Despre mândrie

Sorina Dascălu

Mărturisesc că, încercând să caut completitudinea „brandului vălmărean“, la care am lucrat împreună cu colegii mei de la Valea Mărului, m-am întrebat dacă se contribuie semnificativ la acesta dinspre toate cele trei sate ale comunei. Şi, desigur, m-am „proiectat“ în timp şi spaţiu şi la Mândreşti, cel de-al treilea pe care urmează să-l vizităm (noi, membrii redacţiei „Vârste şi trepte“) de Ziua Europei, pe 9 mai. „Unitate în diversitate“, sloganul Uniunii Europene, trebuie să „funcţioneze“ şi în cazul zonelor rurale româneşti, care - mai ales după 2007 - îşi reconturează identitatea, specificul, dar pe fondul preţios a ceea ce au în comun cu altele din jur. Este de la sine înţeles că etimologia numelui acestei frumoase localităţi ne duce cu gândul la mândrie, a fi mândru, a te mândri şi a se mândri alţii cu tine. Sunt truisme interpretările peiorative ale acestui concept şi nu vreau să insist asupra sensurilor negative. Mi-am învăţat elevii încă de la cele mai mici clase, cândva, să nu confunde mândria cu vanitatea (merite închipuite!), cu aroganţa (merite - imaginare sau reale - exagerate cu agresivitate, cu o sfidare insultătoare!), orgoliul extrem (merite reale, dar neacceptate în mediul în care omul vrea să domine!) etc., între toate fiind diferenţe importante de nuanţă sau chiar, la unele, de natură. Şi, categoric, pentru o delimitare cât mai corectă, le-am recomandat să-şi raporteze analiza la o categorie (fundamentală deci!) a filosofiei practice: demnitatea. Un om mândru este, fără îndoială, un om nobil şi demn. Un om infatuat, egocentrist, fals superior, este de fapt, oricum ar părea, un om lipsit de demnitate.
Religia propovăduieşte umilinţa, modestia, smerenia - până la „negarea“ meritelor personale şi împotrivirea la recunoaşterea acestora de către comunitate -, întrucât o Divinitate sau alta trăieşte şi lucrează în fiinţele umane. Este o atitudine înţeleaptă şi justă - pentru că autoritatea supremă, faţă de care evident că suntem „inferiori“, este Sacrul, este Valoarea Absolută. În această accepţiune, a nu fi mândru înseamnă a-ţi pricepe şi accepta condiţia firească, de creatură supusă lui Dumnezeu, Sfinţilor ori altei forţe transcendente. A nu te mândri se transformă într-o permanentă încercare grea în eforturile de a accede la mântuire sau nemurire. Dar de câte ori nu se întâmplă, în cotidian, ca unii să se trufească tocmai cu pioşenia lor, dispreţuindu-i pe alţii care sunt „prea mândri“?!
Dar în viaţa socială, între semenii noştri, în „lumea de jos“? Câţi dintre noi suntem mândri că suntem europeni? Câţi suntem mândri că suntem români? Sunt mândri, este necesar să fie mândri, au de ce să fie mândri vălmărenii de această calitate a lor (de vălmărean)? Şi, dintre mândreşteni, câţi sunt cu adevărat mândri că sunt... vălmăreni? Aceasta este o reformulare a întrebării de la care am pornit. Pentru câţi, aceste să le zicem sentimente (cu toate că avem de-a face şi cu judecăţi etice, poate estetice, stilistice, cu opinii civice şi politice, principii, idealuri, credinţe etc.) nu sunt caduce, desuete? Câţi îşi dau seama că este nevoie să ne redefinim, să reechilibrăm balanţa între cine ştim că suntem şi cine ştim că putem fi?
Dar cum este mândria cea „bună“? Această „creştere de inimă care îţi ridică fruntea“, cum ar spune poeţii? Sunt mândru de mama mea, de tatăl meu (deşi nu mi-am creat eu, nici nu mi-am ales părinţii), de fiul sau fiica mea (cu toate că doar mi-au fost daţi în grijă de Sus)... Sunt mândru că sunt creştin şi am curajul să afirm (să „promovez“, ar zice un om din PR) oriunde şi în faţa oricui această apartenenţă a mea... Sunt mândru de tradiţia noastră, atât cât o mai pot şi eu păstra şi transmite mai departe... Sunt mândru de mine, cel care a optat liber pentru o anumită cale şi se străduieşte - uneori nu reuşeşte! - să primească aşa cum se cuvine ceea ce-i este dăruit şi să sporească, prin mici sacrificii, onoarea inestimabilă a dăruirii de sine? Ce fel de mândrie este aceasta? Poţi fi mândru de cineva sau ceva pe măsura iubirii (de aproapele tău ca de tine însuţi)? Oare acest tip de mândrie nu este însoţit de respect şi recunoştinţă? Un fel de a mulţumi cu dragoste lui Dumnezeu pentru că, în lupta sinceră cu tine însuţi, nu Te-a lăsat singur şi ai găsit modul în care să nu-ţi abandonezi mândria, şi onestitatea, şi integritatea, să cadă în ruinătorul, exemplarul amor propriu atât de nociv pentru întreaga istorie a omenirii...