Autoportret
(din Perpessicius interpretat de..., Marcel Crihana, Editura Eminescu, 1988)
Am cunoscut, in lunga mea existenta, felurite specii de critica si critici. Desigur, tinerii scriitori pot invata multe si se pot desavarsi in arta scrisului, insa cu doua conditii: sa aiba obiceiul a-i citi pe critici, dar nu si a se supune orbeste aprecierii lor. Asa cum sunt scriitori ce reclama o sentinta oricat de severa, insa sincera, exista si critici ingamfati, ce nu s-au indoit niciodata de justetea verdictelor lor. Experienta noastra, de pe cele doua laturi ale baricadei, ne-a invatat ca gresesc si unii, si altii. Chiar daca mediocra, calea de mijloc e de aur.
(Petru Vintila: Despre maiestria literara.
Interviu cu Perpessicius, Luceafarul, 1962)
Ce vor fi realizat aceste “mentiuni critice” - unii si altii au spus-o cu mai multa competenta. Poate ca ele sunt ceva mai mult decat un simplu repertoriu bibliografic, cum lasa a se intelege George Calinescu. Ce este sigur, totusi, si ceea ce nu ma opresc a crede, e ca ele reprezinta opiniile unui cetitor atent, unui cetitor ideal, asa cum ma vedea Cezar Petrescu, si el era un mare devorator de carti, ce s-a straduit sa-si apropie anume frumuseti, sa le comunice in limita mijloacelor sale. in ce masura ele sunt prea binevoitoare, aceasta ramane sa fie verificat, insa ambitia de a se opri mai cu osebire la ceea ce poate fi transmis, decat la ceea ce se detaseaza si e caduc, nu le-a fost straina. Ceea ce e imperfect si umbreste distoneaza si sare in ochi mai mult decat picatura de radiu ce, din tenebrele ei, iradiaza si vindeca.
(Schita de excurs autobiografic, Alte mentiuni
de istoriografie literara si folclor, 1967)
O viata de om nu ajunge ca sa cuprinda totalitatea mostenirii literare a lui Eminescu, singura, de altminteri, ce a lasat, caci, dupa cum se stie, coroanele mortuare i-au fost procurate cu talerul. Manuscrisele poetului, cele cincisprezece mii de file, majoritatea scrise cu multiplicitatea grafiilor pe care le-a scris (“Cu gandiri si cu imagini/ innegrit-am multe pagini”), parcurgerea, cat de cat, a imensei bibliografii eminesciene (editii, studii, monografii), a caror cunoastere nu trebuie neglijata, creeaza conditii si situatii dintre cele mai dificile. [...]
implini-se-va, oare, minunea atata timp ravnita, insa pe nedrept reclamata, inainte de vreme? Le va fi dat, oare, celor din pragul veacului XXI sa salute editia in foarte multe volume, integrala si critica, a operei lui Eminescu? N-ar fi exclus. Cu conditia, totusi, sa se pregateasca inca de pe acum. Iar o data ajunsi la liman, sa recunoasca franc ca altcineva nu era cu putinta, ca tanguirile de pana atunci fusesera nejustificate si ca editorii dinaintea lor pot sa doarma linistiti in lintoliile lor de veci. Pentru ca fiecare dintr-insii ne vom fi fost facut, in felul sau, datoria.
(Scrisoare catre editorul eminescian,
Alte mentiuni..., 1967)
Pe Mihail Dragomirescu, fostul meu profesor de literatura romana, il interesa la un moment dat geneza Luceafarului. De aceea ne-a trimis, dimpreuna cu altii, colegi si colege, sa copiem anume texte din manuscrise. Mie mi-a cazut Fata in gradina de aur, unul din basmele romanesti ale lui Kunisch, versificate de Eminescu si care stau la temelia Luceafarului. Era vorba de unul din textele cele mai caligrafice cu putinta si care nu punea nici o problema de descifrare si filiatie, adica nici una din acele confruntari, corp la corp, cu manuscrisele, ce singure ele decid pasiunea. A fost, asadar, un contact superficial, trecator. intre el si momentul 1933 s-a scurs aproape un sfert de secol, “distanta” apreciabila, in care timp problema, fie a editiilor, fie a erorilor de tipar, fie a dezbaterilor iscate, fie a studiului estetic, propriu-zis, n-au incetat, evident, sa ma preocupe. Cand am inceput insa sa-mi redactez manuscris de manuscris, inainte de a le carta, fisele, operatie ce singura ea mi-a cerut, cu aproximatie, un an de zile, incepui sa cunosc pasiunea. Ea a pus stapanire pe mine, dintr-o data, asa cum vinul vechi de la satrarul Gliga Lazarel l-a dat gata, dintr-o data, pe abatele Paul de Marenne, in Zodia Cancerului, romanul lui Mihail Sadoveanu.
(Domitian Cesereanu: Perpessicius - Homer al editiei Eminescu, convorbire cu editorul, Tribuna, 1970)
vineri, 21 octombrie 2011
joi, 20 octombrie 2011
Perpessicius - Profesorul
Ilie I. Mirea
Perpessicius - Profesorul-”vraci”
(fragment de interviu realizat de Marcel Crihana, Alte convorbiri despre Perpessicius, 1993)
Ilie I. Mirea (n. 1904) i-a fost elev lui Perpessicius la Braila, in anul scolar 1920 - 1921 - singurul an, de altfel, in care criticul a functionat ca profesor in urbea sa natala la ªcoala Normala de baieti “ªt.O. Iosif”.
Cea dintai impresie pe care i-o face criticul in postura de profesor este de neuitat. Tactul pedagogic al tanarului dascal, bunatatea lui, cunostintele sale lingvistice si literare de o bogatie fara egal sunt de natura nu doar sa castige de partea invataturii pe copilul de la tara dornic sa afle cat mai multe din tainele cartii, ci sa cultive un devotament impins pana la adoratie iar acesta sa fie purtat ca un steag de biruinta pana la capatul zilelor.
I-a fost dat, deci, elevului de atunci si octogenarului de azi, sa se apropie de Perpessicius mai intai la cateva zeci de pasi - cand si-a propus sa-l urmareasca pentru a-l descoperi acasa la el, acolo, in strada Cetatii nr. 58 - pe urma si mai aproape, incat l-a putut atinge cu mana, ca pentru a se convinge ca faptura sa nu e de origine nepamanteana si, in fine, apropiindu-se pana s-a lipit de sufletul lui pentru a nu se mai desprinde de el decat odata cu stingerea din viata a amandurora. (M. Crihana) [...]
M.C.: Spuneti-mi cum era ca profesor Perpessicius. Cum realiza in clasa ceea ce se numeste in didactica verificarea cunostintelor? Dar predarea...?
I.M.: Am sa ma opresc la un exemplu care mi-a ramas intiparit in minte: poezia Limba noastra a lui Alexei Mateevici. Iata cum a procedat Perpessicius cand ne-a predat-o:
Mai intai, ne-a schitat, in cuvinte simple, nepretentioase, un portret al poetului, insistand asupra patriotismului sau, care i-a inspirat poezia, pe nevoia, pe datoria ca fiecare dintre noi sa iubim pana la jertfa suprema neamul din care ne tragem, limba pe care o vorbim si care este cea mai de pret comoara a unui popor, pe destinul tragic al poetului, participant voluntar la razboiul intai mondial si mort, in cele din urma, de tifos exantematic, la varsta de numai 29 de ani...; in fine, mai multe amanunte biografice care ar fi facut deliciul oricarui istoric literar... Pe urma, emotionat el insusi pana la lacrimi, ca unul care trecuse si el prin iadul razboiului, de unde se intorsese fara bratul drept, profesorul nostru ne-a citit poezia lui Mateevici. O fi exceptionala, o fi numai frumoasa, poezia Limba noastra, in lectura lui Perpessicius ne-a parut pur si simplu fantastica. Numai ca vraciul care ne-a dus de mana pe taramul Frumusetii-Fara-De-Seaman a fost Perpessicius... Dupa o tacere de cateva secunde, la sfarsitul careia ne-am amintit ca suntem in clasa si ca trebuie sa... respiram, a urmat analiza poeziei. Strofa cu strofa, idee cu idee, vers cu vers. Ceea ce se numeste in didactica si pedagogie conversatia euristica - si, cum se mai zice azi, invatarea prin descoperire era manuita de Perpessicius cu o indemanare cu care nu eram deloc obisnuiti. Stateam de vorba, pur si simplu, cum discutam cu parintii si fratii nostri mai mari in sat la noi, in serile de iarna, la gura sobei, cand curatam papusoi, ori doar palavrageam, ca sa ni se para noaptea mai scurta. Dar cata diferenta! Cata profunzime in aceasta simplitate doar aparenta! Eram in laborator, in atelierul de creatie al poetului. Mai mult, in sufletul lui, si noi nu stiam. Perpessicius era exegetul iar noi ajutoarele lui, care ne luam la intrecere in deslusirea unor sensuri si demontarea unor mecanisme ale operei. Era o rara desfatare, un ospat al spiritului pe care nici pana atunci nici dupa plecarea lui Perpessicius de la Braila nu l-am mai trait...
Perpessicius - Profesorul-”vraci”
(fragment de interviu realizat de Marcel Crihana, Alte convorbiri despre Perpessicius, 1993)
Ilie I. Mirea (n. 1904) i-a fost elev lui Perpessicius la Braila, in anul scolar 1920 - 1921 - singurul an, de altfel, in care criticul a functionat ca profesor in urbea sa natala la ªcoala Normala de baieti “ªt.O. Iosif”.
Cea dintai impresie pe care i-o face criticul in postura de profesor este de neuitat. Tactul pedagogic al tanarului dascal, bunatatea lui, cunostintele sale lingvistice si literare de o bogatie fara egal sunt de natura nu doar sa castige de partea invataturii pe copilul de la tara dornic sa afle cat mai multe din tainele cartii, ci sa cultive un devotament impins pana la adoratie iar acesta sa fie purtat ca un steag de biruinta pana la capatul zilelor.
I-a fost dat, deci, elevului de atunci si octogenarului de azi, sa se apropie de Perpessicius mai intai la cateva zeci de pasi - cand si-a propus sa-l urmareasca pentru a-l descoperi acasa la el, acolo, in strada Cetatii nr. 58 - pe urma si mai aproape, incat l-a putut atinge cu mana, ca pentru a se convinge ca faptura sa nu e de origine nepamanteana si, in fine, apropiindu-se pana s-a lipit de sufletul lui pentru a nu se mai desprinde de el decat odata cu stingerea din viata a amandurora. (M. Crihana) [...]
M.C.: Spuneti-mi cum era ca profesor Perpessicius. Cum realiza in clasa ceea ce se numeste in didactica verificarea cunostintelor? Dar predarea...?
I.M.: Am sa ma opresc la un exemplu care mi-a ramas intiparit in minte: poezia Limba noastra a lui Alexei Mateevici. Iata cum a procedat Perpessicius cand ne-a predat-o:
Mai intai, ne-a schitat, in cuvinte simple, nepretentioase, un portret al poetului, insistand asupra patriotismului sau, care i-a inspirat poezia, pe nevoia, pe datoria ca fiecare dintre noi sa iubim pana la jertfa suprema neamul din care ne tragem, limba pe care o vorbim si care este cea mai de pret comoara a unui popor, pe destinul tragic al poetului, participant voluntar la razboiul intai mondial si mort, in cele din urma, de tifos exantematic, la varsta de numai 29 de ani...; in fine, mai multe amanunte biografice care ar fi facut deliciul oricarui istoric literar... Pe urma, emotionat el insusi pana la lacrimi, ca unul care trecuse si el prin iadul razboiului, de unde se intorsese fara bratul drept, profesorul nostru ne-a citit poezia lui Mateevici. O fi exceptionala, o fi numai frumoasa, poezia Limba noastra, in lectura lui Perpessicius ne-a parut pur si simplu fantastica. Numai ca vraciul care ne-a dus de mana pe taramul Frumusetii-Fara-De-Seaman a fost Perpessicius... Dupa o tacere de cateva secunde, la sfarsitul careia ne-am amintit ca suntem in clasa si ca trebuie sa... respiram, a urmat analiza poeziei. Strofa cu strofa, idee cu idee, vers cu vers. Ceea ce se numeste in didactica si pedagogie conversatia euristica - si, cum se mai zice azi, invatarea prin descoperire era manuita de Perpessicius cu o indemanare cu care nu eram deloc obisnuiti. Stateam de vorba, pur si simplu, cum discutam cu parintii si fratii nostri mai mari in sat la noi, in serile de iarna, la gura sobei, cand curatam papusoi, ori doar palavrageam, ca sa ni se para noaptea mai scurta. Dar cata diferenta! Cata profunzime in aceasta simplitate doar aparenta! Eram in laborator, in atelierul de creatie al poetului. Mai mult, in sufletul lui, si noi nu stiam. Perpessicius era exegetul iar noi ajutoarele lui, care ne luam la intrecere in deslusirea unor sensuri si demontarea unor mecanisme ale operei. Era o rara desfatare, un ospat al spiritului pe care nici pana atunci nici dupa plecarea lui Perpessicius de la Braila nu l-am mai trait...
Mihai Eminescu - Poezii
Perpessicius
Mihai Eminescu - Poezii, editie
ingrijita de Constantin Botez
(cu 4 planse afara din text)
(“Cultura nationala”)
- Opere, 6, Mentiuni critice, Editura Minerva, Buc., 1973 -
Nu putem incepe cele câteva consideratii in marginea ultimei editii a poeziilor lui Eminescu, fara sa adaogam si glasul nostru la corul de admiratie, cu care a fost si continua sa fie intampinata aceasta epocala tiparitura. Si admiratia incepe, oricat s-ar parea de in afara subiectului, inca de la infatisarea grafica a acestei editii. Desigur, diamantul nu-si pierde din valoare, chiar aruncat in noroi. Cu cat, insa, isi sporeste stralucirea, cand il joci in lumina soarelui, sau il odihnesti pe o mana de fecioara. Nu hartia urca valoarea unui poet, nici tiparul, nici legatura, dar cand poetul este Eminescu, aceste vestminte i se cuvin cat mai desavarsite. Iar cele pe care le ofera “Cultura nationala”, oricat ne-ar fi deprins si pana astazi cu excelenta ei grafica, intrec orice exigenta. Ele designa pe omul de superior gust si de netulburata constiinta editoriala care este d. Alexandru Rosetti, directorul, a carui tanara activitate prenumara tot atatea biruinte.
Cu Eminescu, “Cultura nationala” continua acea parte din activitatea sa inchinata editiilor critice din clasicii nostri. Cele trei volume din Caragiale, prezentate in conditii de asa de occidentala certitudine tehnica de catre d. Paul Zarifopol, sunt astazi completate cu intaiul volum de Poezii, din opera eminesciana. Prezentatorul e de asta data d. Constantin Botez, colaborator designat al d-lui G. Ibraileanu si, mai tarziu, singur d-sa editor al editiei de fata. Cele aproape trei sute de pagini cate detin variantele poemelor eminesciene si care, sub raportul cantitativ, reprezinta un material insutit fata de textul ultim si curent al poeziilor, ca si claritatea oranduirii unui atat de incalcit lastaris, dovedesc ravna, tenacitate si temeinica pregatire, calitati fara de care un atare monument ridicat gloriei eminesciene n-ar fi fost cu putinta. Orice editie critica, scrie in esenta d. D. Russo in clasicul, nu numai unicul sau tratat despre Critica textelor si tehnica editiilor, la a carui autoritate vom mai face apel, orice editie critica trebuie sa anuleze, daca se poate spune, pe cele inaintase. Daca, sub raportul textului curent, editia d-lui Constantin Botez este, dupa cum vom cauta sa aratam, contestabila, deoarece e arbitrara, sub raportul materialului documentar, al variantelor, deci al foilor de temperatura lirica, editia aceasta e unica si marcheaza o data in istoria cultului nostru eminescian. Aici, in aceste ciorne, cand caligrafiate si cand hieroglifice sta inchis intreg procesul de creatie literara, arderile continui ale unuia din cei mai febrili si mai fecunzi dintre scriitorii nostri, combustiunea intensa care a sfarsit cu mistuirea focului sacru insusi.
Desi cunoscute in buna parte, psihologia si viata poetului se lumineaza gratie acestei editii, de noi si sugestive sensuri. Puncte obscure sau numai banuite de biografie se vor lamuri de azi inainte, odata cu aceasta traire de zi si de ora, in intimitatea creatorului. Si este desigur folosul cel mai de seama, acela pe care editiile de pana acum abia daca, unele din ele, il sugerau. insa, inainte de a trece la aceasta latura a consideratiilor de fata, sa spunem cateva cuvinte despre caracterul editiei insusi. Ne aflam, de buna seama, in fata unei editii critice, lucru ce obliga pe editor la alte criterii decat pentru editiile curente sau de vulgarizare. Drept este, iarasi, ca d. Constantin Botez lamureste in postfata volumului de fata criteriile si raspunde la atatea dintre intampinarile ce i s-ar putea aduce. Ele nu ni se par, totusi, mai putin contestabile.
intaia priveste aranjamentul poeziilor, tiparite intr-o ordine “strict cronologica”, cu toate ca prima grupa nu este a poeziilor de adolescenta, cunoscutele poezii de la Familia. Acestea formeaza a V-a categorie, cum si in editia d-lui G. Ibraileanu de la Ciornei, tot la urma sunt asezate. E adevarat ca d. Constantin Botez recunoaste in postfata sa se fi abatut cu aceasta de la criteriul “strict cronologic” dar ca a facut-o pentru motivele invocate de d. G. Ibraileanu, in cunoscutele sale prolegomene la editiile critice din Eminescu, tiparite prin 1927 in Viata romaneasca. Am recitit acele pagini si ele duc la concluzia de doua raspantii: sau a suprimarii acelor poezii, pe care Eminescu nu le-ar mai fi reprodus intr-o editie de care - ceea ce e mai mult ca sigur - ar fi ingrijit singur; sau a asezarii lor intr-un “adaos” la finele volumului, cu scuzele de rigoare. Maiorescu a ales intaia cale, d. G. Ibraileanu pe cea de a doua, la care ne amintim sa fi subscris dar numai pentru editiile curente, asa cum era si aceea a d-sale. “Ne gandim ce impresie poate face unui cetitor neinitiat in istoria operei lui Eminescu, - unui minoritar de exemplu - acest amestec de Junii corupti si de Luceafarul ! Si ceea ce e si mai rau inca, este ca prima impresie a volumului este facuta de poeziile acestea ale gimnazistului, cu care volumul incepe” - scria in 1927, d. G.I., referindu-se la cele mai multe din editii, ce te intampinau cu poeziile de juneta chiar din prag. Obiectiune intemeiata si de excelenta pedagogie estetica, despre care scriam in foiletonul inchinat editiei d-lui G. Ibraileanu: “Cronologia poeziilor e usor intervertita si uneori in chip fericit. intr-adevar: daca intrarea in templul eminescian prin vestibulul Epigonilor ar putea fi mai la urma urmei de un caracter gratuit subiectiv, gruparea in schimb a poeziilor de juneta, intr-un apendice final, e din cele mai fericite. Masura aceasta de pedagogie estetica trebuie aplaudata. Distanta intre acordurile stangace ale “invatacelului” si intre raidurile prevestitoare din 1870 e intr-adevar prea mare. Oranduire, insa, acceptabila numai pentru editia aceasta curenta. Editia critica pe care o pregateste d. G.I. nu mai are nevoie de menajamente. Editia critica este una stiintifica, ea nu se adreseaza decat celor initiati si de la o astfel de editie asteptam sa vedem pe autor, dupa justa expresie a d-lui Paul Zarifopol, “asa cum este”, fara prevenirea “mamiticelor critice”. Editia aceea va respecta in primul rand cronologia si in al doilea rand va adaoga variantele, fie din manuscrise etc.”
Cum editia de fata a d-lui Constantin Botez e una critica, cu atat mai mult ne-am amintit de acele randuri pe care daca le reproducem e mai putin din satisfactia profetiilor implinite. Valoarea si aparatul critic din materialul de variante al editiei de fata sunt asa de impunatoare incat o obiectie ca cea de mai sus, cu privire la “stricta cronologie”, pare copilareasca de-a dreptul. Ca nu atarna in cumpana in care variantele ar ocupa una din tirezii, e inutil sa mai spunem. Daca o repetam insa, aceasta veche obiectie, valabila totusi in principiul ei, este ca sa folosim argumentele d-lui Constantin Botez in cea de a doua intampinare pe care i-o facem, cu mult mai importanta, a unificarii ortografice. Cand a asezat poeziile de juneta ale lui Eminescu la sfarsitul volumului, intervertind ordinea strict cronologica, d. Constantin Botez s-a intemeiat pe motivele de pedagogie estetica, pe care le-am citat mai sus, ale d-lui G. Ibraileanu. Cu cat mai mult ar fi trebuit atunci, sa aplice criteriul acesta si cu privire la unificarea ortografica, aceasta conditie inexorabila pentru valorificarea unui poet ca Eminescu. Ce va intelege si cum va intelege un minoritar limba lui Eminescu, din editia d-lui Constantin Botez, iata o intreaga problema de prestigiu cultural dar si de judiciozitate. Caci e aproape indiferent cu ce poezie incepe (daca e un cetitor avizat va surprinde progresul liricei eminesciene), in timp ce nu e indiferent in ce sistem ortografic citeste, mai ales cand sistemul acesta vine in contrazicere cu fonetismul zilei de astazi.
Dar sa lasam pe minoritar, ca pe unul ce nefiind initiat se va adresa uneia din editiile curente, si sa vedem ce va spune cetitorul roman, initiat, ba chiar familiarizat cu toate sistemele ortografice cate s-au croit pe spinarea limbei noastre nationale, in veacul trecut. Deschizand volumul de poezii al lui Eminescu, cetitorul acesta si oricare altul merge de-a dreptul la esenta liricei eminesciene, independenta de vestmantul ortografic, intamplator, al uneia sau alteia, din epoci. in Eminescu nu intereseaza ortograful, ci poetul. De aceea tot ce se opune acestei delectari lirice strica poeziei, o inoportuneaza, o dezavantajeaza. intre ortografia Convorbirilor literare si aceea a editiilor Maiorescu - desigur nu editia princeps, din 1883, nici chiar a doua din 1885 care nu fac decat sa reproduca fonetismul Convorbirilor, dar cele de mai tarziu - e de preferat Maiorescu. D. G. Bogdan-Duica aplicase legea uniformizarii ortografice, pe cata vreme textul eminescian din editia d-lui Constantin Botez sufera de inconsecvente si varietati ortografice fata de cel din Convorbiri literare.
Am pacatui insa daca n-am recunoaste inca de pe acum ca d. Constantin Botez a prevazut obiectiunile si ca si-a justificat preferintele. Concluziile d-sale ni se par totusi gresite. Problema unificarii si modernizarii ortografice a textului se impune ca una pe care au rezolvat-o si Maiorescu, si d. G. Ibraileanu ba chiar, ceea ce e mai pretios, Eminescu insusi. Fara sa mai spunem ca aceasta uniformizare este ceruta de normele, cate s-au stabilit in materie de editii critice. Litigiu judecat si castigat, dar care nu necesita mai putin reveniri si exemplificari.
Mihai Eminescu - Poezii, editie
ingrijita de Constantin Botez
(cu 4 planse afara din text)
(“Cultura nationala”)
- Opere, 6, Mentiuni critice, Editura Minerva, Buc., 1973 -
Nu putem incepe cele câteva consideratii in marginea ultimei editii a poeziilor lui Eminescu, fara sa adaogam si glasul nostru la corul de admiratie, cu care a fost si continua sa fie intampinata aceasta epocala tiparitura. Si admiratia incepe, oricat s-ar parea de in afara subiectului, inca de la infatisarea grafica a acestei editii. Desigur, diamantul nu-si pierde din valoare, chiar aruncat in noroi. Cu cat, insa, isi sporeste stralucirea, cand il joci in lumina soarelui, sau il odihnesti pe o mana de fecioara. Nu hartia urca valoarea unui poet, nici tiparul, nici legatura, dar cand poetul este Eminescu, aceste vestminte i se cuvin cat mai desavarsite. Iar cele pe care le ofera “Cultura nationala”, oricat ne-ar fi deprins si pana astazi cu excelenta ei grafica, intrec orice exigenta. Ele designa pe omul de superior gust si de netulburata constiinta editoriala care este d. Alexandru Rosetti, directorul, a carui tanara activitate prenumara tot atatea biruinte.
Cu Eminescu, “Cultura nationala” continua acea parte din activitatea sa inchinata editiilor critice din clasicii nostri. Cele trei volume din Caragiale, prezentate in conditii de asa de occidentala certitudine tehnica de catre d. Paul Zarifopol, sunt astazi completate cu intaiul volum de Poezii, din opera eminesciana. Prezentatorul e de asta data d. Constantin Botez, colaborator designat al d-lui G. Ibraileanu si, mai tarziu, singur d-sa editor al editiei de fata. Cele aproape trei sute de pagini cate detin variantele poemelor eminesciene si care, sub raportul cantitativ, reprezinta un material insutit fata de textul ultim si curent al poeziilor, ca si claritatea oranduirii unui atat de incalcit lastaris, dovedesc ravna, tenacitate si temeinica pregatire, calitati fara de care un atare monument ridicat gloriei eminesciene n-ar fi fost cu putinta. Orice editie critica, scrie in esenta d. D. Russo in clasicul, nu numai unicul sau tratat despre Critica textelor si tehnica editiilor, la a carui autoritate vom mai face apel, orice editie critica trebuie sa anuleze, daca se poate spune, pe cele inaintase. Daca, sub raportul textului curent, editia d-lui Constantin Botez este, dupa cum vom cauta sa aratam, contestabila, deoarece e arbitrara, sub raportul materialului documentar, al variantelor, deci al foilor de temperatura lirica, editia aceasta e unica si marcheaza o data in istoria cultului nostru eminescian. Aici, in aceste ciorne, cand caligrafiate si cand hieroglifice sta inchis intreg procesul de creatie literara, arderile continui ale unuia din cei mai febrili si mai fecunzi dintre scriitorii nostri, combustiunea intensa care a sfarsit cu mistuirea focului sacru insusi.
Desi cunoscute in buna parte, psihologia si viata poetului se lumineaza gratie acestei editii, de noi si sugestive sensuri. Puncte obscure sau numai banuite de biografie se vor lamuri de azi inainte, odata cu aceasta traire de zi si de ora, in intimitatea creatorului. Si este desigur folosul cel mai de seama, acela pe care editiile de pana acum abia daca, unele din ele, il sugerau. insa, inainte de a trece la aceasta latura a consideratiilor de fata, sa spunem cateva cuvinte despre caracterul editiei insusi. Ne aflam, de buna seama, in fata unei editii critice, lucru ce obliga pe editor la alte criterii decat pentru editiile curente sau de vulgarizare. Drept este, iarasi, ca d. Constantin Botez lamureste in postfata volumului de fata criteriile si raspunde la atatea dintre intampinarile ce i s-ar putea aduce. Ele nu ni se par, totusi, mai putin contestabile.
intaia priveste aranjamentul poeziilor, tiparite intr-o ordine “strict cronologica”, cu toate ca prima grupa nu este a poeziilor de adolescenta, cunoscutele poezii de la Familia. Acestea formeaza a V-a categorie, cum si in editia d-lui G. Ibraileanu de la Ciornei, tot la urma sunt asezate. E adevarat ca d. Constantin Botez recunoaste in postfata sa se fi abatut cu aceasta de la criteriul “strict cronologic” dar ca a facut-o pentru motivele invocate de d. G. Ibraileanu, in cunoscutele sale prolegomene la editiile critice din Eminescu, tiparite prin 1927 in Viata romaneasca. Am recitit acele pagini si ele duc la concluzia de doua raspantii: sau a suprimarii acelor poezii, pe care Eminescu nu le-ar mai fi reprodus intr-o editie de care - ceea ce e mai mult ca sigur - ar fi ingrijit singur; sau a asezarii lor intr-un “adaos” la finele volumului, cu scuzele de rigoare. Maiorescu a ales intaia cale, d. G. Ibraileanu pe cea de a doua, la care ne amintim sa fi subscris dar numai pentru editiile curente, asa cum era si aceea a d-sale. “Ne gandim ce impresie poate face unui cetitor neinitiat in istoria operei lui Eminescu, - unui minoritar de exemplu - acest amestec de Junii corupti si de Luceafarul ! Si ceea ce e si mai rau inca, este ca prima impresie a volumului este facuta de poeziile acestea ale gimnazistului, cu care volumul incepe” - scria in 1927, d. G.I., referindu-se la cele mai multe din editii, ce te intampinau cu poeziile de juneta chiar din prag. Obiectiune intemeiata si de excelenta pedagogie estetica, despre care scriam in foiletonul inchinat editiei d-lui G. Ibraileanu: “Cronologia poeziilor e usor intervertita si uneori in chip fericit. intr-adevar: daca intrarea in templul eminescian prin vestibulul Epigonilor ar putea fi mai la urma urmei de un caracter gratuit subiectiv, gruparea in schimb a poeziilor de juneta, intr-un apendice final, e din cele mai fericite. Masura aceasta de pedagogie estetica trebuie aplaudata. Distanta intre acordurile stangace ale “invatacelului” si intre raidurile prevestitoare din 1870 e intr-adevar prea mare. Oranduire, insa, acceptabila numai pentru editia aceasta curenta. Editia critica pe care o pregateste d. G.I. nu mai are nevoie de menajamente. Editia critica este una stiintifica, ea nu se adreseaza decat celor initiati si de la o astfel de editie asteptam sa vedem pe autor, dupa justa expresie a d-lui Paul Zarifopol, “asa cum este”, fara prevenirea “mamiticelor critice”. Editia aceea va respecta in primul rand cronologia si in al doilea rand va adaoga variantele, fie din manuscrise etc.”
Cum editia de fata a d-lui Constantin Botez e una critica, cu atat mai mult ne-am amintit de acele randuri pe care daca le reproducem e mai putin din satisfactia profetiilor implinite. Valoarea si aparatul critic din materialul de variante al editiei de fata sunt asa de impunatoare incat o obiectie ca cea de mai sus, cu privire la “stricta cronologie”, pare copilareasca de-a dreptul. Ca nu atarna in cumpana in care variantele ar ocupa una din tirezii, e inutil sa mai spunem. Daca o repetam insa, aceasta veche obiectie, valabila totusi in principiul ei, este ca sa folosim argumentele d-lui Constantin Botez in cea de a doua intampinare pe care i-o facem, cu mult mai importanta, a unificarii ortografice. Cand a asezat poeziile de juneta ale lui Eminescu la sfarsitul volumului, intervertind ordinea strict cronologica, d. Constantin Botez s-a intemeiat pe motivele de pedagogie estetica, pe care le-am citat mai sus, ale d-lui G. Ibraileanu. Cu cat mai mult ar fi trebuit atunci, sa aplice criteriul acesta si cu privire la unificarea ortografica, aceasta conditie inexorabila pentru valorificarea unui poet ca Eminescu. Ce va intelege si cum va intelege un minoritar limba lui Eminescu, din editia d-lui Constantin Botez, iata o intreaga problema de prestigiu cultural dar si de judiciozitate. Caci e aproape indiferent cu ce poezie incepe (daca e un cetitor avizat va surprinde progresul liricei eminesciene), in timp ce nu e indiferent in ce sistem ortografic citeste, mai ales cand sistemul acesta vine in contrazicere cu fonetismul zilei de astazi.
Dar sa lasam pe minoritar, ca pe unul ce nefiind initiat se va adresa uneia din editiile curente, si sa vedem ce va spune cetitorul roman, initiat, ba chiar familiarizat cu toate sistemele ortografice cate s-au croit pe spinarea limbei noastre nationale, in veacul trecut. Deschizand volumul de poezii al lui Eminescu, cetitorul acesta si oricare altul merge de-a dreptul la esenta liricei eminesciene, independenta de vestmantul ortografic, intamplator, al uneia sau alteia, din epoci. in Eminescu nu intereseaza ortograful, ci poetul. De aceea tot ce se opune acestei delectari lirice strica poeziei, o inoportuneaza, o dezavantajeaza. intre ortografia Convorbirilor literare si aceea a editiilor Maiorescu - desigur nu editia princeps, din 1883, nici chiar a doua din 1885 care nu fac decat sa reproduca fonetismul Convorbirilor, dar cele de mai tarziu - e de preferat Maiorescu. D. G. Bogdan-Duica aplicase legea uniformizarii ortografice, pe cata vreme textul eminescian din editia d-lui Constantin Botez sufera de inconsecvente si varietati ortografice fata de cel din Convorbiri literare.
Am pacatui insa daca n-am recunoaste inca de pe acum ca d. Constantin Botez a prevazut obiectiunile si ca si-a justificat preferintele. Concluziile d-sale ni se par totusi gresite. Problema unificarii si modernizarii ortografice a textului se impune ca una pe care au rezolvat-o si Maiorescu, si d. G. Ibraileanu ba chiar, ceea ce e mai pretios, Eminescu insusi. Fara sa mai spunem ca aceasta uniformizare este ceruta de normele, cate s-au stabilit in materie de editii critice. Litigiu judecat si castigat, dar care nu necesita mai putin reveniri si exemplificari.
luni, 13 iunie 2011
Miercuri fără zei
La Editura Perpessicius, a apărut volumul de versuri MIERCURI FĂRĂ ZEI de Roxana Ichim, cu ilustraţii-reproduceri după lucrări ale lui Ray Caesar (coperta, Decent, 2008) şi o prefaţă semnată de Lucian Avramescu.
(...)
Lună dezosată?
Miercuri fără zei?
Cai plutind în spaimă
Demoni-Dumnezei?
*
Ce-o să facă veacul
Dacă n-am să pot
Să îndoi creionul
Ca pe-un braţ, din cot?
(...)
miercuri, 6 aprilie 2011
6 aprilie 2010 - 6 aprilie 2011
Acum un an, am petrecut, în 6 aprilie, ultima dimineaţă cu tatăl meu. Era în Săptămîna Luminată şi mă bucuram că a mai fost alături de noi pentru Sărbătorile Pascale...
Cu puţină vreme înainte să plece definitiv, îi priveam adesea chipul brăzdat adînc de suferinţă, chinuit zadarnic de cîte un surîs - sau, mă rog, ceea ce ar fi trebuit să fie surîs cînd ne întîlneam, iar el îmi spunea: “Nu te mai uita la mine cu atîta milă, nu te suport...”. Iar eu îi răspundeam, invariabil: “Eu mă uit cu milă la tine?! Stai să vezi cum mă uit la mine...” Zîmbea, totuşi. “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima... Crezi că eu mă suport??” Devenise un fel de ritual: să-mi spună asta, să-i spun asta...
Am fost la Valea Mărului. Vălmărenii au dat numele lui străzii pe care a locuit cîndva, cu 30 ani în urmă. Recent, au apărut primele cărţi de identitate care îi poartă numele. Sună ciudat, dar acum se poate spune că tata este un drum, o cale... :)
Cu puţină vreme înainte să plece definitiv, îi priveam adesea chipul brăzdat adînc de suferinţă, chinuit zadarnic de cîte un surîs - sau, mă rog, ceea ce ar fi trebuit să fie surîs cînd ne întîlneam, iar el îmi spunea: “Nu te mai uita la mine cu atîta milă, nu te suport...”. Iar eu îi răspundeam, invariabil: “Eu mă uit cu milă la tine?! Stai să vezi cum mă uit la mine...” Zîmbea, totuşi. “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima... Crezi că eu mă suport??” Devenise un fel de ritual: să-mi spună asta, să-i spun asta...
Am fost la Valea Mărului. Vălmărenii au dat numele lui străzii pe care a locuit cîndva, cu 30 ani în urmă. Recent, au apărut primele cărţi de identitate care îi poartă numele. Sună ciudat, dar acum se poate spune că tata este un drum, o cale... :)
Sorina Crihană-Dascălu
miercuri, 30 martie 2011
În lucru...
De asemenea, sunt în curs de apariţie cărţile În umbra iubirilor secrete (în Seria Proză Poliţistă) a lui Şerban Mărgineanu şi Eroii nu mor, semnată de Cezar-Mihail Bucur.
luni, 7 martie 2011
7 martie: 28 ani de la trecerea în eternitate - Dumitru D. Panaitescu (1915-1983)
În 1970, îi apare la Editura Eminescu lucrarea Carnet inactual 1 (Domeniul franco-italian), volum ce cuprinde o selecţie a eseurilor şi studiilor publicate între anii 1942-1947, în revistele: Vremea, Universul literar, Lumea 1946 sau Revista fundaţiilor; “pentru a întregi tabloul literaturii italiene”, notează autorul în Cuvânt înainte, a inclus în această carte şi studiile publicate de el în volumul colectiv Studii despre Dante (Bucureşti, E.L.U., 1965). Scrie aici şi despre Montaigne, Racine, Hugo, Balzac, Mistral, Rimbaud, Verlaine, Salvadore, Sabatier, Burchiello, Savonarola, Sannazzaro, Verri, Godoni, Parini, Manzoni, Pascoli, mulţi alţii.
A realizat numeroase traduceri (din italiană şi franceză).
Rămâne însă în istoria culturii şi literaturii, în primul rând, pentru îngrijirea şi editarea operei tatălui său.
“A fost Perpessicius un scriitor norocos? [...] Cel mai mare noroc al scriitorului a fost acela de a fi avut un fiu (singurul) de mare caracter, Dumitru D. Panaitescu - “Miticuţă”, cum îi spuneau intimii -, care s-a dovedit pe deasupra şi un cercetător literar de elită şi un editor neîntrecut al scrierilor lui Perpessicius. Din nefericire, Parcele, întotdeauna grăbite când nu trebuie, au tăiat firul vieţii acestui om, în 7 martie 1983 şi, odată cu exodul lui la cele veşnice, ediţia Opere-lor perpessiciene, ajunsă la volumul XII (care a şi apărut în acel an) s-a întrerupt. Posteritatea lui Perpessicius nu a fost norocoasă decât până aici. Căci nici ediţiile selective, puse la punct în redacţia Editurii Minerva, a lui Andrei Roman (2 vol., 1986) şi a lui Tudor Păcuraru (3 vol., 1989-1990), nici antologia noastră din 1988, Perpessicius interpretat de... nu au avut cum fi ceea ce putea sã fie ediţia de Opere începutã de autor, în 1966, şi continuată, cât s-a putut, de către fiul său până în anul 1983.
Presupunând că editor s-ar găsi mai uşor, o editură care să-şi ia răspunderea unei ediţii opera omnia - la care Perpessicius ar avea dreptul, graţie serviciilor de rezonanţă unică aduse culturii române prin critica sa, precum şi prin cele 6 volume ale ediţiei Opere-lor lui Eminescu - s-ar găsi mai greu. Exemplul Editurii Minerva, care a şi început două dintre cele mai importante ediţii de acest tip - a lui G. Călinescu şi a lui Mircea Eliade - ar putea fi urmat şi de alte edituri, atât dintre cele de stat, cât şi dintre cele particulare. [...] Se înţelege că, pentru cei interesaţi orice sugestie este binevenită, însă mai importantă decât toate este schiţa ediţiei, aşa cum ne-a lăsat-o Dumitru D. Panaitescu, în continuarea volumelor apărute până în anul respectiv:
- Opere, 13 - Dictando divers, I (edit)
- Opere, 14 - Dictando divers, II (inedit)
- Opere, 15 - Memorial de ziaristică, 1 (edit)
- Opere, 16 - Memorial de ziaristică, 2 (inedit)
- Opere, 17 - Jurnal de lector, I (edit)
- Opere, 18 - Jurnal de lector, II (inedit)
- Opere, 19 - Menţiuni de istoriografie literară şi folclor
- Opere, 20 - Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I
- Opere, 21 - Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, II
- Opere, 22 - Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, III
- Opere, 23 - Lecturi intermitente
- Opere, 24 - De la Chateaubriand la Mallarmé
- Opere, 25 - Jurnal intim
- Opere, 26 - Diverse (Postume)
- Opere 27 - Corespondenţă
- Opere, 28 - Indici de nume; Bibliografie generală.
De aici trebuie să pornească orice ediţie Perpessicius care vizează nu atât începutul, cât continuarea. (Ţel, talent şi travaliu, Marcel Crihană, Opera lui Perpessicius, Editura “Perpessicius”, Bucureşti, 2001, p. 11).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)