în toamnă să începem şi construcţia aşezământului cultural.
S.C.D.: Îmi rămâi dator cu răspunsurile privind ofertele electorale...
V.D.V.: Sigur, discutăm după 1 iunie. Mulţumesc pentru „creditare“.

Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ

Premiile revistei „Vârste şi trepte“, ale cenaclului „Perpessicius-Crihană“ şi ale echipei de promovare a valorii vălmărenilor - 2008

Sorina Crihană-Dascălu,
consultant comunicare-media-PR

Mai întâi, să răspund la o întrebare foarte simplă, ce ar putea apărea în mintea cititorilor: cine sunt membrii „echipei de promovare a valorii vălmărenilor“? Ce „statut“ au ei? Sau, mai curând, ce „statut“ nu au.
Această echipă, susţinătoare a oricăror programe de promovare iniţiate şi de către alte persoane decât reprezentanţii „grupării“ în cauză, NU este una politică. NU este una partinică, instituţională sau „oficială“. Este constituită exclusiv după criteriul faptelor celor care se implică, într-un fel sau altul, în restabilirea unui sistem valoric vălmărean autentic, care să recontureze identitatea vălmărenilor şi să le reconfirme acestora demnitatea. Este numai un început demararea celor 12 programe propuse de Virgil Doca şi PSD. Imaginea echipei se confundă cu acest debut pentru că, din păcate, alte persoane şi alte proiecte viabile încă nu ne-au fost făcute cunoscute. NU i-a fost nimănui refuzată colaborarea cu noi - nici cu redacţia, nici cu oricare dintre coordonatorii activităţii cenaclului, nici cu echipa despre care discutăm. Dimpotrivă, am încercat să lucrăm noi împreună cu alţii - indiferent de „culoarea“ politică, apartenenţa religioasă, confesională, cultură, gen, profesie sau funcţie. Deocamdată, reacţia acestora la strădaniile noastre este aproape nulă. Probabil că orientarea noastră către ei a fost cumva greşită. Dar a meritat oricum, pentru că azi îi cunoaştem mai bine. Deci am pornit, o „mână de oameni“, hotărâţi în a face lucruri cât mai bune, pe cele mai bune dacă s-ar putea, pentru vălmăreni. Dar pe parcurs au venit lângă noi atât de mulţi încât nici nu mai ştiu a vă spune câţi sau care sunt aceştia. Nu vreau să mă pronunţ asupra libertăţii credinţei sau altor chestiuni „de suflet“, să nu generez polemici inutile. Mă voi referi numai la exemplul politicii. Eu nu sunt „pesedistă“ - nu mă interesează politica „înregimentată“ -, dar am găsit între membrii acestui partid câţiva oameni cu totul şi cu totul deosebiţi. Nu ştiu dacă sunt aşa de „speciali“ datorită PSD-ului, dar sunt persoane mature şi foarte responsabile, cu discernământ, aşadar poate că opţiunea lor politică (repet, care pe mine nu mă priveşte!) trebuie respectată şi, de asemenea, probabil că, celor interesaţi, această opţiune le spune suficient şi despre partidul în cauză.
Revenind la premii, la Bucureşti, noi acordăm o serie de asemenea distincţii colegilor noştri pentru realizările lor remarcabile, atât în munca de editură (la Editura Perpessicius), cât şi la revistă (Paradox), şi la atelierul de creaţie (Perpessicius). Ideea a avut rezonanţă şi la Valea Mărului - şi ne-am bucurat. Virgil Doca a transformat-o, cum menţionam mai sus, în fapt. Este meritul său.
Mă întreba o prietenă de ce s-a reînfiinţat revista Vârste şi Trepte, de ce nu o altă publicaţie, nouă? Pentru că „gestul“ este al nostru, iar aceasta era şi este revista noastră. Dar este a vălmărenilor totodată, pentru că editorii, tatăl meu şi Virgil, sunt vălmăreni. Oricine doreşte să fie fondatorul altei reviste este, desigur, liber s-o facă... Am fi încântaţi să existe concurenţă în această privinţă. Iar dacă vrea o publicaţie „şi mai vălmăreană“, aşteptăm să dovedească standardele profesionale necesare.
Începând cu luna aprilie 2008, inaugurăm câteva premii (nu am stabilit periodicitatea acordării acestora!) care, sperăm, vor deveni „tradiţie“ în Valea Mărului:
1. Premiul „Episcop Iosif Gafton“ - pentru promovarea creştinismului, a valorilor religioase şi bisericeşti: I - dnei Speranţa Miron, nepoata Episcopului Iosif Gafton şi fiica preotului Miron Bulboacă; II - preotului parohiei Valea Mărului; III - preotului din Mândreşti; menţiuni speciale: prof. religie Costică Costea şi copiilor care pictează şi desenează icoane sau scriu texte cu subiect religios.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte premii, cu ocazia ridicării Crucii Voievozilor, de Sf. Împ. Constantin şi Elena (21 mai).
2. Premiul „Prof. univ. dr. Marcel Crihană“ - pentru promovarea culturii (scrise, în primul rând, dar şi orale): I - dnei Magdalena Cuza, debut în Vârste şi Trepte, la numărul dedicat femeii - mamei; II - Aniţa şi Vasile Brânzei, pentru întreaga activitate educaţională şi culturală; III - Rebeca Dascălu, cel mai tânăr redactor al revistei; menţiuni speciale: Dan Doca - tehnoredactarea şi varianta web a revistei - şi toţi ceilalţi copii care au publicat până în prezent în paginile revistei Vârste şi Trepte: Nicoleta Vintilă, Cristina Băţroş, Iulian Vartic, Mihaela Băţroş, Alexandra Muhulică, Adelina Tudor, Ionela Iulia Băţroş, Ionela Oana Macovei, George Sandu, Daniel Cojocaru, Diana Cristina Filip, Ionela Vârlănuţă, Gheorghe Ciocan, Nicoleta Vartic.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte distincţii, pe 9 mai, Ziua Europei - pentru 2008 - sau la Sărbătoarea florilor de mai (Marcel Crihană este născut pe 18 mai), în anii următori.
3. Premiul „Anul European al Interculturalităţii“ - pentru promovarea dialogului intercultural (între culturi naţionale diferite, între religii şi confesiuni, între tipuri de culturi, de exemplu cultura scrisă şi audio-vizuală sau electronică şi web etc.) şi a integrării europene: I - dnei europarlamentar Adriana Ţicău, prezentă alături de vălmăreni la numeroase evenimente locale, prietenă şi susţinătoare a vălmărenilor în rezolvarea problemelor comunei; II - Dan Doca, pentru promovarea mijloacelor de informare şi comunicare web în completarea culturii scrise şi actorului gălăţean Paul Buţă-„Păcală“, pentru reprezentarea României la expoziţii europene de artă tradiţională românească (Luxemburg, Strasbourg, Paris, Bruxelles etc.); III - Maricel Bostan - pentru rubrica dedicată proiectelor de integrare europeană, în Vârste şi Trepte; menţiuni speciale: Panaintiţa Băţroş - articole despre bibliotecile virtuale, informatizarea bazelor de date ale bibliotecilor clasice şi comunicarea cu tinerii vălmăreni din diaspora; Ion Gaiu - debut la rubrica de religie interconfesională; Nicoleta Vintilă - debut în Vârste şi Trepte şi promovarea culturii artistice naţionale prin cântec (muzică populară, colinde etc.).
Premiul I se va oferi dnei europarlamentar în a treia zi de Paşti, celelalte, vor fi acordate pe 9 mai, de Ziua Europei.
4. Trofeul şi premiul „Prof. Costică Popovici“ pentru performanţe sportive şi educaţie fizică: I - echipei câştigătoare în meciul de fotbal organizat la Sărbătoarea florilor de mai (7 statuete); II - echipei care pierde (ca scor) în aceeaşi competiţie de fotbal, pentru participare (7 statuete); I-II-III - concurenţilor de pe podium, la cros (pentru 2008) sau alte întreceri sportive de la Sărbătoarea florilor de mai (3 medalii); menţiuni: elevii cu note maxime la educaţie fizică.
Căpitanii de echipă vor primi simbolic câte un trofeu în a treia zi de Paşti. Odată cu acordarea celorlalte distincţii, se va îmbunătăţi echipamentul sportiv al vălmărenilor prin donaţii, se vor anunţa burse pentru cantonamente sau abonamente la diferite antrenamente, respectiv sponsorizările pentru acestea.
5. Premiul „Primul pas în carieră“ - I. Virgil Doca, cu prilejul lansării candidaturii sale la funcţia de primar - carieră în administraţia publică; II. Maricel Ghinieş - candidat la funcţia de viceprimar; III. Sofia Buhoci - sponsor principal al celor 3 întâlniri culturale şi artistice de la Coasta Văii, Valea Mărului şi Mândreşti pentru lansarea primelor 3 numere ale revistei Vârste şi Trepte şi Silvia Macovei - consilier şi sponsor din partea satului Coasta Văii; menţiuni speciale: Maria Gafton - pentru „primul pas“ ca redactor-şef şi coordonatoare a cenaclului Perpessicius-Crihană, Geta Doca - redactor, Alexandru Gafton - fotoreporter, Vasile Curteanu - secretar general de redacţie, Iulian Vârlan - redactor, Viorel Munteanu, redactor şi toţi ceilalţi colaboratori care au semnat articole în Vârste şi Trepte.
Doresc să adaug unele explicaţii privind acest premiu al „primului pas“. De obicei, cupele şi trofeele, premiile şi medaliile, ce semnifică preţuirea pentru performanţă, se acordă la sfârşitul unei curse, în urma unui examen, a unui bilanţ, a unei
evaluări explicite, când putem „măsura“ clar reuşitele sau nereuşitele participanţilor la acestea.
În unele situaţii, însă, ceea ce pare un început, un prim pas, ascunde în sine un drum lung parcurs, o experienţă de durată, o muncă enormă.
În alte cazuri, chiar avem de-a face cu un început - nu pare, ci este un început, dar este un început cu totul şi cu totul special, cum ar fi ridicatul în picioare al puiului de om care, până atunci, mersese de-a buşilea sau o cerere în căsătorie pe neaşteptate, într-o „dragoste la prima vedere“.
Aceste două tipuri de „victorii“ merită să fie premiate înainte de... tot ceea ce va urma, independent ce ceea ce le succede, sunt valoroase „deja“.
Se subînţelege de ce i-am ales pe cei trei „lideri“ ai „primului pas“: Virgil a muncit din greu ani întregi până să se hotărască să candideze la funcţia de primar (de fapt aceasta nu a fost niciodată o miză în sine pentru el), a studiat şi a lucrat o mulţime de proiecte pentru vălmăreni (şapte dintre acestea au fost aprobate şi integral sau parţial implementate), s-a frământat enorm înainte de a-şi publica „Poveştile cu moşi la gura sobei“ şi micile studii de istorie; Maricel ne-a „cucerit“ dintr-o dată prin „contrastul“ dintre modestia lui (şi bunul său simţ) şi ideile „mari“, interesante pe care le are pentru vălmăreni. Un „coup de foudre“ - cu o minte frumoasă şi un caracter integru, neafirmate însă, din cauza unei „sfieli“ exagerate, pe care îl vom ajuta să o depăşească. Sofia şi Silvia, nu în ultimul rând, investesc cu generozitate, pentru prima dată, în cultură şi educaţie, în valoarea vălmărenilor (mai investiseră, dar în creşterea nivelului de trai).
Îi felicităm pe toţi şi ne cerem iertare dacă, fără voie, am uitat sau nedreptăţit pe cineva. Bunul Dumnezeu ne va da şansa de a acorda cel puţin anual aceste minunate premii...

Despre mândrie

Sorina Dascălu

Mărturisesc că, încercând să caut completitudinea „brandului vălmărean“, la care am lucrat împreună cu colegii mei de la Valea Mărului, m-am întrebat dacă se contribuie semnificativ la acesta dinspre toate cele trei sate ale comunei. Şi, desigur, m-am „proiectat“ în timp şi spaţiu şi la Mândreşti, cel de-al treilea pe care urmează să-l vizităm (noi, membrii redacţiei „Vârste şi trepte“) de Ziua Europei, pe 9 mai. „Unitate în diversitate“, sloganul Uniunii Europene, trebuie să „funcţioneze“ şi în cazul zonelor rurale româneşti, care - mai ales după 2007 - îşi reconturează identitatea, specificul, dar pe fondul preţios a ceea ce au în comun cu altele din jur. Este de la sine înţeles că etimologia numelui acestei frumoase localităţi ne duce cu gândul la mândrie, a fi mândru, a te mândri şi a se mândri alţii cu tine. Sunt truisme interpretările peiorative ale acestui concept şi nu vreau să insist asupra sensurilor negative. Mi-am învăţat elevii încă de la cele mai mici clase, cândva, să nu confunde mândria cu vanitatea (merite închipuite!), cu aroganţa (merite - imaginare sau reale - exagerate cu agresivitate, cu o sfidare insultătoare!), orgoliul extrem (merite reale, dar neacceptate în mediul în care omul vrea să domine!) etc., între toate fiind diferenţe importante de nuanţă sau chiar, la unele, de natură. Şi, categoric, pentru o delimitare cât mai corectă, le-am recomandat să-şi raporteze analiza la o categorie (fundamentală deci!) a filosofiei practice: demnitatea. Un om mândru este, fără îndoială, un om nobil şi demn. Un om infatuat, egocentrist, fals superior, este de fapt, oricum ar părea, un om lipsit de demnitate.
Religia propovăduieşte umilinţa, modestia, smerenia - până la „negarea“ meritelor personale şi împotrivirea la recunoaşterea acestora de către comunitate -, întrucât o Divinitate sau alta trăieşte şi lucrează în fiinţele umane. Este o atitudine înţeleaptă şi justă - pentru că autoritatea supremă, faţă de care evident că suntem „inferiori“, este Sacrul, este Valoarea Absolută. În această accepţiune, a nu fi mândru înseamnă a-ţi pricepe şi accepta condiţia firească, de creatură supusă lui Dumnezeu, Sfinţilor ori altei forţe transcendente. A nu te mândri se transformă într-o permanentă încercare grea în eforturile de a accede la mântuire sau nemurire. Dar de câte ori nu se întâmplă, în cotidian, ca unii să se trufească tocmai cu pioşenia lor, dispreţuindu-i pe alţii care sunt „prea mândri“?!
Dar în viaţa socială, între semenii noştri, în „lumea de jos“? Câţi dintre noi suntem mândri că suntem europeni? Câţi suntem mândri că suntem români? Sunt mândri, este necesar să fie mândri, au de ce să fie mândri vălmărenii de această calitate a lor (de vălmărean)? Şi, dintre mândreşteni, câţi sunt cu adevărat mândri că sunt... vălmăreni? Aceasta este o reformulare a întrebării de la care am pornit. Pentru câţi, aceste să le zicem sentimente (cu toate că avem de-a face şi cu judecăţi etice, poate estetice, stilistice, cu opinii civice şi politice, principii, idealuri, credinţe etc.) nu sunt caduce, desuete? Câţi îşi dau seama că este nevoie să ne redefinim, să reechilibrăm balanţa între cine ştim că suntem şi cine ştim că putem fi?
Dar cum este mândria cea „bună“? Această „creştere de inimă care îţi ridică fruntea“, cum ar spune poeţii? Sunt mândru de mama mea, de tatăl meu (deşi nu mi-am creat eu, nici nu mi-am ales părinţii), de fiul sau fiica mea (cu toate că doar mi-au fost daţi în grijă de Sus)... Sunt mândru că sunt creştin şi am curajul să afirm (să „promovez“, ar zice un om din PR) oriunde şi în faţa oricui această apartenenţă a mea... Sunt mândru de tradiţia noastră, atât cât o mai pot şi eu păstra şi transmite mai departe... Sunt mândru de mine, cel care a optat liber pentru o anumită cale şi se străduieşte - uneori nu reuşeşte! - să primească aşa cum se cuvine ceea ce-i este dăruit şi să sporească, prin mici sacrificii, onoarea inestimabilă a dăruirii de sine? Ce fel de mândrie este aceasta? Poţi fi mândru de cineva sau ceva pe măsura iubirii (de aproapele tău ca de tine însuţi)? Oare acest tip de mândrie nu este însoţit de respect şi recunoştinţă? Un fel de a mulţumi cu dragoste lui Dumnezeu pentru că, în lupta sinceră cu tine însuţi, nu Te-a lăsat singur şi ai găsit modul în care să nu-ţi abandonezi mândria, şi onestitatea, şi integritatea, să cadă în ruinătorul, exemplarul amor propriu atât de nociv pentru întreaga istorie a omenirii...

Interviurile Paradox

"Asa am pierdut timpul si gandul plecarii..."
Interviu cu Virgil Doca-Valmareanu, viceprimarul comunei Valea Marului, editorul coordonator al revistei Varste si Trepte - publicatie a cenaclului Perpessicius-Crihana
Sorina Crihana-Dascalu: Se apropie cea mai importanta sarbatoare crestina si as dori sa discutam despre trei aspecte ale vietii tale (si a valmarenilor între care traiesti). In primul rand, cred ca trebuie sa te intreb - sau sa ne intrebam impreuna - cine este Virgil Doca-Valmareanu - omul? In al doilea, as vrea sa stiu cat de mult se interinfluenteaza profilul religios al cuiva cu statutul de lider politic. In fine, aparent fara legatura, sa vorbim putin despre necesitatea restaurarii picturii si introducerii in circuitul turismului rural a bisericii ortodoxe "Nasterea Maicii Domnului" din comuna voastra. Sa le luam pe rand: de unde vii tu, care-ti sunt radacinile?
Virgil Doca-Valmareanu: Cei mai multi valmareni poarta numele Doca, urmati indeaproape de cei cu numele Badea si/ sau Buleandra. Unii spun ca noi, cei cu numele Doca, am fi neam de greci. Imi place sa cred ca sunt ruda indepartata a lui Zorba Grecul si, ca sa fiu sincer, de multe ori i-am regasit anumite trasaturi sau similitudini in fiinta mea. Ce stiu cu siguranta este faptul ca m-am nascut intr-o familie valmareana, o familie numeroasa, si ca mi-am trait copilaria pe o ulita plina de copii. Copilaria e cea mai frumoasa "clipa lunga" a vietii mele, of, Doamne, ce repede a trecut!... Geanta cu carti, doua capre si cinci iezi, prastia din brau si buzunarele de la pantalonii peticiti pline cu pietre rotunde (eu le spuneam vise - trageam cu vise in nori) si o gramada de povesti - amintiri pe care le am ascunse in sufletul meu de fiu de taran. De multe ori am vrut sa zbor, dar radacinile m-au tras in jos. M-am intrebat adesea (si acum o mai fac, vara, privind cerul senin, din miristea satului) cand mi-au crescut oare? Pe nesimtite mi-au crescut! Asa am pierdut timpul si gandul plecarii - de multe ori am vrut sa plec si tot de atatea ori eu m-am intors ACASA, la izvoare. O intoarcere la inceputuri, la libertatea de a fi eu insumi, de a fi fericit "fara drept de apel". Cu cat imbatranesc mai mult, cu atat mai mult simt in fiecare adiere de vant magia locurilor valmarene. Nicaieri nu ma simt mai bine decat aici, in acest spatiu si intre acesti minunati oameni: Valmarenii mei. Nu sunt cu nimic mai deosebit decat ceilalti valmareni, sunt un "produs al lor", un valmarean suta la suta. Poate diferenta ar fi ca eu imi asum responsabilitati pentru ei la cerinta lor.
S.C.D.: Crezi ca spatiul social-cultural unde se naste cineva ii determina decisiv personalitatea si destinul cuiva?
V.D.V.: Decisiv, nu. insa personalitatea fiecaruia este "amprentata" de tot ce reprezinta locul in care te-ai nascut si oamenii cu care ai "crescut". Eu m-am simtit valmarean oriunde am fost si cu atat mai mult ma simt valmarean printre valmarenii si valmarencile mele frumoase, harnice si aprige. E suficient sa revin acasa dintr-o scurta "evadare" si-mi simt radacinile. Traiesc de fiecare data o stare de beatitudine, simt fericirea apartenentei la acest spatiu. Pur si simplu traiesc o perpetua revelatie, o redescoperire continua, o traiesc si imi place la nebunie. Ceea ce ma anima se datoreaza radacinilor mele, familiei, mamei, locurilor in care am copilarit. E greu de povestit in cateva cuvinte despre simtamintele pe care le traiesc atunci cand imi vad satul din departare. Ma simt implinit atunci cand sunt ACASA. Iar acest "acasa" inseamna chiar si adierea de vant, noaptea tarziu, din prepeleacul lui nea Ion, Nicu sau Mircea.
S.C.D.: Povesteste-mi una singura dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei tale.
V.D.V.: Dificila treaba imi ceri... Cea mai frumoasa ? Pai, cea mai frumoasa poveste - amintire a mea, a vietii mele e chiar copilaria... Cand imi este greu, dupa o zi infernala, in care am stat de vorba cu sute de oameni, ma joc cu printesa mea Dia (pentru mine toti copiii sunt printi si printese) si imi aduc aminte de copilaria mea. Si, daca incep sa iti povestesc, ne prind Mosii de iarna. Doamne, daca ai sti cate nazbatii am facut eu, dracusor mic ce eram!... Ce ma mai batea saraca mama cu clestele de la soba, pentru toate cele pe care i le faceam... Si acum parca vad clestele zbarnaind in mana mamei dupa ce ii inecasem in "balie" 25 de ratuste galbioare si frumoase. Le-a gasit mama aliniate frumos pe sarma de rufe, prinse in carlige. Le pusesem la uscat!... - Michiduta, ce-ai facut ratelor mele!?..., se tanguia mama alergand sa-mi dea cuvenita pedeapsa...Mult prea departe ca sa ma poata auzi, mama nu a aflat nici pana in ziua de astazi ca eu vroiam doar sa le invat sa inoate. Si le-am… invatat! Dar bine, ca si pedeapsa grea am primit pentru asta: o luna intreaga, zi de zi, cate o traista de catina din Rapa Liticaii pentru ratele cele mari. ªi uite asa, colegii jucau fotbal, iar eu,… catina, tata, catina...
S.C.D.: Care ti-au fost - iti sunt - modelele in viata, in pregatirea profesionala, in cultura personala? Parintii, profesorii, colegii si prietenii?
V.D.V.: Nu am avut si nici acum nu am modele. Daca Dumnezeu a creat o diversitate in care fiecare suntem "altceva", a vorbi de modele e un nonsens. Insa inteleg foarte bine intrebarea. Dar mi-a placut cate ceva din multi si atat. Un exemplu: o parte din dl Profesor, tatal tau, as vrea sa fiu si eu. Nu stiu daca am sa si reusesc. As vrea sa fiu puternic, ca tatal meu, care m-a parasit cand aveam 21 de ani, intr-o frumoasa noapte de Paste, dupa ce a tras clopotele Invierii - asa cum spusese de multe ori...
S.C.D.: Virgil, cum sunt valmarenii ca... valmareni? Te consideri reprezentativ (in acest sens) pentru ei?
V.D.V.: Valmarenii sunt parte din mine si eu parte din ei. Sunt harnici si mandri de ei, nu le place sa intoarca privirea, nu privesc inapoi cu manie si nu te lasa niciodata la greu. Sunt toleranti si linistiti si, astfel, au fost dezbinati un amar de vreme, lasandu-se manipulati de altii, pripasiti pe meleagurile noastre. Si astazi mai sunt "Elene" ce incearca sa porneasca un nou razboi al "Troiei". Nu mai au nici o sansa, cu esarfa, fara esarfa, valmarenii isi vor alege un valmarean. O spun si sondajele de opinie, care il crediteaza cu 77% din optiunile lor pe un valmarean. Au fost mintiti atat de mult timp de tot felul de venetici, incat astazi vor sa aleaga pentru ei pe cineva de-al lor, de-al nostru, valmarean 100%.
S.C.D.: Ai doi copii. Le cultivi deliberat dragostea pentru identitatea de valmarean, incerci sa le transmiti consecvent si clar ceva in aceasta privinta?
V.D.V.: Am doi copii, lumina ochilor mei. Imi iubesc copiii enorm, asa cum o face fiecare valmarean, in fiecare zi, in fiecare noapte. Baiatul, fiind mai mare, intelege si ma intelege atunci cand ii vorbesc de "nevoia de a fi valmarean". Insa nici intr-un caz nu fac acest lucru in mod deliberat. Dragoste "cu forta" nu se poate, asa si cu iubirea pentru identitatea valmareana. Tata avea o vorba: "toate lucrurile, Florine, au un timp al lor, e timp si pentru copilarie, si pentru munca, sanatate sa fie…" - si cata dreptate avea!
S.C.D.: Un om politic este neaparat si un om religios, un om credincios? Un lider social-politic este si lider in comunitatea religioasa? Sau, in orice caz, ar trebui sa fie? Religiozitatea, formand fundamental caracterul unei persoane, se regaseste si in ceea ce este esential in personalitatea ta politica?
V.D.V.: Nu stiu daca este religios, dar sunt sigur ca macar credincios ar trebui sa fie. Cu credinta in suflet, cu iubire de oameni, de semenii tai, poti face mai multe si mai usor. Cel mai frumos in viata e atunci cand poti darui altuia, cand poti face bine aducand un zambet pe fata unui batrin uitat intr-o casuta pe deal... Nu cred ca un lider social - democrat este lider in comunitatea religioasa si cu atat mai putin ar trebui sa fie. Si ma refer atat la un lider cleric, cat si la unul ca "model" (un laic "indrumator" in cele religioase). Cred ca lucrurile trebuie sa fie despartite. Preotul paroh poate si trebuie sa colaboreze cu toate institutiile locale: primarie, scoala, politie etc. si atat. Nu cred nici in primarul preot, nici in preotul primar. Nici in preotii consilieri. Ei pot fi buni duhovnici si ne pot ajuta enorm pe noi, cei din administratie, dar nu este nici necesar, nici posibil de fapt, ca ei sa indeplineasca functii in managementul politic. Imi aduc aminte cum tata, in fiecare seara, in genunchi, se ruga in tacere spunand Tatal Nostru. Era momentul in care se auzeau cainii latrand pe drumul plin de noroi. Noi, cei sapte copii, incremeneam in tacere - tacand, respectand credinta venita din sute de ani, transmisa si/ sau mostenita alaturi de un opait innegrit de fumul atator arderi divine. Sunt un om ca toti oamenii, mai mult sau mai putin pacatos decat altii, stiu insa ca am sufletul curat si bun - si mai stiu ca aceasta credinta ortodoxa, primita in dar de la parintii mei, imi este sprijin atunci cind imi este si bine si rau. Eu cred in Dumnezeul caruia i s-au inchinat toti valmarenii mei de la Apostolul Andrei incoace. Nu incerc sa-mi "conving" sau sa-mi "sfatuiesc" concetatenii in acest sens, dar consider ca ar fi mai multa cinste, sinceritate si integritate morala, ca nu ne-am mai schimba dupa cum bate vantul, daca ne-am pastra crezul ortodox.
S.C.D.: Si, reciproc, implicarea ta in viata politica, in problemele comune ale cetatenilor din Valea Marului, ti-a influentat in vreun fel trairile religioase?
V.D.V.: Sigur, de netagaduit. Ca lider social-democrat, am invatat intai sa socializez cu oamenii, sa fiu alaturi de ei, atat la bucurii cat si la necazuri. Nu mi-a fost prea greu, pentru ca am fost de la inceput ca ei, un om simplu, sarac si mereu cu zambetul pe buze. Nu am fost bogat ca altii, mai ales dintre cei imbogatiti pe spatele valmarenilor, am muncit si la CAP cu mama mea, cu ziua, cu saptamana, sau chiar toata vacanta de vara in Insula Mare a Brailei. Am fost si muncitor si sef, mi-a fost si greu in viata - si doar credinta in bunul Dumnezeu m-a ajutat sa ma ridic atunci cand in genunchi eu am cazut. Dumnezeu e in toate cele ce sunt si cine nu simte puterea divina in sine si in jur, mult va patimi!
S.C.D.: Este valmareanul un bun crestin? Poti fi un valmarean reprezentativ fara a fi si un bun crestin?
V.D.V.: Valmareanul e crestin asa cum este fiecare roman, mai mult sau mai putin decat altii. Ce este sigur e ca tinem aproape de credinta noastra stramoseasca, credinta milenara. Suntem crestini prin fiinta, avem valmareni care au imbracat haina preotiei sau calugariei, tineri si tinere care, patrunsi de chemarea divina au devenit monahi prin manastirile Tismana, Grajdeni, Radauti, Runcu, Techirghiol. Acestia au avut ca inainte mergator catre monahism si preotie pe Preasfintitul Iosif Gafton, fiu al acestui sat, ajuns episcop de Arges. Nimeni nu poate fi cu adevarat reprezentativ fara a fi crestin, nici eu, nici ceilalti valmareni. Mai sunt si unii care impart "sarmale" facand-o pe crestinii. Valmarenii i-au etichetat de mult ca fiind "farisei". Sunt valmarean si sunt crestin si, de aceea, doresc din tot sufletul meu sa putem proteja valorile pozitive, adica viata familiala traditionala romaneasca. Ma gandesc in fiecare zi la favorizarea educatiei tineretului in acest spirit si integrarea sa in comunitatea crestina. Trebuie sa promovam particularitatile culturale si istorice valmarene ca un punct de plecare spre intarirea identitatii comunitatii si favorizarea simtului responsabilitatii, cooperarii si creativitatii constructive.
S.C.D.: Iti mai aduci aminte de sarbatorile petrecute la biserica din sat cand erai micut? Erau frumoase, erau "speciale"? Preotul tinea predici culte, pline de invataminte? Ce altceva iti atragea atentia cand participai la slujbe?
V.D.V.: Cu placere imi aduc aminte de "Popa Bulboaca" - tatal iubitei noastre poete valmarence Speranta Miron, de "Popa Stratan", cu mersul sau leganat si pildele sale de la terminarea slujbelor, cand vorbea de "Palestina si Locurile Sfinte", "Sa luam aminte si sa ne bucuram!". Imi aduc aminte de faptul ca mereu ma intreba preotul Stratan daca am mancat cozonac. "Mancat, parinte, mancat…" raspundeam eu spasit si niciodata nu se intampla nimic grav. Si cate oua rosii primeam in cimitir de Paste! Poate pentru ca eram sarac, cine stie?
S.C.D.: Parintele Stratan avea un glas foarte frumos. La mesele de acasa canta cu prietenii Mi-e dor (de munti, de Caraimanul...), Ciobanas (cu trei sute de oi...), Mai am un singur dor si altele... Si nu te intreba pentru ca erai sarac, ci pentru ca iubea copiii, era bland si apropiat lor... Ce alte simboluri ale crestinismului valmarean, "embleme" locale, au existat sau vor exista pe teritoriul comunei?
V.D.V.: Pentru ca imi place enorm istoria si mai ales istoria valmarenilor, am cautat si voi cauta toata viata mea sa le redau istoria furata prin nescriere. Stiu ca, inca din anul 1685, cand domn al Moldovei era maritul Cantemir Voda, stramosii nostri aveau loc de inchinare "biserica mare din caramida". Mai tarziu, prin anul 1809, satul nostru avea patru biserici - lucru care demonstreaza ca valmarenii au fost iubitori de Dumnezeu din vremuri stravechi si ca satul era o localitate puternica din punct de vedere economic, marturie stand si crucile din marmura de prin anii 1800, duse de mine in curtea Sfintei noastre biserici. Pentru toate acestea, si pentru ca stiu ca bisericile ne-au fost lasate ca mostenire si ca avem datoria morala de a le pastra si a le transmite mai departe, am initiat trei proiecte de hotarare privind restaurarea bisericilor valmarene, dar si pentru realizarea unui monument crestin pe care l-am numit "Crucea voievozilor".
S.C.D.: Sa revenim la "batrana" biserica din sat. De cand dateaza constructia, pictura, icoanele? Oricare lacas de cult, de oriunde, este unic. Dar prin ce anume ramane, in sufletul trecatorului grabit, biserica valmareana?
V.D.V.: Piatra de temelie pentru biserica noastra a fost pusa la data de 20 mai 1896, iar la data de 5 aprilie 1897, Episcopul Ieronim al Romanului sfinteste biserica din Valea Marului, judetul Galati, cu hramul "Nasterea Maicii Domnului". Ctitorul bisericii noastre, preotul Gheorghe Gafton, era tatal viitorului episcop Iosif Gafton, nascut in acelasi an al zidirii frumoasei noastre biserici. Stiu ca ultima data biserica a fost pictata in anul 1978, iar icoanele sunt vechi si frumoase. Portile imparatesti sunt facute inainte de primul razboi mondial, prin anul 1913. Eu spun ca anul 1896 a fost un an generos pentru suflarea satului, un an al zidirii care dainuie si azi. Pentru mine - si sunt sigur ca si pentru majoritatea valmarenilor - biserica este locul cel mai pretuit din localitate. Aici au primit Tainele Botezului si Cununiei cu totii si tot prin lacasul de cult au trecut cei dragi noua inainte de a merge spre cele vesnice. Biserica noastra e unica in primul rand prin faptul ca e si singura, dar mai mult de atat, eu cred ca ea poate ramane in sufletul trecatorului prin ritualul savarsit si mai ales prin slujitorii ei, slujitorii unei Biserici Vii si Nemuritoare.
S.C.D.: Exista un proiect de restaurare a picturii in fresca de la sfantul lacas. Ce ne poti spune concret despre acesta?
V.D.V.: E un vis mai vechi al meu, visul de a reda frumusetea vechii picturi din Sfanta noastra biserica. Saptamana viitoare voi incepe procedurile legale privind atribuirea contractului de restaurare a picturii in fresca si promit valmarenilor mei ca, imediat dupa Sarbatorile de Paste, sa incepem lucrarea pentru a o finaliza spre toamna. Sa ne dea Dumnezeu sanatate si suflet curat, si asa le vom duce la bun sfarsit pe toate, noi valmarenii, pentru cei ce suntem valmareni in fiecare zi, nu o data la patru ani. Doamne ajuta!
S.C.D.: Iti multumesc si astept sa ne continuam conversatia peste doua-trei luni, cand sper ca se vor fi intamplat cateva dintre aceste "inceputuri bune" de la Valea Marului.

imagini lansare nr 2 VT

Actorul Paul Buta -

"Pacala"

Sorina Dascalu si o prietena din copilarie

Virgil Doca-Valmareanu

Europarlamentarul Adriana Ticau

Adriana Ticau si Rebeca Dascalu