"Asa am pierdut timpul si gandul plecarii..."
Interviu cu Virgil Doca-Valmareanu, viceprimarul comunei Valea Marului, editorul coordonator al revistei Varste si Trepte - publicatie a cenaclului Perpessicius-Crihana
Sorina Crihana-Dascalu: Se apropie cea mai importanta sarbatoare crestina si as dori sa discutam despre trei aspecte ale vietii tale (si a valmarenilor între care traiesti). In primul rand, cred ca trebuie sa te intreb - sau sa ne intrebam impreuna - cine este Virgil Doca-Valmareanu - omul? In al doilea, as vrea sa stiu cat de mult se interinfluenteaza profilul religios al cuiva cu statutul de lider politic. In fine, aparent fara legatura, sa vorbim putin despre necesitatea restaurarii picturii si introducerii in circuitul turismului rural a bisericii ortodoxe "Nasterea Maicii Domnului" din comuna voastra. Sa le luam pe rand: de unde vii tu, care-ti sunt radacinile?
Virgil Doca-Valmareanu: Cei mai multi valmareni poarta numele Doca, urmati indeaproape de cei cu numele Badea si/ sau Buleandra. Unii spun ca noi, cei cu numele Doca, am fi neam de greci. Imi place sa cred ca sunt ruda indepartata a lui Zorba Grecul si, ca sa fiu sincer, de multe ori i-am regasit anumite trasaturi sau similitudini in fiinta mea. Ce stiu cu siguranta este faptul ca m-am nascut intr-o familie valmareana, o familie numeroasa, si ca mi-am trait copilaria pe o ulita plina de copii. Copilaria e cea mai frumoasa "clipa lunga" a vietii mele, of, Doamne, ce repede a trecut!... Geanta cu carti, doua capre si cinci iezi, prastia din brau si buzunarele de la pantalonii peticiti pline cu pietre rotunde (eu le spuneam vise - trageam cu vise in nori) si o gramada de povesti - amintiri pe care le am ascunse in sufletul meu de fiu de taran. De multe ori am vrut sa zbor, dar radacinile m-au tras in jos. M-am intrebat adesea (si acum o mai fac, vara, privind cerul senin, din miristea satului) cand mi-au crescut oare? Pe nesimtite mi-au crescut! Asa am pierdut timpul si gandul plecarii - de multe ori am vrut sa plec si tot de atatea ori eu m-am intors ACASA, la izvoare. O intoarcere la inceputuri, la libertatea de a fi eu insumi, de a fi fericit "fara drept de apel". Cu cat imbatranesc mai mult, cu atat mai mult simt in fiecare adiere de vant magia locurilor valmarene. Nicaieri nu ma simt mai bine decat aici, in acest spatiu si intre acesti minunati oameni: Valmarenii mei. Nu sunt cu nimic mai deosebit decat ceilalti valmareni, sunt un "produs al lor", un valmarean suta la suta. Poate diferenta ar fi ca eu imi asum responsabilitati pentru ei la cerinta lor.
S.C.D.: Crezi ca spatiul social-cultural unde se naste cineva ii determina decisiv personalitatea si destinul cuiva?
V.D.V.: Decisiv, nu. insa personalitatea fiecaruia este "amprentata" de tot ce reprezinta locul in care te-ai nascut si oamenii cu care ai "crescut". Eu m-am simtit valmarean oriunde am fost si cu atat mai mult ma simt valmarean printre valmarenii si valmarencile mele frumoase, harnice si aprige. E suficient sa revin acasa dintr-o scurta "evadare" si-mi simt radacinile. Traiesc de fiecare data o stare de beatitudine, simt fericirea apartenentei la acest spatiu. Pur si simplu traiesc o perpetua revelatie, o redescoperire continua, o traiesc si imi place la nebunie. Ceea ce ma anima se datoreaza radacinilor mele, familiei, mamei, locurilor in care am copilarit. E greu de povestit in cateva cuvinte despre simtamintele pe care le traiesc atunci cand imi vad satul din departare. Ma simt implinit atunci cand sunt ACASA. Iar acest "acasa" inseamna chiar si adierea de vant, noaptea tarziu, din prepeleacul lui nea Ion, Nicu sau Mircea.
S.C.D.: Povesteste-mi una singura dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei tale.
V.D.V.: Dificila treaba imi ceri... Cea mai frumoasa ? Pai, cea mai frumoasa poveste - amintire a mea, a vietii mele e chiar copilaria... Cand imi este greu, dupa o zi infernala, in care am stat de vorba cu sute de oameni, ma joc cu printesa mea Dia (pentru mine toti copiii sunt printi si printese) si imi aduc aminte de copilaria mea. Si, daca incep sa iti povestesc, ne prind Mosii de iarna. Doamne, daca ai sti cate nazbatii am facut eu, dracusor mic ce eram!... Ce ma mai batea saraca mama cu clestele de la soba, pentru toate cele pe care i le faceam... Si acum parca vad clestele zbarnaind in mana mamei dupa ce ii inecasem in "balie" 25 de ratuste galbioare si frumoase. Le-a gasit mama aliniate frumos pe sarma de rufe, prinse in carlige. Le pusesem la uscat!... - Michiduta, ce-ai facut ratelor mele!?..., se tanguia mama alergand sa-mi dea cuvenita pedeapsa...Mult prea departe ca sa ma poata auzi, mama nu a aflat nici pana in ziua de astazi ca eu vroiam doar sa le invat sa inoate. Si le-am… invatat! Dar bine, ca si pedeapsa grea am primit pentru asta: o luna intreaga, zi de zi, cate o traista de catina din Rapa Liticaii pentru ratele cele mari. ªi uite asa, colegii jucau fotbal, iar eu,… catina, tata, catina...
S.C.D.: Care ti-au fost - iti sunt - modelele in viata, in pregatirea profesionala, in cultura personala? Parintii, profesorii, colegii si prietenii?
V.D.V.: Nu am avut si nici acum nu am modele. Daca Dumnezeu a creat o diversitate in care fiecare suntem "altceva", a vorbi de modele e un nonsens. Insa inteleg foarte bine intrebarea. Dar mi-a placut cate ceva din multi si atat. Un exemplu: o parte din dl Profesor, tatal tau, as vrea sa fiu si eu. Nu stiu daca am sa si reusesc. As vrea sa fiu puternic, ca tatal meu, care m-a parasit cand aveam 21 de ani, intr-o frumoasa noapte de Paste, dupa ce a tras clopotele Invierii - asa cum spusese de multe ori...
S.C.D.: Virgil, cum sunt valmarenii ca... valmareni? Te consideri reprezentativ (in acest sens) pentru ei?
V.D.V.: Valmarenii sunt parte din mine si eu parte din ei. Sunt harnici si mandri de ei, nu le place sa intoarca privirea, nu privesc inapoi cu manie si nu te lasa niciodata la greu. Sunt toleranti si linistiti si, astfel, au fost dezbinati un amar de vreme, lasandu-se manipulati de altii, pripasiti pe meleagurile noastre. Si astazi mai sunt "Elene" ce incearca sa porneasca un nou razboi al "Troiei". Nu mai au nici o sansa, cu esarfa, fara esarfa, valmarenii isi vor alege un valmarean. O spun si sondajele de opinie, care il crediteaza cu 77% din optiunile lor pe un valmarean. Au fost mintiti atat de mult timp de tot felul de venetici, incat astazi vor sa aleaga pentru ei pe cineva de-al lor, de-al nostru, valmarean 100%.
S.C.D.: Ai doi copii. Le cultivi deliberat dragostea pentru identitatea de valmarean, incerci sa le transmiti consecvent si clar ceva in aceasta privinta?
V.D.V.: Am doi copii, lumina ochilor mei. Imi iubesc copiii enorm, asa cum o face fiecare valmarean, in fiecare zi, in fiecare noapte. Baiatul, fiind mai mare, intelege si ma intelege atunci cand ii vorbesc de "nevoia de a fi valmarean". Insa nici intr-un caz nu fac acest lucru in mod deliberat. Dragoste "cu forta" nu se poate, asa si cu iubirea pentru identitatea valmareana. Tata avea o vorba: "toate lucrurile, Florine, au un timp al lor, e timp si pentru copilarie, si pentru munca, sanatate sa fie…" - si cata dreptate avea!
S.C.D.: Un om politic este neaparat si un om religios, un om credincios? Un lider social-politic este si lider in comunitatea religioasa? Sau, in orice caz, ar trebui sa fie? Religiozitatea, formand fundamental caracterul unei persoane, se regaseste si in ceea ce este esential in personalitatea ta politica?
V.D.V.: Nu stiu daca este religios, dar sunt sigur ca macar credincios ar trebui sa fie. Cu credinta in suflet, cu iubire de oameni, de semenii tai, poti face mai multe si mai usor. Cel mai frumos in viata e atunci cand poti darui altuia, cand poti face bine aducand un zambet pe fata unui batrin uitat intr-o casuta pe deal... Nu cred ca un lider social - democrat este lider in comunitatea religioasa si cu atat mai putin ar trebui sa fie. Si ma refer atat la un lider cleric, cat si la unul ca "model" (un laic "indrumator" in cele religioase). Cred ca lucrurile trebuie sa fie despartite. Preotul paroh poate si trebuie sa colaboreze cu toate institutiile locale: primarie, scoala, politie etc. si atat. Nu cred nici in primarul preot, nici in preotul primar. Nici in preotii consilieri. Ei pot fi buni duhovnici si ne pot ajuta enorm pe noi, cei din administratie, dar nu este nici necesar, nici posibil de fapt, ca ei sa indeplineasca functii in managementul politic. Imi aduc aminte cum tata, in fiecare seara, in genunchi, se ruga in tacere spunand Tatal Nostru. Era momentul in care se auzeau cainii latrand pe drumul plin de noroi. Noi, cei sapte copii, incremeneam in tacere - tacand, respectand credinta venita din sute de ani, transmisa si/ sau mostenita alaturi de un opait innegrit de fumul atator arderi divine. Sunt un om ca toti oamenii, mai mult sau mai putin pacatos decat altii, stiu insa ca am sufletul curat si bun - si mai stiu ca aceasta credinta ortodoxa, primita in dar de la parintii mei, imi este sprijin atunci cind imi este si bine si rau. Eu cred in Dumnezeul caruia i s-au inchinat toti valmarenii mei de la Apostolul Andrei incoace. Nu incerc sa-mi "conving" sau sa-mi "sfatuiesc" concetatenii in acest sens, dar consider ca ar fi mai multa cinste, sinceritate si integritate morala, ca nu ne-am mai schimba dupa cum bate vantul, daca ne-am pastra crezul ortodox.
S.C.D.: Si, reciproc, implicarea ta in viata politica, in problemele comune ale cetatenilor din Valea Marului, ti-a influentat in vreun fel trairile religioase?
V.D.V.: Sigur, de netagaduit. Ca lider social-democrat, am invatat intai sa socializez cu oamenii, sa fiu alaturi de ei, atat la bucurii cat si la necazuri. Nu mi-a fost prea greu, pentru ca am fost de la inceput ca ei, un om simplu, sarac si mereu cu zambetul pe buze. Nu am fost bogat ca altii, mai ales dintre cei imbogatiti pe spatele valmarenilor, am muncit si la CAP cu mama mea, cu ziua, cu saptamana, sau chiar toata vacanta de vara in Insula Mare a Brailei. Am fost si muncitor si sef, mi-a fost si greu in viata - si doar credinta in bunul Dumnezeu m-a ajutat sa ma ridic atunci cand in genunchi eu am cazut. Dumnezeu e in toate cele ce sunt si cine nu simte puterea divina in sine si in jur, mult va patimi!
S.C.D.: Este valmareanul un bun crestin? Poti fi un valmarean reprezentativ fara a fi si un bun crestin?
V.D.V.: Valmareanul e crestin asa cum este fiecare roman, mai mult sau mai putin decat altii. Ce este sigur e ca tinem aproape de credinta noastra stramoseasca, credinta milenara. Suntem crestini prin fiinta, avem valmareni care au imbracat haina preotiei sau calugariei, tineri si tinere care, patrunsi de chemarea divina au devenit monahi prin manastirile Tismana, Grajdeni, Radauti, Runcu, Techirghiol. Acestia au avut ca inainte mergator catre monahism si preotie pe Preasfintitul Iosif Gafton, fiu al acestui sat, ajuns episcop de Arges. Nimeni nu poate fi cu adevarat reprezentativ fara a fi crestin, nici eu, nici ceilalti valmareni. Mai sunt si unii care impart "sarmale" facand-o pe crestinii. Valmarenii i-au etichetat de mult ca fiind "farisei". Sunt valmarean si sunt crestin si, de aceea, doresc din tot sufletul meu sa putem proteja valorile pozitive, adica viata familiala traditionala romaneasca. Ma gandesc in fiecare zi la favorizarea educatiei tineretului in acest spirit si integrarea sa in comunitatea crestina. Trebuie sa promovam particularitatile culturale si istorice valmarene ca un punct de plecare spre intarirea identitatii comunitatii si favorizarea simtului responsabilitatii, cooperarii si creativitatii constructive.
S.C.D.: Iti mai aduci aminte de sarbatorile petrecute la biserica din sat cand erai micut? Erau frumoase, erau "speciale"? Preotul tinea predici culte, pline de invataminte? Ce altceva iti atragea atentia cand participai la slujbe?
V.D.V.: Cu placere imi aduc aminte de "Popa Bulboaca" - tatal iubitei noastre poete valmarence Speranta Miron, de "Popa Stratan", cu mersul sau leganat si pildele sale de la terminarea slujbelor, cand vorbea de "Palestina si Locurile Sfinte", "Sa luam aminte si sa ne bucuram!". Imi aduc aminte de faptul ca mereu ma intreba preotul Stratan daca am mancat cozonac. "Mancat, parinte, mancat…" raspundeam eu spasit si niciodata nu se intampla nimic grav. Si cate oua rosii primeam in cimitir de Paste! Poate pentru ca eram sarac, cine stie?
S.C.D.: Parintele Stratan avea un glas foarte frumos. La mesele de acasa canta cu prietenii Mi-e dor (de munti, de Caraimanul...), Ciobanas (cu trei sute de oi...), Mai am un singur dor si altele... Si nu te intreba pentru ca erai sarac, ci pentru ca iubea copiii, era bland si apropiat lor... Ce alte simboluri ale crestinismului valmarean, "embleme" locale, au existat sau vor exista pe teritoriul comunei?
V.D.V.: Pentru ca imi place enorm istoria si mai ales istoria valmarenilor, am cautat si voi cauta toata viata mea sa le redau istoria furata prin nescriere. Stiu ca, inca din anul 1685, cand domn al Moldovei era maritul Cantemir Voda, stramosii nostri aveau loc de inchinare "biserica mare din caramida". Mai tarziu, prin anul 1809, satul nostru avea patru biserici - lucru care demonstreaza ca valmarenii au fost iubitori de Dumnezeu din vremuri stravechi si ca satul era o localitate puternica din punct de vedere economic, marturie stand si crucile din marmura de prin anii 1800, duse de mine in curtea Sfintei noastre biserici. Pentru toate acestea, si pentru ca stiu ca bisericile ne-au fost lasate ca mostenire si ca avem datoria morala de a le pastra si a le transmite mai departe, am initiat trei proiecte de hotarare privind restaurarea bisericilor valmarene, dar si pentru realizarea unui monument crestin pe care l-am numit "Crucea voievozilor".
S.C.D.: Sa revenim la "batrana" biserica din sat. De cand dateaza constructia, pictura, icoanele? Oricare lacas de cult, de oriunde, este unic. Dar prin ce anume ramane, in sufletul trecatorului grabit, biserica valmareana?
V.D.V.: Piatra de temelie pentru biserica noastra a fost pusa la data de 20 mai 1896, iar la data de 5 aprilie 1897, Episcopul Ieronim al Romanului sfinteste biserica din Valea Marului, judetul Galati, cu hramul "Nasterea Maicii Domnului". Ctitorul bisericii noastre, preotul Gheorghe Gafton, era tatal viitorului episcop Iosif Gafton, nascut in acelasi an al zidirii frumoasei noastre biserici. Stiu ca ultima data biserica a fost pictata in anul 1978, iar icoanele sunt vechi si frumoase. Portile imparatesti sunt facute inainte de primul razboi mondial, prin anul 1913. Eu spun ca anul 1896 a fost un an generos pentru suflarea satului, un an al zidirii care dainuie si azi. Pentru mine - si sunt sigur ca si pentru majoritatea valmarenilor - biserica este locul cel mai pretuit din localitate. Aici au primit Tainele Botezului si Cununiei cu totii si tot prin lacasul de cult au trecut cei dragi noua inainte de a merge spre cele vesnice. Biserica noastra e unica in primul rand prin faptul ca e si singura, dar mai mult de atat, eu cred ca ea poate ramane in sufletul trecatorului prin ritualul savarsit si mai ales prin slujitorii ei, slujitorii unei Biserici Vii si Nemuritoare.
S.C.D.: Exista un proiect de restaurare a picturii in fresca de la sfantul lacas. Ce ne poti spune concret despre acesta?
V.D.V.: E un vis mai vechi al meu, visul de a reda frumusetea vechii picturi din Sfanta noastra biserica. Saptamana viitoare voi incepe procedurile legale privind atribuirea contractului de restaurare a picturii in fresca si promit valmarenilor mei ca, imediat dupa Sarbatorile de Paste, sa incepem lucrarea pentru a o finaliza spre toamna. Sa ne dea Dumnezeu sanatate si suflet curat, si asa le vom duce la bun sfarsit pe toate, noi valmarenii, pentru cei ce suntem valmareni in fiecare zi, nu o data la patru ani. Doamne ajuta!
S.C.D.: Iti multumesc si astept sa ne continuam conversatia peste doua-trei luni, cand sper ca se vor fi intamplat cateva dintre aceste "inceputuri bune" de la Valea Marului.
Se afișează postările cu eticheta Interviurile revistei PARADOX. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Interviurile revistei PARADOX. Afișați toate postările
joi, 27 martie 2008
miercuri, 31 octombrie 2007
Fiecare sat trebuie sa aibă CARTEA-LUCRAREA lui
Nicolae Mohorea-Corni: Domnule Virgil Doca, dă-mi voie, mai întâi, să-ţi spun pe nume - pentru că eu sunt un „vechi“ dascăl şi scriitor, coleg de facultate cu Nichita Stănescu, iar dumneata eşti foarte tânăr, iar ca om de condei, deocamdată, ţi-ai făcut „debutul“ numai în sprijinul la editarea unei monografii a satului Valea Mărului şi, pe alocuri, răspunzând la întrebările jurnaliştilor, dar în calitate de viceprimar.
Virgil Florin Doca: E prea mult spus „om de condei“ - şi în general, dar mai ales în acest moment. Nu mi-am propus să devin scriitor, cu toate că simt nevoia să las o „mărturie“ pe hârtie despre multe experienţe trăite de mine. Ceva există „la sertar“ (dar nefinalizat, ca o memorie vie) – un vers, un eseu, un ciot de roman... Încă nu a venit timpul să prezint altora ceea ce scriu. Simt însă, uneori, că ar putea fi „aproape“ şi vremea acestei forme de exprimare. Nu mă grăbesc. Îmi plac lucrurile făcute încet. La foc mocnit. Sper ca timpul să nu o „ia înainte”...
N.M.C.: Printre preocupările dumitale se află şi o antologie de documente despre Valea Mărului. Şi eu îngrijesc o monografie care va apărea în curând la Editura Perpessicius. Nu este scrisă de mine, dar fiind o carte de istorie a locurilor mele natale, mi-a făcut o deosebită plăcere să mă ocup de „soarta“ acesteia ca lector şi consilier editorial. Este vorba de Corni, Măcişeni şi alte câteva sate din judeţul Galaţi, unde eu am copilărit. Vreau, de aceea, să ne începem discuţia cu problema necesităţii apariţiei acestui gen de lucrări: monografiile despre zona rurală a ţării.
V.F.D.: Monografiile nu mai sunt demult o necesitate ci, pur şi simplu, ceva imperativ, vital pentru satul românesc - şi nu numai. Interesul pe care îl aveţi pentru trecutul locului unde v-aţi născut îmi aduce o mare bucurie. Nutresc întotdeauna o deosebită preţuire pentru oamenii care trudesc la editarea unor monografii ale satelor. Sate uitate de timp. Căutaţi prin negura timpului şi redaţi istoria satelor cornene, istoria „furată“ prin „nescriere”. Satul reprezintă „veşnicia”, iar oamenii ca dvs. sunt „condamnaţi“ a reda nostalgia unui timp, sau poate nostalgia unui alt timp, atât de diferit de al nostru!...
Monografia reprezintă nevoia de a înţelege funcţia simbolică a unor vorbe vechi de când lumea (spuse seara târziu la lumina focului din sobă, lângă cana cu vin, de moşnegi cu barbă albă şi ochi vii), a unei cruci „modeste“ făcute din trunchiul unui copac bătrân şi a unui „banal“ ciob de oală spartă... Da, domnule profesor, fiecare sat trebuie să aibă Cartea-Lucrarea lui. Cartea despre trăitorii lui ca oameni, frânturi de spirit şi istorie.
CARTEA trebuie să vorbească de altarele de rugăciune, de identitatea localnicilor, de un Ştefan cel Mare şi Sfânt, de stejarii seculari din Pădurea Negrila, de tot ce a fost şi ce este. LUCRAREA trebuie să rămână mărturie scrisă celor ce vin, cartea trebuie să spună lumii întregi că pe acele locuri unice a existat şi există viaţă - unică şi aceasta. Viaţă adevărată şi simplă. Da, monografiile sunt vitale!
N.M.C.: Preocuparea pentru o monografie bună face parte din grija mai generală faţă de cultura locală. Trebuie să fie bine conturată secţiunea culturală într-o monografie? Se poate face abstracţie de aceasta?
V.F.D.: Neîndoielnic, fiecare monografie trebuie să aibă o importantă parte culturală. Secţiunea cultural – confesională reprezintă o Carte în sine integrată în CARTEA CEA MARE. Cum să lipsească versul, basmul, naiul şi cântul, şi jocul? Bogăţia de valori etno-folclorice reprezintă chiar „emblema“, amprenta unui anumit tip de univers rural. Gânduri şi fapte, mentalităţi colective şi individuale, cântece şi poveşti „din casa bunicilor“, mereu „anonime”, sentimente umane cristalizate în mici „opere de artă“, toate acestea, e musai sa apară în CARTE. Scrieţi astăzi despre bucuria de „atunci”. Căutaţi în toate, aparent neînsemnate, înţelepciunea autohtonă, ascultaţi bocetul mamei şi tânguirea doinită a tatălui.
Redescoperiţi prin litere „slova” ce face cuvântul. Vorbiţi de cultura populară sub toate „chipurile“ ei din satele Corni, Măcişeni şi Urleşti. E simplu, începeţi cu naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea, lucruri esenţiale ale vieţii noastre. Acestea au fost şi vor fi mereu însoţite de suferinţă şi fericire. Lumină şi întuneric. Dragoste şi ură. Când toate astea vor fi în Cartea dumneavoastră, în Cartea mea, în Cartea noastră, atunci va fi bine. La început a fost Cuvântul rostit, abia mai apoi Scrierea. Transmis din tată în fiu, Cuvântul a ajuns la noi. Astăzi, din slove trebuie făcută LUCRAREA, ca o trecere de la Alfa spre Omega – „Începutul” trebuie să rămână întipărit Prezentului pentru a fi redescoperit în Viitor.
N.M.C.: Prezervarea şi promovarea valorilor naţionale şi locale prin intermediul cărţilor (nu numai monografii, ci şi alte tipuri de studii, antologii, colecţii documentare etc.) sunt numai două dintre obiectivele şi activităţile culturale în care ar trebui să se implice prioritar administraţia locală. Sau nu ar trebui? Cum vezi dumneata lucrurile?
V.F.D.: Lucrurile sunt simple. Dacă toate valorile despre care vorbeam au existat de-a lungul a sute de ani, de ce astăzi le pierdem?
Nu suntem în stare să păstrăm moştenirea primită? Nu înţelegem că moştenirea aceasta reprezintă în primul rând o datorie şi numai după îndeplinirea ei putem vorbi şi de un drept?
Conservarea şi promovarea valorilor naţionale prin intermediul cărţilor au nevoie de implicarea autorităţilor locale. Dar e prea puţin! Copilul meu, fiu de ţăran va ajunge să ştie despre caloian, lăutul de Sântu’ Toader, povârla, vălăretul - jucatul colacilor de Paşte, tocmirea ciobanilor – Proorul Sf. Gheorghe – împodobirea satului de către tineri şi bătrâni cu salcie, ovideniile, moşii de iarnă - cu plăcintă, colaci şi ouă fierte, moşii de vară (pomană cu vase de mâncare), Floriile – „băutul“ Mărţişorului, Sânzienele, Magia flăcăului, peţitul şi împăcăciunea, grija - pomul vieţii, Căutarea părţii lipsă, Crucea de gheaţă (Boboteaza) ş.a. din cărţi? Mă îngrozesc că într-un timp nu prea îndepărtat toate acestea vor fi doar în foi tipărite!
Cum vom păstra şi perpetua jocuri „arhaice“ ca pâca, ţurca, pălita, leapşa, mingea la cadril, mingea la perete, mingea la goci, castel... Prin descrieri pe hârtie?
Da, putem culege şi arhiva blesteme şi descântece (de plecate, de rohin, de leac, de ursită, de durere, de deochi, de buba „ră” („rea“), de beţie, pecingine, curvăsărie, de strâns, pentru duşmani, năjitul, cartea de Sancă, farmece de dragoste şi de ursită, cântece populare, doine, balade, ghicitori, proverbe, strigături, poezie populară, basme populare, regionalisme, termeni etnografici, toponomie, ritualuri bisericeşti şi de nuntă, botez, înmormântare, pomană etc... Şi tot e puţin.
Dacă toate astea vom şti să le ţinem în viaţă atunci va fi bine. Şi va rămâne la fel: „Veşnicia s-a născut la sat”.
N.M.C.: Ce alte priorităţi culturale mai sunt la sate, cum se regăsesc în proiectele aflate în curs de desfăşurare şi în ce fel sunt implicate primăriile în acestea? Ce se întâmplă la Valea Mărului, în acest sens?
V.F.D.: „Pentru a fi preocupat de cultură, individul trebuie mai întâi să depăşească criza materială şi de aceea cultura nu este o preocupare binevenită...” – sună „ca dracu’“ ... cum spunea domnul Petre Roman într-un alt context, dar e o judecată a timpurilor în care trăim. Primarii nu investesc în cultură. Primarii sunt legaţi politic de scaun. Au nevoie de voturi. Cultura nu aduce voturi. Căminele culturale au devenit baruri, săli de nunţi şi cumetrii. Bibliotecile au fondul de carte învechit şi perimat. Învăţătorii - „primele făclii ale culturii” - sunt astăzi doar lumânări fumegând a disperare. La Valea Mărului suntem iar... la „începuturi”. Plecând de la premisa că aşezarea, ordinea reprezintă creaţia comunităţii şi a timpului, am reuşit împreună cu oameni de suflet să întocmim o strategie pentru păstrarea moştenirii culturale. Parte din arealul cultural Moldova de jos sau de câmpie, arealul nostru cultural a cunoscut un puternic fenomen de industrializare şi dezrădăcinare.
Avem nevoie de Tainic, de Profund, avem nevoie de un loc în care să ne regăsim cu toţii într-un „Sfat“ pentru Tradiţia vălmăreană. Un punct de sprijin în aflarea Semănătorului încă viu.
Avem nevoie de cultură! Avem nevoie de istoria noastră! Avem nevoie de fiecare vălmărean în parte!
După perioada marilor „directive culturale“, traversăm un adevărat „deşert cultural“. Astăzi trebuie să ieşim din impas. După vremurile tulburi prin care am trecut, a venit şi timpul să ne aplecăm spre credinţă şi viaţă spirituală, spre cultură – eternitatea satului. Întoarcerea cu faţa spre cultură ca o întoarcere a „seminţelor“, a „bobului de grâu“ către „rădăcini“ - este o recunoaştere a faptului că noi, „fiii risipitori“ ne recunoaştem greşeala, dar căutăm soluţii. Propunerile noastre de soluţii le-am strâns în „Strategia locală pentru cultura vălmăreană”:
„... - construcţia unui Centru de Cultură şi resurse alternative;
- conservarea, protejarea şi promovarea tradiţiilor, obiceiurilor şi a altor elemente care definesc patrimoniul imaterial vălmărean;
- «Parteneriate culturale cu satul meu - „fiii satului“ se vor întoarce vremelnic la izvorul naşterii lor – primind şi dăruind!, în simetria şi reversibilitatea gesturilor culturale şi istorice»;
- biblioteca viitorului are nevoie de prieteni – ea reprezintă distincţie, ideal de educaţie – biblioteca vălmăreană trebuie să devină un edificiu nobil – minim 20.000 de volume – carte nouă, calculatoare şi internet (biblioteca trebuie să devină un punct de acces la informaţie şi cultură, un loc de coeziune-comuniune şi incluziune socială“.
N.M.C.: Am auzit că eşti printre coordonatorii unei echipe de iniţiativă care intenţionează reînfiinţarea cenaclului Perpessicius - Crihană la Valea Mărului, poate în colaborare cu atelierul nostru de creaţie de la Bucureşti (Perpessicius), şi reeditarea revistei Vârste şi trepte, care a fost condusă cândva de domnul prof. univ. dr. Marcel Crihană.
Ce ne poţi spune despre acestea? Cine mai face parte din echipă şi cu ce gânduri porniţi „la drum“ din nou?
Crezi că îl poate egala cineva pe domnul Crihană în harul pe care l-a avut şi îl are ca îndrumător cultural? Şi, de ce va rămâne Perpessicius o „emblemă“ a cenaclului de la Valea Mărului? Ce vă leagă de această uriaşă personalitate a culturii române?
V.F.D.: Da. E bine spus, încercăm. Dar ştiţi cum este... „Facerea“ musai să dureze 9 luni, iar naşterea... să se lase cu dureri. Pentru anul bugetar 2008 vom aloca fondurile necesare pentru toate acestea. Întâi aşezământul cultural. Cupola. Pentru revistă, oamenii „lucrează”. Doamna învăţătoare Maria Gafton (membră a cenaclului Perpessicius-Crihană) e cea mai sufletistă. Profesori, învăţători, preotul satului şi... oameni simpli. Nu, nu cred că cineva îl poate egala pe domnul profesor Crihană. Nici nu cred că pot exista termeni de comparaţie.
De ce Perpessicius? Avem nevoie de Perpessicius „cel dedat cu suferinţa” în fiecare clipă. Numai o atitudine stoică faţă de asprimea vieţii de la sate poate să ne ajute să mai găsim timp, putere şi înţelegere pentru cultură - pentru latura noastră sufletească şi spirituală. Apoi, chiar şi reînfiinţarea cenaclului şi a revistei, „naşterea“ se face în durere... Perpessicius înseamnă modelul unui om „tăbăcit de suferinţă”, urmat în mod exemplar şi de profesorul Marcel Crihană. În al doilea rând, Perpessicius - Crihană pentru că noi, cei de acum, avem nevoie de „tonul” domnului profesor Crihană, blând şi generos, revărsând asupra noastră savoarea sentimentului de prietenie. Domnul profesor ne-a dovedit cândva că, alături de prieteni, „se poate“. Dacă vrei cu adevărat, crezi cu adevărat, munceşti cu adevărat, poţi reuşi! Un dascăl de ţară l-a impresionat ca nimeni altul din anii lui pe „aristocratul“ erudit de la oraş, pe fiul marelui om de cultură, încât i-a devenit prieten bun, ca un frate, precum odată Creangă lui Eminescu... Respectând proporţiile (atât de la Eminescu-Creangă, cât şi de la Perpessicius-Crihană... până la noi), credem că putem repeta aceste exemple şi realiza, împreună cu membrii cenaclului cu acelaşi nume de la Bucureşti, lucruri frumoase pe care singuri nu le-am putea face...
N.M.C.: Cât de bine îl cunoşti pe Marcel Crihană? De ce îl consideri un „fiu al satului“ reprezentativ pentru cultura vălmăreană? Cum este el receptat în satul natal? Dar opera lui?
Preocuparea pentru aceste valori nu ne este nouă la Valea Mărului. Au existat de-a lungul timpului oameni care au apreciat enorm cultura, făcându-şi din ea crez şi profesie. Domnul Crihană, prin anii 1973-1974, punea o „caramidă“ specifică acelor ani (prima, în unele privinţe). Ca întotdeauna, iniţiativa are rolul de a fi doar piatra de temelie, este alfa, fapta de început care transmite vălmărenilor de pretutindeni că, pentru a se continua, aveam şi avem nevoie de ei. Mi-a fost profesor la o vârstă mai tânără decât mă aflu eu acum. Era fascinantă prezenţa dumisale la catedră pentru că avea un orizont cultural foarte larg, pe care ni-l transmitea cu pasiune şi nouă. Nu ne forma o perspectivă limitată la literatură sau limbă, ci îl preocupa cultura în ansamblu, în ceea ce este fundamental şi universal. Elemente de filosofie, istorie, teologie, arte, psihologie şi pedagogie etc. se găseau în toate lecţiile, simplificate pentru a ne fi accesibile...
Domnul profesor Crihană ne pregătea nu pentru o carieră în litere, ci pentru viaţă, cu toate ale ei. De ce îl consider cea mai „mare“ valoare a noastră în cultură? Pentru că nimeni altcineva de aici nu a reuşit să publice aproape 50 de cărţi, cele mai multe de referinţă în domeniul dumisale, de exemplu. Este numai un aspect... Dar domnul profesor a făcut multe pentru şcoala vălmăreană, pentru colegii dumisale şi pentru elevi. Era „bun la toate“: compunea muzica şi versurile la cântecele pentru copii, se ocupa de textul (scenariul) şi regia pieselor de teatru ale „amatorilor“ talentaţi de la noi, organiza seri culturale, spectacole, aduna materiale şi redacta revistele, se îngrijea de fondul de carte al bibliotecii, conducea cenaclul, culegea opere populare de la bătrânii satului...
Apropo de asta, puţini ştiu că, până la doctoratul cu o tematică privind viaţa şi opera lui Perpessicius, lucrarea de gradul I a domnului Crihană a fost un excelent studiu de etnografie şi folclor, cu aplicaţii pe zona noastră.
Cum este receptat? Una din caracteristicile personalităţii culturale a domnului profesor Marcel Crihană, trăsătură de nobil caracter pe care o iubim noi foarte mult, este că nu şi-a „renegat“ niciodată „originea“, „matca“. Şi-a început adesea conferinţele publice, expunerile la facultate, discursurile la diferite simpozioane, mese rotunde etc., cu amintirea faptului că este vălmărean şi că datorează enorm locurilor natale şi oamenilor acestora. Aşa cum Eliade le spunea studenţilor străini că, dacă vor să-i priceapă opera, ar trebui să o poată citi în limba română, domnul profesor Marcel Crihană recunoştea cu mândrie că va fi receptat mai corect dacă ei vor şti că este vălmărean.
Poate şi de aici o deschidere în plus către relaţia cu Perpessicius: se ştie bine cum se raporta Dumitru S. Panaitescu la „brăilenii lui“.
N.M.C.: Am parcurs recent o carte veche, un album realizat de Angela şi Eugen Holban, intitulat Arta populară din judeţul Galaţi. Lucrarea voluminoasă, de 300 de pagini, format mare, nu face trimitere aproape deloc la creaţiile populare vălmărene. Cum îţi explici acest lucru dumneata, care eşti de profesie istoric? Ce am mai putea face noi, cei de azi, pentru restabilirea „ordinii“ fireşti - şi obiective - în evaluarea artei tradiţionale care este pe cale de a dispărea total din memoria şi atenţia publicului larg?
V.F.D.: Eu ştiu un monument în comuna Valea Mărului din anul 1770 despre care nu a vorbit şi nu vorbeşte nimeni. Şi, slavă Domnului, comuna a dat câţiva profesori de istorie... Mai ştiu că ne străduim cu mari greutăţi să restaurăm şi să refacem pictura unei biserici de asemenea foarte-foarte vechi (şi foarte frumoase). Şi, slavă Domnului, Valea Mărului a dat ţării un episcop (pe Iosif Gafton)... Nu cunosc sursele de documentare pentru cartea respectivă. Ca om pasionat de istorie, ştiu că majoritatea cercetătorilor se bazau pe surse din localităţile cele mai apropiate (şi în spaţiu, şi în timp) şi puteau, astfel, să cadă uşor în subiectivism. Probabil au lipsit sursele. Însă un adevăr dureros există. În zona noastră, localnicii au renunţat la portul popular într-un timp foarte scurt. Motivul: industrializarea şi adoptarea modului de viaţă al oraşelor unde majoritatea membrilor tineri ai familiilor din sat învăţau sau lucrau temporar (în combinatul Siderurgic Galaţi, Şantierul Naval etc.).
Creaţiile populare însă există. În casele bătrânilor... În amintirile câtorva dintre noi... Cine vrea să le vadă, le va vedea şi în viitorul muzeu etno-folcloric vălmărean. Dar să sperăm că, peste câţiva ani, pe ţăranul român nu îl vom găsi numai la muzeu - ci îl vom „reînvia“, împreună, prin cultura pe care o promovăm.
N.M.C.: Mă întreba cineva de ce sunt atât de puţini oameni talentaţi şi cu suflet mare în zona noastră... Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns: „La Puţeni (Puţini), că-s oricum... puţini de toţi! Iar şi la Valea Mărului, şi la Corni... pentru că ni-i iau şi pe ultimii Occidentul şi Capitala!“ Dumneata nu vrei, măcar uneori, să „fugi“ de la ţară către marile oraşe şi centre culturale ale lumii? Sau nu te simţi un fel de „ultimul rămas“ acasă?
V.F.D.: Este fals! Peste tot sunt oameni talentaţi şi plini de suflet. Mulţi. Şi nu are importanţă prin ce alte locuri îi duce viaţa. Dar... fie sunt prea modeşti, fie nu sunt lăsaţi să „spună” lumii că gândesc şi ce gândesc. E timpul nonvalorii, a „Becaliştilor“ şi „Elenelor Blonde-Barbie“. Dar peste tot, în fiecare colţ de Rai (aşa îi spun eu ţării mele) există un român ce a învăţat să „cânte“ de la „ciocârlie”. Undeva, foarte aproape de Soare.
Am fost recent plecat la Bruxelles. Am vizitat toate instituţiile centrale ale Uniunii Europene. Nu m-am simţit nici o clipă stânjenit că sunt român, „înainte, în timpul şi după“ ce sunt european. Nu am fost tentat să rămân acolo şi nu m-am gândit nici o secundă că ar fi bine să-mi iau familia şi să mă mut acolo. Perpessicius a plecat la Bucureşti, dar a creat în mijlocul Capitalei o „mică Brăilă“. Marcel Crihană a plecat la Bucureşti, dar a dus cu sine şi a crescut acolo o „mică Valea Mărului“. Dv., domnule Mohorea, aţi plecat la Bucureşti, dar aţi clădit acolo, în sufletele colegilor şi elevilor dv., ca director şi cadru didactic, o „mică şcoală a Cornilor“.
Eu încă nu ştiu. Nu cred însă să pot pleca din sat definitiv. Până acum, eu sunt numai „cel care se întoarce“. Nu mă simt un „ultim rămas“, căci acasă este, pentru mine, nu numai aici, ci oriunde câte un „om de-al meu“ dezvăluie în lumină încă o Valea Mărului.
N.M.C.: Îţi mulţumesc şi te aşteptăm, totuşi, oricând, şi la Bucureşti.
V.F.D.: Şi eu vă mulţumesc! Căci vine o zi când... nu mai poţi fugi de ceva ce trebuie să faci - fiindcă îţi dai seama că nu ai cum să fugi de tine însuţi.
Virgil Florin Doca: E prea mult spus „om de condei“ - şi în general, dar mai ales în acest moment. Nu mi-am propus să devin scriitor, cu toate că simt nevoia să las o „mărturie“ pe hârtie despre multe experienţe trăite de mine. Ceva există „la sertar“ (dar nefinalizat, ca o memorie vie) – un vers, un eseu, un ciot de roman... Încă nu a venit timpul să prezint altora ceea ce scriu. Simt însă, uneori, că ar putea fi „aproape“ şi vremea acestei forme de exprimare. Nu mă grăbesc. Îmi plac lucrurile făcute încet. La foc mocnit. Sper ca timpul să nu o „ia înainte”...
N.M.C.: Printre preocupările dumitale se află şi o antologie de documente despre Valea Mărului. Şi eu îngrijesc o monografie care va apărea în curând la Editura Perpessicius. Nu este scrisă de mine, dar fiind o carte de istorie a locurilor mele natale, mi-a făcut o deosebită plăcere să mă ocup de „soarta“ acesteia ca lector şi consilier editorial. Este vorba de Corni, Măcişeni şi alte câteva sate din judeţul Galaţi, unde eu am copilărit. Vreau, de aceea, să ne începem discuţia cu problema necesităţii apariţiei acestui gen de lucrări: monografiile despre zona rurală a ţării.
V.F.D.: Monografiile nu mai sunt demult o necesitate ci, pur şi simplu, ceva imperativ, vital pentru satul românesc - şi nu numai. Interesul pe care îl aveţi pentru trecutul locului unde v-aţi născut îmi aduce o mare bucurie. Nutresc întotdeauna o deosebită preţuire pentru oamenii care trudesc la editarea unor monografii ale satelor. Sate uitate de timp. Căutaţi prin negura timpului şi redaţi istoria satelor cornene, istoria „furată“ prin „nescriere”. Satul reprezintă „veşnicia”, iar oamenii ca dvs. sunt „condamnaţi“ a reda nostalgia unui timp, sau poate nostalgia unui alt timp, atât de diferit de al nostru!...
Monografia reprezintă nevoia de a înţelege funcţia simbolică a unor vorbe vechi de când lumea (spuse seara târziu la lumina focului din sobă, lângă cana cu vin, de moşnegi cu barbă albă şi ochi vii), a unei cruci „modeste“ făcute din trunchiul unui copac bătrân şi a unui „banal“ ciob de oală spartă... Da, domnule profesor, fiecare sat trebuie să aibă Cartea-Lucrarea lui. Cartea despre trăitorii lui ca oameni, frânturi de spirit şi istorie.
CARTEA trebuie să vorbească de altarele de rugăciune, de identitatea localnicilor, de un Ştefan cel Mare şi Sfânt, de stejarii seculari din Pădurea Negrila, de tot ce a fost şi ce este. LUCRAREA trebuie să rămână mărturie scrisă celor ce vin, cartea trebuie să spună lumii întregi că pe acele locuri unice a existat şi există viaţă - unică şi aceasta. Viaţă adevărată şi simplă. Da, monografiile sunt vitale!
N.M.C.: Preocuparea pentru o monografie bună face parte din grija mai generală faţă de cultura locală. Trebuie să fie bine conturată secţiunea culturală într-o monografie? Se poate face abstracţie de aceasta?
V.F.D.: Neîndoielnic, fiecare monografie trebuie să aibă o importantă parte culturală. Secţiunea cultural – confesională reprezintă o Carte în sine integrată în CARTEA CEA MARE. Cum să lipsească versul, basmul, naiul şi cântul, şi jocul? Bogăţia de valori etno-folclorice reprezintă chiar „emblema“, amprenta unui anumit tip de univers rural. Gânduri şi fapte, mentalităţi colective şi individuale, cântece şi poveşti „din casa bunicilor“, mereu „anonime”, sentimente umane cristalizate în mici „opere de artă“, toate acestea, e musai sa apară în CARTE. Scrieţi astăzi despre bucuria de „atunci”. Căutaţi în toate, aparent neînsemnate, înţelepciunea autohtonă, ascultaţi bocetul mamei şi tânguirea doinită a tatălui.
Redescoperiţi prin litere „slova” ce face cuvântul. Vorbiţi de cultura populară sub toate „chipurile“ ei din satele Corni, Măcişeni şi Urleşti. E simplu, începeţi cu naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea, lucruri esenţiale ale vieţii noastre. Acestea au fost şi vor fi mereu însoţite de suferinţă şi fericire. Lumină şi întuneric. Dragoste şi ură. Când toate astea vor fi în Cartea dumneavoastră, în Cartea mea, în Cartea noastră, atunci va fi bine. La început a fost Cuvântul rostit, abia mai apoi Scrierea. Transmis din tată în fiu, Cuvântul a ajuns la noi. Astăzi, din slove trebuie făcută LUCRAREA, ca o trecere de la Alfa spre Omega – „Începutul” trebuie să rămână întipărit Prezentului pentru a fi redescoperit în Viitor.
N.M.C.: Prezervarea şi promovarea valorilor naţionale şi locale prin intermediul cărţilor (nu numai monografii, ci şi alte tipuri de studii, antologii, colecţii documentare etc.) sunt numai două dintre obiectivele şi activităţile culturale în care ar trebui să se implice prioritar administraţia locală. Sau nu ar trebui? Cum vezi dumneata lucrurile?
V.F.D.: Lucrurile sunt simple. Dacă toate valorile despre care vorbeam au existat de-a lungul a sute de ani, de ce astăzi le pierdem?
Nu suntem în stare să păstrăm moştenirea primită? Nu înţelegem că moştenirea aceasta reprezintă în primul rând o datorie şi numai după îndeplinirea ei putem vorbi şi de un drept?
Conservarea şi promovarea valorilor naţionale prin intermediul cărţilor au nevoie de implicarea autorităţilor locale. Dar e prea puţin! Copilul meu, fiu de ţăran va ajunge să ştie despre caloian, lăutul de Sântu’ Toader, povârla, vălăretul - jucatul colacilor de Paşte, tocmirea ciobanilor – Proorul Sf. Gheorghe – împodobirea satului de către tineri şi bătrâni cu salcie, ovideniile, moşii de iarnă - cu plăcintă, colaci şi ouă fierte, moşii de vară (pomană cu vase de mâncare), Floriile – „băutul“ Mărţişorului, Sânzienele, Magia flăcăului, peţitul şi împăcăciunea, grija - pomul vieţii, Căutarea părţii lipsă, Crucea de gheaţă (Boboteaza) ş.a. din cărţi? Mă îngrozesc că într-un timp nu prea îndepărtat toate acestea vor fi doar în foi tipărite!
Cum vom păstra şi perpetua jocuri „arhaice“ ca pâca, ţurca, pălita, leapşa, mingea la cadril, mingea la perete, mingea la goci, castel... Prin descrieri pe hârtie?
Da, putem culege şi arhiva blesteme şi descântece (de plecate, de rohin, de leac, de ursită, de durere, de deochi, de buba „ră” („rea“), de beţie, pecingine, curvăsărie, de strâns, pentru duşmani, năjitul, cartea de Sancă, farmece de dragoste şi de ursită, cântece populare, doine, balade, ghicitori, proverbe, strigături, poezie populară, basme populare, regionalisme, termeni etnografici, toponomie, ritualuri bisericeşti şi de nuntă, botez, înmormântare, pomană etc... Şi tot e puţin.
Dacă toate astea vom şti să le ţinem în viaţă atunci va fi bine. Şi va rămâne la fel: „Veşnicia s-a născut la sat”.
N.M.C.: Ce alte priorităţi culturale mai sunt la sate, cum se regăsesc în proiectele aflate în curs de desfăşurare şi în ce fel sunt implicate primăriile în acestea? Ce se întâmplă la Valea Mărului, în acest sens?
V.F.D.: „Pentru a fi preocupat de cultură, individul trebuie mai întâi să depăşească criza materială şi de aceea cultura nu este o preocupare binevenită...” – sună „ca dracu’“ ... cum spunea domnul Petre Roman într-un alt context, dar e o judecată a timpurilor în care trăim. Primarii nu investesc în cultură. Primarii sunt legaţi politic de scaun. Au nevoie de voturi. Cultura nu aduce voturi. Căminele culturale au devenit baruri, săli de nunţi şi cumetrii. Bibliotecile au fondul de carte învechit şi perimat. Învăţătorii - „primele făclii ale culturii” - sunt astăzi doar lumânări fumegând a disperare. La Valea Mărului suntem iar... la „începuturi”. Plecând de la premisa că aşezarea, ordinea reprezintă creaţia comunităţii şi a timpului, am reuşit împreună cu oameni de suflet să întocmim o strategie pentru păstrarea moştenirii culturale. Parte din arealul cultural Moldova de jos sau de câmpie, arealul nostru cultural a cunoscut un puternic fenomen de industrializare şi dezrădăcinare.
Avem nevoie de Tainic, de Profund, avem nevoie de un loc în care să ne regăsim cu toţii într-un „Sfat“ pentru Tradiţia vălmăreană. Un punct de sprijin în aflarea Semănătorului încă viu.
Avem nevoie de cultură! Avem nevoie de istoria noastră! Avem nevoie de fiecare vălmărean în parte!
După perioada marilor „directive culturale“, traversăm un adevărat „deşert cultural“. Astăzi trebuie să ieşim din impas. După vremurile tulburi prin care am trecut, a venit şi timpul să ne aplecăm spre credinţă şi viaţă spirituală, spre cultură – eternitatea satului. Întoarcerea cu faţa spre cultură ca o întoarcere a „seminţelor“, a „bobului de grâu“ către „rădăcini“ - este o recunoaştere a faptului că noi, „fiii risipitori“ ne recunoaştem greşeala, dar căutăm soluţii. Propunerile noastre de soluţii le-am strâns în „Strategia locală pentru cultura vălmăreană”:
„... - construcţia unui Centru de Cultură şi resurse alternative;
- conservarea, protejarea şi promovarea tradiţiilor, obiceiurilor şi a altor elemente care definesc patrimoniul imaterial vălmărean;
- «Parteneriate culturale cu satul meu - „fiii satului“ se vor întoarce vremelnic la izvorul naşterii lor – primind şi dăruind!, în simetria şi reversibilitatea gesturilor culturale şi istorice»;
- biblioteca viitorului are nevoie de prieteni – ea reprezintă distincţie, ideal de educaţie – biblioteca vălmăreană trebuie să devină un edificiu nobil – minim 20.000 de volume – carte nouă, calculatoare şi internet (biblioteca trebuie să devină un punct de acces la informaţie şi cultură, un loc de coeziune-comuniune şi incluziune socială“.
N.M.C.: Am auzit că eşti printre coordonatorii unei echipe de iniţiativă care intenţionează reînfiinţarea cenaclului Perpessicius - Crihană la Valea Mărului, poate în colaborare cu atelierul nostru de creaţie de la Bucureşti (Perpessicius), şi reeditarea revistei Vârste şi trepte, care a fost condusă cândva de domnul prof. univ. dr. Marcel Crihană.
Ce ne poţi spune despre acestea? Cine mai face parte din echipă şi cu ce gânduri porniţi „la drum“ din nou?
Crezi că îl poate egala cineva pe domnul Crihană în harul pe care l-a avut şi îl are ca îndrumător cultural? Şi, de ce va rămâne Perpessicius o „emblemă“ a cenaclului de la Valea Mărului? Ce vă leagă de această uriaşă personalitate a culturii române?
V.F.D.: Da. E bine spus, încercăm. Dar ştiţi cum este... „Facerea“ musai să dureze 9 luni, iar naşterea... să se lase cu dureri. Pentru anul bugetar 2008 vom aloca fondurile necesare pentru toate acestea. Întâi aşezământul cultural. Cupola. Pentru revistă, oamenii „lucrează”. Doamna învăţătoare Maria Gafton (membră a cenaclului Perpessicius-Crihană) e cea mai sufletistă. Profesori, învăţători, preotul satului şi... oameni simpli. Nu, nu cred că cineva îl poate egala pe domnul profesor Crihană. Nici nu cred că pot exista termeni de comparaţie.
De ce Perpessicius? Avem nevoie de Perpessicius „cel dedat cu suferinţa” în fiecare clipă. Numai o atitudine stoică faţă de asprimea vieţii de la sate poate să ne ajute să mai găsim timp, putere şi înţelegere pentru cultură - pentru latura noastră sufletească şi spirituală. Apoi, chiar şi reînfiinţarea cenaclului şi a revistei, „naşterea“ se face în durere... Perpessicius înseamnă modelul unui om „tăbăcit de suferinţă”, urmat în mod exemplar şi de profesorul Marcel Crihană. În al doilea rând, Perpessicius - Crihană pentru că noi, cei de acum, avem nevoie de „tonul” domnului profesor Crihană, blând şi generos, revărsând asupra noastră savoarea sentimentului de prietenie. Domnul profesor ne-a dovedit cândva că, alături de prieteni, „se poate“. Dacă vrei cu adevărat, crezi cu adevărat, munceşti cu adevărat, poţi reuşi! Un dascăl de ţară l-a impresionat ca nimeni altul din anii lui pe „aristocratul“ erudit de la oraş, pe fiul marelui om de cultură, încât i-a devenit prieten bun, ca un frate, precum odată Creangă lui Eminescu... Respectând proporţiile (atât de la Eminescu-Creangă, cât şi de la Perpessicius-Crihană... până la noi), credem că putem repeta aceste exemple şi realiza, împreună cu membrii cenaclului cu acelaşi nume de la Bucureşti, lucruri frumoase pe care singuri nu le-am putea face...
N.M.C.: Cât de bine îl cunoşti pe Marcel Crihană? De ce îl consideri un „fiu al satului“ reprezentativ pentru cultura vălmăreană? Cum este el receptat în satul natal? Dar opera lui?
Preocuparea pentru aceste valori nu ne este nouă la Valea Mărului. Au existat de-a lungul timpului oameni care au apreciat enorm cultura, făcându-şi din ea crez şi profesie. Domnul Crihană, prin anii 1973-1974, punea o „caramidă“ specifică acelor ani (prima, în unele privinţe). Ca întotdeauna, iniţiativa are rolul de a fi doar piatra de temelie, este alfa, fapta de început care transmite vălmărenilor de pretutindeni că, pentru a se continua, aveam şi avem nevoie de ei. Mi-a fost profesor la o vârstă mai tânără decât mă aflu eu acum. Era fascinantă prezenţa dumisale la catedră pentru că avea un orizont cultural foarte larg, pe care ni-l transmitea cu pasiune şi nouă. Nu ne forma o perspectivă limitată la literatură sau limbă, ci îl preocupa cultura în ansamblu, în ceea ce este fundamental şi universal. Elemente de filosofie, istorie, teologie, arte, psihologie şi pedagogie etc. se găseau în toate lecţiile, simplificate pentru a ne fi accesibile...
Domnul profesor Crihană ne pregătea nu pentru o carieră în litere, ci pentru viaţă, cu toate ale ei. De ce îl consider cea mai „mare“ valoare a noastră în cultură? Pentru că nimeni altcineva de aici nu a reuşit să publice aproape 50 de cărţi, cele mai multe de referinţă în domeniul dumisale, de exemplu. Este numai un aspect... Dar domnul profesor a făcut multe pentru şcoala vălmăreană, pentru colegii dumisale şi pentru elevi. Era „bun la toate“: compunea muzica şi versurile la cântecele pentru copii, se ocupa de textul (scenariul) şi regia pieselor de teatru ale „amatorilor“ talentaţi de la noi, organiza seri culturale, spectacole, aduna materiale şi redacta revistele, se îngrijea de fondul de carte al bibliotecii, conducea cenaclul, culegea opere populare de la bătrânii satului...
Apropo de asta, puţini ştiu că, până la doctoratul cu o tematică privind viaţa şi opera lui Perpessicius, lucrarea de gradul I a domnului Crihană a fost un excelent studiu de etnografie şi folclor, cu aplicaţii pe zona noastră.
Cum este receptat? Una din caracteristicile personalităţii culturale a domnului profesor Marcel Crihană, trăsătură de nobil caracter pe care o iubim noi foarte mult, este că nu şi-a „renegat“ niciodată „originea“, „matca“. Şi-a început adesea conferinţele publice, expunerile la facultate, discursurile la diferite simpozioane, mese rotunde etc., cu amintirea faptului că este vălmărean şi că datorează enorm locurilor natale şi oamenilor acestora. Aşa cum Eliade le spunea studenţilor străini că, dacă vor să-i priceapă opera, ar trebui să o poată citi în limba română, domnul profesor Marcel Crihană recunoştea cu mândrie că va fi receptat mai corect dacă ei vor şti că este vălmărean.
Poate şi de aici o deschidere în plus către relaţia cu Perpessicius: se ştie bine cum se raporta Dumitru S. Panaitescu la „brăilenii lui“.
N.M.C.: Am parcurs recent o carte veche, un album realizat de Angela şi Eugen Holban, intitulat Arta populară din judeţul Galaţi. Lucrarea voluminoasă, de 300 de pagini, format mare, nu face trimitere aproape deloc la creaţiile populare vălmărene. Cum îţi explici acest lucru dumneata, care eşti de profesie istoric? Ce am mai putea face noi, cei de azi, pentru restabilirea „ordinii“ fireşti - şi obiective - în evaluarea artei tradiţionale care este pe cale de a dispărea total din memoria şi atenţia publicului larg?
V.F.D.: Eu ştiu un monument în comuna Valea Mărului din anul 1770 despre care nu a vorbit şi nu vorbeşte nimeni. Şi, slavă Domnului, comuna a dat câţiva profesori de istorie... Mai ştiu că ne străduim cu mari greutăţi să restaurăm şi să refacem pictura unei biserici de asemenea foarte-foarte vechi (şi foarte frumoase). Şi, slavă Domnului, Valea Mărului a dat ţării un episcop (pe Iosif Gafton)... Nu cunosc sursele de documentare pentru cartea respectivă. Ca om pasionat de istorie, ştiu că majoritatea cercetătorilor se bazau pe surse din localităţile cele mai apropiate (şi în spaţiu, şi în timp) şi puteau, astfel, să cadă uşor în subiectivism. Probabil au lipsit sursele. Însă un adevăr dureros există. În zona noastră, localnicii au renunţat la portul popular într-un timp foarte scurt. Motivul: industrializarea şi adoptarea modului de viaţă al oraşelor unde majoritatea membrilor tineri ai familiilor din sat învăţau sau lucrau temporar (în combinatul Siderurgic Galaţi, Şantierul Naval etc.).
Creaţiile populare însă există. În casele bătrânilor... În amintirile câtorva dintre noi... Cine vrea să le vadă, le va vedea şi în viitorul muzeu etno-folcloric vălmărean. Dar să sperăm că, peste câţiva ani, pe ţăranul român nu îl vom găsi numai la muzeu - ci îl vom „reînvia“, împreună, prin cultura pe care o promovăm.
N.M.C.: Mă întreba cineva de ce sunt atât de puţini oameni talentaţi şi cu suflet mare în zona noastră... Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns: „La Puţeni (Puţini), că-s oricum... puţini de toţi! Iar şi la Valea Mărului, şi la Corni... pentru că ni-i iau şi pe ultimii Occidentul şi Capitala!“ Dumneata nu vrei, măcar uneori, să „fugi“ de la ţară către marile oraşe şi centre culturale ale lumii? Sau nu te simţi un fel de „ultimul rămas“ acasă?
V.F.D.: Este fals! Peste tot sunt oameni talentaţi şi plini de suflet. Mulţi. Şi nu are importanţă prin ce alte locuri îi duce viaţa. Dar... fie sunt prea modeşti, fie nu sunt lăsaţi să „spună” lumii că gândesc şi ce gândesc. E timpul nonvalorii, a „Becaliştilor“ şi „Elenelor Blonde-Barbie“. Dar peste tot, în fiecare colţ de Rai (aşa îi spun eu ţării mele) există un român ce a învăţat să „cânte“ de la „ciocârlie”. Undeva, foarte aproape de Soare.
Am fost recent plecat la Bruxelles. Am vizitat toate instituţiile centrale ale Uniunii Europene. Nu m-am simţit nici o clipă stânjenit că sunt român, „înainte, în timpul şi după“ ce sunt european. Nu am fost tentat să rămân acolo şi nu m-am gândit nici o secundă că ar fi bine să-mi iau familia şi să mă mut acolo. Perpessicius a plecat la Bucureşti, dar a creat în mijlocul Capitalei o „mică Brăilă“. Marcel Crihană a plecat la Bucureşti, dar a dus cu sine şi a crescut acolo o „mică Valea Mărului“. Dv., domnule Mohorea, aţi plecat la Bucureşti, dar aţi clădit acolo, în sufletele colegilor şi elevilor dv., ca director şi cadru didactic, o „mică şcoală a Cornilor“.
Eu încă nu ştiu. Nu cred însă să pot pleca din sat definitiv. Până acum, eu sunt numai „cel care se întoarce“. Nu mă simt un „ultim rămas“, căci acasă este, pentru mine, nu numai aici, ci oriunde câte un „om de-al meu“ dezvăluie în lumină încă o Valea Mărului.
N.M.C.: Îţi mulţumesc şi te aşteptăm, totuşi, oricând, şi la Bucureşti.
V.F.D.: Şi eu vă mulţumesc! Căci vine o zi când... nu mai poţi fugi de ceva ce trebuie să faci - fiindcă îţi dai seama că nu ai cum să fugi de tine însuţi.
luni, 9 iulie 2007
Marcel Crihană - Const. Ciopraga
Marcel Crihanã
Practicând fericita alteritate
INTERVIU CU CRITICUL
ŞI ISTORICUL LITERAR CONST. CIOPRAGA
- Aţi avut o copilãrie frumoasã, Domnule Profesor? Cât de frumoasã? Ce atitudine aveau cei dragi faţã de muncã? Ce alte valori morale valabile în orice timp şi loc, aţi descoperit în casa pãrinteascã unde alãturi de Dvs.., au mai crescut, încã zece copii? Familia Ciopraga era o familie omogenã, “aşezatã”, cu principii şi obiceiuri circumscrise riguros? Detaliaţi.
- Pânã la şapte ani a fost o copilãrie luminoasã, fãrã griji, cu deschidere spre naturã şi apropiatã basmelor. M-am bucurat, ca prim nãscut, de dragostea pãrinţilor şi a bunicilor. Cea mai veche amintire? Sã fi avut vreo trei ani, când un taur al unui vecin era gata sã mã ia în coarne, dar dupã ce m-a culcat la pãmânt, lângã un şanţ cu apã, s-a depãrtat furios.
M-am ridicat spre lume într-o ambianţã sobrã, liniştitã; se muncea intens, de dimineaţã pânã noaptea; participam la un fel de ritual cotidian iniţiatic, mereu în aşteptare; spectacol de “munci şi zile“: - ca în mitologia celor vechi -. De timpuriu, m-a marcat o moralã severã, concomitent cu bucurii precare. Prezida în familie respectul virtuţilor creştine. Se ţineau toate posturile de peste an. Era în cinste respectul faţã de toatã lumea. Se privea cu admiraţie spre persoanele cu învãţãturã şi mi se inculca aspiraţia de a urma modelul lor.
Am nevoie periodic, de aerul de acasã, de peisajul de acolo care - deşi în inevitabilã transformare - e reconfortant, plin de amintiri. Nişte tei, sãdiţi lângã casa noastrã cu optzeci de ani în urmã, sunt acum bãtrâni şi falnici. Prin acest acasã înţeleg şi colinele înalte dinspre Ruginoasa lui Cuza-Vodã, şi cele dinspre apus (cu pãduri imense), şi palatul lui Iordache Cantacuzino (ginerele lui Vasile Lupu), şi apa molcomã a Siretului (tãrâm de neuitate delicii estivale).
- În ce fel vã simţiţi acasã la Paşcani? Dar la Iaşi? În ce fel vã simţiţi cetãţean al lumii?
- De la douãzeci de ani, sunt acasã la Iaşi, la o sutã de paşi de Turnul Goliei. Acasã, în triunghiul format de mãnãstirea Golia, de biserica Bãrboi (construitã de Sturdzeşti) şi de cea armeanã. În apropiere, clãdiri cu patinã istoricã: biserica „Sfântul Sava“, casa fostã Rosetti (odinioarã printre cele mai importante din Iaşi).
Sintagma cetãţean al lumii sunã echivoc: fiind “al lumii”, îţi lipseşte parcã un centru esenţial, un punct origo. Oriunde am cãlãtorit prin lume, nu am încetat sã mã simt al pãmântului înaintaşilor.
- Sunteţi acum tatã, bunic, strãbunic, nu-i aşa? Vorbiţi-mi despre bucuria aceasta - de a traversa cele trei ipostaze - pe care v-a dat-o Dumnezeu. Adãugaţi acesteia şi bucuria de a ajunge nonagenar.
- Totdeauna, am considerat ca un privilegiu cãlãtoria mea prin timp. In pofida obstacolelor şi încercãrilor, mi-am zis împreunã cu domnia sa Miron Costin: “Ce nu petrece lumea, şi-n ce nu-i cãdere”. Fiica mea, Magda, urmeazã cariera mea la Universitate. Nu sunt bunic, şi regret.
- Care este anotimpul Dvs. preferat şi de ce? În ce fel este legatã aceastã preferinţã de muncã, joc, peisaj, contemplaţie, lecturã, scris etc?
- Nu agreez hibernalul, deşi peisajele transfigurate ale anotimpului implicã dimensiuni feerice. In anii rãzboiului şi ai captivitãţii care urmase, iernile ruseşti m-au inhibat; devenisem retractil, mã ascundeam în eul agresat, pãstrând, totuşi în suflet ecouri ale iernilor de vis din copilãrie. Mi se pãrea, atunci, cã de undeva, de dincolo de cortinele ninsorii, trebuia sã se iveascã cineva neştiut, prietenos, providenţial.
Pentru vibraţia lor tonifiantã, iubesc primãverile şi verile. M-a încântat totdeauna lumina; mã reconstruiesc subit sub semnul soarelui, când orice mâhnire se destramã. Pentru contemplaţie, dar şi pentru scris, ataşantã divers e toamna; policromia şi lecţia ei despre trecere adicã despre viaţã (o floare care se scuturã) invitã la meditaţie calmã. Nicãieri, poate, nu sunt toamne mai diafan-poetice ca la Iaşi, unde şi zidurile vechi, şi arborii cântã.
- Vã place sã cãlãtoriţi? Ce ţãri aţi vizitat şi care din ele vi s-a pãrut mai civilizatã cu adevãrat? Ce-i lipseşte României ca sã nu iasã în permanenţã - aproape - înfrântã din comparaţia cu alte ţãri? Cât de mult v-a impresionat civilizaţia cãrţii din locurile strãine prin care aţi trecut? Dar nivelul atins de literatura din acele locuri?
- Cãlãtoriile ţin de nostalgia ubicuitãţii; - specific umana nevoie de a te întregi prin cãlãtorii, de a palpa acel dincolo transorizontic, dureazã de când lumea. Împrejurãri fericite au fãcut sã voiajez - de cele mai multe ori la reuniuni culturale - de la Sankt Petersburg la New York şi Ciudad de Mexico. Am trãit trei ani la Paris; am vizitat de cinci ori Italia eternã. Am ajuns în Polonia, Marea Britanie, Belgia şi Olanda, în Elveţia, Germania şi Cehoslovacia, dupã ce vãzusem Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi Turcia. M-a ţinut în loc Israelul. Pretutindeni descoperam realitãţi si forme de culturã impresionante, însã frapante sunt Italia, Franþa şi Marea Britanie.
Dispunem, la rândul nostru, de frumuseţi remarcabile, multe de negãsit aiurea. Lipseşte, cred, iniţiativa instituţionalizatã pentru a le face atractive. Peste tot în Occident, civilizaţia cãrţii merge în pas cu civilizaţia in toto. Literatura unor ţãri cunoscute face casã bunã cu ideea de universalitate.
- Vacanţele Dvs. de varã (vorba vine! Dvs. cred cã nu aţi avut nici o vacanţã “ca lumea”!) v-a plãcut sã le petreceţi la munte sau la mare? În ce locuri aţi lucrat cu mai mult spor şi unde aţi simţit cã vã paşte sterilitatea? Explicaţi.
- Într-adevãr, niciodatã nu am avut vacanţã în sensul originar al termenului vacatio - de la vacare = a goli, a face vid. În vacanţã, decenii de-a rândul la mãnãstirea Vãratec, sau la altele, scriam sau citeam câteva ore pe zi. La Vãratec, a început prietenia mea cu Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, actualul mitropolit al Clujului. Chiar şi la mare, nu pãrãseam instrumentele de lucru intelectual. Prielnice scrisului au fost în special vacanţele de la Vãratec, unde la etajul unei case mãnãstireşti cu cerdac larg, scriam, aşezat la o masã arhaicã. Locuia acolo, lângã familia mea, volubila doamnã Lily Teodoreanu. Mai sus, sub pãdure, era regretata Zoe Dumitrescu-Buşulenga; - în aceeaşi casã a maicii Benedicta se gãsea şi Valeria Sadoveanu. A fost oaspete de varã la Vãratec Al. Paleologu. O singurã datã. Mã încânta ambianţa de la Agapia. Sterilitate? Doar ziua în care n-am scris nimic.
- V-aţi simţit vreodatã singur pe lume? Când şi cum? Vi se pare din când în când cã vã aflaţi au bord de l’abîme? În asemenea momente, mai consideraţi scrisul un panaceu?
- De momente de singurãtate, nu e scutit nimeni. Uneori, singurãtatea e doritã; e creatoare şi consolatoare. Stimuleazã autocunoaşterea. Nu m-am simţit niciodatã singur pe lume. Ar fi fost dezolant. Cineva cunoscut sau doar imaginat mã însoţeşte şi îmi stã în preajmã. Spectrul abisului de care era obsedat Baudelaire nu-mi tulburã nopţile. Cufundarea în scris şi lecturã se constituie în ce mã priveste în cea mai sigurã terapie împotriva cãderilor psihice. “Te eliberezi, nu prin fricã şi relaş, ci prin încântare” - gândea italianul Croce.
- Ce însemnãtate are pentru Dvs. credinţa în Dumnezeu? V-a ajutat aceasta sã treceţi prin inerentele dificultãţi întâlnite în cale? Credeţi în ideea cã ideologia comunistã i-a împiedicat pe cei mai mulţi dintre români sã-şi manifeste apartenenţa la creştinism? Dacã aveţi exemple care sã ilustreze aceastã realitate, daţi-mi-le.
- Sunt credincios consecvent, am fost totdeauna convins de prezenţa forţei supreme care este Dumnezeu. L-am avut deasuprã-mi în situaţii tensionate - pe front, bunãoarã... Cei cu adevãrat credincioşi au rãmas credincioşi chiar şi în timpul dictaturii atee. E mângâietor sã te ştii protejat.
- Cum înţelegeţi Dvs. prietenia? Aveţi mulţi prieteni adevãraţi printre români? Dar printre strãini? Referiţi-vã la una - douã, dintre prieteniile Dvs.
- A cultiva prietenia înseamnã a practica alteritatea: te întregeşti primind din partea altora un necesar elan biologic şi spiritual; pe de altã parte, dãruind, ajungi la un mod de omenie plenitudinarã. De şaptezeci de ani continuã prietenia mea cu un fost coleg de Facultate. Mã viziteazã sãptãmânal, cel puţin o datã. E ca un membru al familiei mele; îşi estompeazã astfel singurãtatea. Prieten îmi este, de vreo cincizeci de ani, un confrate de învãţãmânt, un transilvãnean: estetician şi poet, un contemplativ romantic.
- Ce a însemnat pentru Dvs.. participarea la Cel de al doilea Rãzboi Mondial? Dar prizonieratul din Rusia? Romanul Nisipul, apãrut în 1989 (definitivat însã în 1982-1983), a ocolit, probabil, unele aspecte ale realitãţilor pe care le cuprinde. Referiţi-vã la aspectele acestea, pe care astãzi (când oricine poate spune orice) nu avem de ce sã le mai ţinem sub tãcere.
- Rãzboiul a fost cea mai durã experienţã din biografia mea; eram la vârsta iluziilor şi dintr-o datã violenţa îmi tãia elanurile. Un an de stagiu militar - un an de front; apoi patru ani de prizonierat. În totul şase ani de uniformã militarã! Iernile ruseşti aprige, captivitatea, exantematicul - şi nici o veste de acasã. Lagãre în care - în barãci de subsol vegetau români, germani, italieni, unguri, finlandezi iar spre final şi japonezi.. Murise, în drum spre lagãr poetul Emil Gulian; profund întristat era prozatorul Laurenţiu Fulga. În romanul meu, se succed drame interioare felurite; aşteptarea e un fel de personaj simbolic. Mii de ofiţeri aşteptau în toate modurile. Îmi erau apropiaţi doi ofiţeri italieni, cu care zilnic discutam ore întregi. Mã transferam imaginar sub cerul lui Dante...
- Vã place sã vã amintiţi de examenele susţinute de-a lungul vieþii Dvs..? Cum a fost examenul de licenţã? Dar cel de doctorat? Aţi avut parte la vreunul din ele şi de “peripeţii”? Vreţi sã le povestiţi cititorilor Dvs.?
- Deşi mã ştiam pregãtit, emoţiile nu lipseau; nu m-au paralizat însã niciodatã. La bacalaureat (la Suceava), la proba de latinã un coleg copiase de la mine, motiv de sancţiune pentru ambii. La examenul de licenţã, o colegã se ofuscase; n-ar fi vrut sã fie nimeni de faţã - în afarã de membrii comisiei. Specialitatea urmatã de mine, (limba şi literatura francezã), fusese tentantã, nu şi comodã. Comisia, formatã din profesorii Charles Singevin, Alexandru Claudian şi Constantin Fedeleş, apreciase teza: Les Poèmes d’AIfred de Vigny. Discuţia a continuat însufleţit. Rezultatul -”Magna cum laude”. Doctoratul l-am obþinut Ia Facultatea de Litere din Bucureşti - cu o teza consacratã lui Calistrat Hogaş. În comisie - profesorii Tudor Vianu, N.I. Popa -; şi alţii. M-am convins cã I. Vitner nu citise nimic din paginile cãlãtorului prin munţii Neamţului. În salã era colegul meu de facultate, Al. Piru. - Ion Vitner, zicea el, se referise la un curs, la “Constantin” Hogaş!
- Care era climatul de cancelarie când aţi început Dvs. cariera la Universitatea din Iaşi? Cum au decurs lucrurile dupã aceea, în ce vã priveşte? Se poate susţine cu toatã seriozitatea imixtiunea politicului în orientarea şi calitatea cursurilor ţinute de corpul didactic de acolo? Cum? Exemplificaţi.
- Pânã în anul 1949, când am fost chemat la Facultate de cãtre eminentul francizant N.I. Popa, profesorii nu beneficiau de o cancelarie spaţioasã. Ulterior, dupã organizarea pe catedre, fiecare catedrã îşi avea sediul ei. Numãrul cadrelor didactice crescuse brusc. Trei ani, am funcţionat la disciplina “Literaturã universalã” (profesor: Al. Dima), apoi la “Literatura românã”. Mai târziu, disciplina “Literatura universalã” s-a transformat în “Literatura comparatã” şi s-a desprins de Catedra de “Literaturã românã”. Pot afirma cã ambianţa colegialã nu avea umbre. Nu se putea eluda însã presiunea politicului, iar analizele periodice de cursuri deveneau momente de panicã. Linia ideologicã se constituia în criteriu didactic fundamental. Exemple? Nimeni nu scãpa de imputãri provenind în special din partea inchizitorului de la catedra de socialism.
- Cât de adevãrat este cã pânã în 1989 nimeni nu se putea înscrie la doctorat şi nu putea avea nici o funcţie de conducere dacã nu era membru de partid? Dvs. aţi fost supus acestor rigori? Apropo de aceasta, ştiţi cã, exagerând puþin, ţara e plinã de doctori în filologie cu examenele trecute înainte de 1989 (deşi nu au fost niciodatã cadre universitare)? Care este adevãrul - la acest capitol - asupra acelor ani, Domnule Profesor?
- Înscrierea la doctorat era posibilã oricui. Nimeni nu putea accede însã la poziţia de conferenţiar ori de profesor, fãrã sã fie membru de partid. In ce mã priveşte, înscris în Partidul Social-Democrat al Iui Ştefan Voitec, m-am trezit, dupã fuziunea forţatã din 1949, în partidul unic. Doctoratele, înainte de 1989, se dãdeau greu, dupã examene preliminarii riguroase. Inflaţia de doctori - în toate ramurile, s-a produs dupã 1990.
- Aţi sesizat o ciocoizare a unor (multor) scriitori români dupã 1989? Dacã lucrãrile de teorie, criticã şi istorie literarã cele mai temeinice de pânã la revoluţie se situeazã (cred unii) la distanţã astronomicã faţã de adevãrul gol-goluţ existã vreo şansã ca aceastã “reparaţie” sã vinã dinspre ciocoii de care vorbim aici? Deocamdatã, nici dicţionarele - inclusiv (sau mai ales) academice -, nici istoriile literare care au apãrut nu demonstreazã nici un respect faţã de ceea ce-a fost cu adevãrat. Dvs. ce pãrere aveţi?
- Ca la orice epocã de tranziţie, situaţiile confuze sunt inerente. În materie de teorie, respectiv de interpretare a frumosului literar, se citeazã - înainte de 1989 - unele lucrãri realmente solide. Dupã revoluţie câştigã teren eseul, mod mai dezinvolt. S-a diversificat benefic orizontul teoriei literare. Se recupereazã întârzierile; se practicã investigaţia complexualã; apar cercetãri comparatiste notabile. Concomitent, nu puţini, preferã linia minimului efort, plasându-se în conjunctural. Recordul curent de periodice şi de edituri nu e totodatã, compatibil cu valoarea. Ne întrebãm, fireşte, ce va rãmâne din noianul de tipãrituri actuale!
- Care e opinia Dvs. despre revizuirea literaturii române, susţinutã cu atâta stãruinţã de cãtre unii dintre criticii şi istoricii literari “anticomunişti”? Cât de relevantã poate fi, în ordinea corectã a valorilor aceastã iniţiativã (oh! oh!), dacã ea se referã doar la anii 1945-1989? Cum trebuie procedat, Domnule Profesor, ca sã nu se transforme totul într-o rãfuialã între “ideologii”?
- Principial, revizuirile în materie de istorie literarã se justificã în sensul mutaţiei valorilor la care se referea odinioarã E. Lovinescu. Tempora mutantur!... Nu de la politic trebuie sã porneascã judecãţile, ci de la valorile estetice, acestea singure având prioritate. Un Romain Rolland cu vederi de stânga şi un Céline fascist vor interesa oricând ca valori în ordinea esteticã. Biografia empiricã a unui D’annunzio, plinã de bizarerii, nu poate face obiectul unui proces civil. O conştiinţã echilibratã e absolut necesarã în estimarea adevãratelor proporţii.
- Cunoaşteţi lucrarea lui Alex Ştefãnescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000? Eu am consultat-o şi mi-a fãcut impresia unui pamflet contra scriitorilor de stânga din perioada respectivã - între altele, m-a intrigat pagina (31) în care sunt comentate (iarãşi oh!) biografia şi opera Dvs. (totul se reduce la o parantezã în care ni se spune cã aţi fost “prizonier de rãzboi în lagãrele sovietice întemniţat ulterior şi de autoritãţile româneşti”). Dar se puteau spune atâtea despre cãrţile Dvs. care au interpretat temeinic literatura acelor ani, sprijinind, prin aceasta, creaţia autenticã! Asta sã însemneze oare mult trâmbiţata idee cã dupã 1989 “s-a schimbat canonul estetic”?
- La lansarea volumului Istoria literaturii române contemporane de Alex Ştefãnescu la Iaşi la “Muzeul literaturii române”-, am salutat evenimentul. La contactul cu masivul volum, documentat şi frumos ilustrat, m-au frapat evidentele devieri vizând construcţia. Prea multe accente de conjuncturã; subiectivism şi disproporţii în tratarea autorilor, omisiuni ori supraevaluãri. E drept cã şi E. Lovinescu - în Istoria literaturii contemporane (1900-1937) - fãcuse loc unor nume perisabile. Mã întreb câţi dintre nominalizaţii din ultimele eşaloane, în versiunea Alex Stefãnescu, vor intra realmente în istorie?
O regândire a proporţiilor mi se pare imperioasã.
- Împãrtãşiţi ideea (pe care m-am supãrat s-o întâlnesc la un critic serios ca Marin Bucur) cã Mitrea Cocor al lui Mihail Sadoveanu este un eşec categoric în ordine esteticã? Dincolo de ceea ce este scriiturã, Domnule Profesor, mã gândesc eu, dacã este vorba sã nu fim prea rezoluţi nici de o parte, nici de alta, dacã Sadoveanu a ratat romanul pentru cã a înfãţişat într-însul o lume pe care nu o înţelegea (socialistã, comunistã, nu are importanţã), nu ar fi firesc sã ne întrebãm şi noi, comentatorii cãrţii, dacã înţelegem (am înţeles) lumea aceea? Şi, dacã tot veni vorba, dacã am discuta romanul ca pe o scriere realistã, chiar suntem in stare sã demonstrãm greşita lui orientare ideologicã?
- Romanul sadovenian Mitrea Cocor fusese iniţial o nuvelã. Evident, nu e vorba de o carte reprezentativã, ci de una riscantã din start. Experimentatul mare prozator s-a abãtut de la realitatea istoriceşte verificatã a lagãrelor sovietice de prizonieri; a inventat (artificial) transformãrile de conştiinţã ale personajului titular care nu convinge. Imaginarul sadovenian cade în gol.
- În afarã de epoca interbelicã - controversatã şi ea, sã nu ni se mai parã cã atunci a fost raiul pe pãmânt pentru literatura românã -, Iaşul s-a distins în domeniul ştiinţei şi artei literare o datã pe la 1840 - când au apãrut “Dacia literarã” şi scriitorii paşoptişti - şi altãdatã pe la 1867, când au trãit şi au scris Maiorescu, Eminescu şi ceilalţi mari clasici în revista “Convorbiri literare”. Perioada 1966-1989 nu ar putea fi consideratã încã o datã importantã a creaţiei şi exegeticii, comparabilã cu celelalte douã? Cât de mare ne-ar fi greşeala, dacã am vorbi de performanţele cele mai uluitoare ale scrisului literar “comunist”?
- În etapa de la 1966 pânã în decembrie ‘89 s-au manifestat - în pofida potrivniciilor cunoscute - creatori şi exegeţi precum Geo Dumitrescu, St. Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Nichita Stãnescu, Leonid Dimov, Mihai Ursachi, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Fãnuş Neagu, Constantin Ţoiu, N. Manolescu, Al. Paleologu, Adrian Marino, Ion Negoiţescu şi alţii. Comparaţia cu epoca interbelicã nu rezistã, deşi personalitãţile menţionate marcheazã - în condiţii nefaste - un reviriment.
- Într-o împrejurare publicã (la Bucureşti), am rostit propoziţia: din punct de vedere cultural, Iaşul este capitala... Bucureştiului. Am stârnit în salã, bineînţeles, nu numai rumoare, ci şi încruntãri serioase din sprâncene. Cât de tare am greşit, Domnule Profesor? Pe baza cãrei realitãţi şi a cãror valori parafate de timp, au bucureºtenii dreptul sã se creadã superiori “provincialilor”? Mie mi se pare cã tocmai aici se gãseşte explicaţia celor mai mari anomalii în culturã: în taxarea valorilor din afara Bucureştiului ca valori minore, nefundamentale. Dvs. cum vedeţi lucrurile? Ce sens demn de luat în seamã se ascund în fraza, pe care am auzit-o în anii studenţiei mele, cã “la Iaşi, din doi oameni pe care îi întâlneşti pe stradã, trei sunt poeţi”?
- Potenţialul bucureştenilor e, de la sine înţeles, mult superior, determinat de o sumã de împrejurãri. Totdeauna, dupã Marea Unire, a fost aşa, încât Mihail Sadoveanu era îndreptãţit sã spunã cã la Bucureşti ”se fierbe piatra cea scumpã”. Subestimarea “valorilor din afara Bucureştilor” e o problemã discutabilã. Cel-mare priveşte de sus cãtre Cel-mai-mic! Dar nasc şi în Moldova oameni; Iaşul cultural poate acţiona cu demnitate. Aportul sãu cultural nu e deloc neglijabil. Sentimentalismul, romantismul, lirismul (cenzurat de raţiune) - acestea sunt componente ale sufletului ieşean de profunzime. Locus regit actum! Locul guverneazã fapta. Memorialistica a fost, aici, un mod al Eului revãrsat în afarã. Sentimentali au fost Ibrãileanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir şi atâţia alţii.
- Toate scrierile Dvs, fãrã excepţie, pot fi considerate (nu ne intereseazã opiniile criticilor “anticomunişti”) cãrţi de învãţãturã. Cum procedaţi în faza pre-textualã a acestora: vã propuneţi sã ilustraţi o sumã de idei şi pe urmã începeţi lucrul propriu-zis sau vã apucaţi de scris pur şi simplu şi ideile vin singure sub “panã”, ca şi cuvintele, pânã când li se terminã debitul? Cât de des vi se întâmplã ca ideile ori personajele sã o ia razna (sã nu mai asculte de autor)?
- Mental, o idee, o stare sufleteascã mã preocupã îndelung. Liniile unei construcţii se cristalizeazã lent, iar la momentul potrivit se produce saltul. Mã încãlzesc pe mãsurã ce pun în paginã prima formã. Dificultatea definitivãrii abia începe. Mã numãr printre oamenii de litere de tip laborios. Refac o paginã de douã sau de trei ori pânã când fraza, fragmentul ori întregul oferã un spectacol rotund. Chiar şi în visele nocturne mã obsedeazã un cuvânt ori ritmul unei exegeze.
- Goethe (şi nu numai el) era de pãrere cã rãbdarea este virtutea cardinalã a geniului. Dvs. ce credeţi? Ce datoreazã rãbdãrii, din tot ce gândit şi a scris, criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga şi ce datoreazã altor însuşiri (de pildã prizei la esenţial, stãruinţei etc.)?
- Rãbdãrii i-aş alãtura perseverenţa, travaliul îndârjit. Fiecare paginã catã sã fie un re-început specific, punând în mişcare toate disponibilitãţile. Perseverenţa mea întru simplitate şi esenţialitate este deopotrivã un dat al experienţei dar şi al vârstei. Rãmân dator înaintaşilor mei (necãrturari) care preferau gândirii “laterale” vorba dreaptã.
- Ce afinitãţi aveţi cu confraţii Dvs. din ţarã şi strãinãtate? Cât de bine v-au “ghicit” cei care v-au apropiat de Gustave Lanson ori de H. Taine? Câtã dreptate ar avea cineva - ca subsemnatul - care v-ar apropia şi mai mult de Thibaudet?
- Subtilul Taine, deterministul care invocase rasa, mediul şi momentul drept repere interpretative, meritã stimã şi astãzi. Ca student, mã apropiasem de Lanson, a cãrui probitate intelectualã impresiona. Studiul faptelor şi obiectivitatea lui meritau atenţie. Unii l-au suspectat de pozitivism, însã deasupra acestuia stã o certã capacitate speculativã. M-am simţit, finalmente, în consonanţã cu discursul alert, degajat, al lui Albert Thibaudet, teoretician al unei critici creatoare. G. Cãlinescu, care îl admira, mi-a sugerat o datã: “Scrie eseistic”!
- Ce a însemnat pentru Dvs. obţinerea Premiului internaţional “Mediterraneo” (pentru opera omnia), în anul 1985? Comparaţi bucuria de atunci cu bucuria obţinerii de premii din partea Uniunii Scriitorilor din România.
- La orice vârstã, avem nevoie de reconfirmãri. Premiile, într-o mãsurã, certificã retrospectiv; în altã privinţã, stimuleazã în devenire. Premiul “Mediterraneo” (de la Palermo) atesta perpetua mea iubire pentru fenomenul italian. Premiile din partea Uniunii Scriitorilor din România veneau, la rîndul lor, ca nişte complimente de familie.
- În afarã de ceea ce aţi adunat în volumul Ecran interior (1975), aţi mai scris multã poezie? Consideraţi cã poezia, şi romanul Nisipul (1989) sunt violons d’Ingres ale Dvs. sau adevãrul este cã eraţi destul de înzestrat şi pentru aceste genuri de scriiturã, dar critica şi istori literarã (ca şi munca la catedrã) nu v-au îngãduit sã zãboviţi mai mult pe aceastã cale?
- Poezie - am scris înainte de 1975, dar a rãmas în sertar. Am tradus din italianã şi francezã. Nici versurile, nici proza - nu le-am considerat ca preocupãri conjuncturale, însã prins de îndatoririle de catedrã - totdeauna de prim-plan - m-am resemnat. Ceea ce în structura mea vibra la modul poetic - s-a manifestat într-un lirism cogitativ - vizibil discret în texte diverse.
- Ca un pãrinte bun ce sunteţi pentru cãrţile Dvs., este firesc sã le iubiţi pe toate şi sã credeţi cu toatã convingerea în adevãrul fiecãreia. Totuşi, existã vreuna dintr-însele pe care sã o preferaţi celorlalte? Lãsaţi-mã sã ghicesc: Personalitatea literaturii române sau Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare! Am greşit? Vã ascult.
- E normal sã-ţi priveşti cãrţile cu o anumitã afecţiune. Cu timpul, desfãcut de obişnuita calitate de autor şi privindu-le, oarecum, ca pe ale altcuiva, lucrurile se schimbã. Selecţia cade - într-adevãr - pe Personalitatea literaturii române şi pe Sadoveanul meu (acum de curând într-o formã lãrgitã - la Editura Academiei Române). Aş mai adãuga volumele Între Ulysse şi Don Quijote (1978), Perspective din 2001. Poate şi altele.
- Pânã la aceastã vârstã, aţi aflat, Domnule Profesor, ce este fericirea? Ce pãrere aveţi, între altele, despre fericirea clãditã pe nefericirea altora? Ce fel de fericire este fericirea învingãtorului, care-şi rãpune vrãjmaşul, lãsându-l la pãmânt fãrã suflare, şi când dreptatea este de partea lui, şi când are mai multã dreptate celãlalt? De ce existã pe lume, Domnule Profesor, atâta nefericire?
- Nu existã o definiţie integratoare, general-valabilã, a conceptului de fericire. Termen alunecos şi subiectiv! Stare de plenitudine propulsivã şi formã a omenescului peren, în care individualul în expansiune se ridicã deasupra condiţiei de muritor... Percep fericirea în funcţie de câteva repere existenţiale majore: ca mod de revãrsare simpateticã în alţii, ca mãrturie a favorurilor pe care ni le hãrãzeşte destinul, şi mai ales ca expresie a lucrului bine fãcut. De o parte dantescul “tempo felice”, de alta nefericirile din jurul nostru. Trãim, visãm şi ne autoconstruim pe alternanţe.
- Slãbiciunea mea faţã de cuvântul izbutit (nu ştiu dacã pentru cã e de origine slavã) mã obligã sã-l introduc în întrebarea finalã: Domnule Profesor, dincolo de orice apreciere din afarã, câtã substanţã izbutitã pe de-a-ntregul credeţi Dvs. cã se gãseşte în opera lui Constantin Ciopraga şi câtã izbutitã numai în parte?
- Cred negreşit în ideea de perfectibilitate şi acţionez ca perfecţionist sub semnul acestui miraj. Relaţiile dintre de-a-ntregul şi parţial fac parte din canonul oricãrui ins. Pot spune cã, de regulã, mã dãruiesc integral, însã rezultatele sunt fluctuante.
Practicând fericita alteritate
INTERVIU CU CRITICUL
ŞI ISTORICUL LITERAR CONST. CIOPRAGA
- Aţi avut o copilãrie frumoasã, Domnule Profesor? Cât de frumoasã? Ce atitudine aveau cei dragi faţã de muncã? Ce alte valori morale valabile în orice timp şi loc, aţi descoperit în casa pãrinteascã unde alãturi de Dvs.., au mai crescut, încã zece copii? Familia Ciopraga era o familie omogenã, “aşezatã”, cu principii şi obiceiuri circumscrise riguros? Detaliaţi.
- Pânã la şapte ani a fost o copilãrie luminoasã, fãrã griji, cu deschidere spre naturã şi apropiatã basmelor. M-am bucurat, ca prim nãscut, de dragostea pãrinţilor şi a bunicilor. Cea mai veche amintire? Sã fi avut vreo trei ani, când un taur al unui vecin era gata sã mã ia în coarne, dar dupã ce m-a culcat la pãmânt, lângã un şanţ cu apã, s-a depãrtat furios.
M-am ridicat spre lume într-o ambianţã sobrã, liniştitã; se muncea intens, de dimineaţã pânã noaptea; participam la un fel de ritual cotidian iniţiatic, mereu în aşteptare; spectacol de “munci şi zile“: - ca în mitologia celor vechi -. De timpuriu, m-a marcat o moralã severã, concomitent cu bucurii precare. Prezida în familie respectul virtuţilor creştine. Se ţineau toate posturile de peste an. Era în cinste respectul faţã de toatã lumea. Se privea cu admiraţie spre persoanele cu învãţãturã şi mi se inculca aspiraţia de a urma modelul lor.
Am nevoie periodic, de aerul de acasã, de peisajul de acolo care - deşi în inevitabilã transformare - e reconfortant, plin de amintiri. Nişte tei, sãdiţi lângã casa noastrã cu optzeci de ani în urmã, sunt acum bãtrâni şi falnici. Prin acest acasã înţeleg şi colinele înalte dinspre Ruginoasa lui Cuza-Vodã, şi cele dinspre apus (cu pãduri imense), şi palatul lui Iordache Cantacuzino (ginerele lui Vasile Lupu), şi apa molcomã a Siretului (tãrâm de neuitate delicii estivale).
- În ce fel vã simţiţi acasã la Paşcani? Dar la Iaşi? În ce fel vã simţiţi cetãţean al lumii?
- De la douãzeci de ani, sunt acasã la Iaşi, la o sutã de paşi de Turnul Goliei. Acasã, în triunghiul format de mãnãstirea Golia, de biserica Bãrboi (construitã de Sturdzeşti) şi de cea armeanã. În apropiere, clãdiri cu patinã istoricã: biserica „Sfântul Sava“, casa fostã Rosetti (odinioarã printre cele mai importante din Iaşi).
Sintagma cetãţean al lumii sunã echivoc: fiind “al lumii”, îţi lipseşte parcã un centru esenţial, un punct origo. Oriunde am cãlãtorit prin lume, nu am încetat sã mã simt al pãmântului înaintaşilor.
- Sunteţi acum tatã, bunic, strãbunic, nu-i aşa? Vorbiţi-mi despre bucuria aceasta - de a traversa cele trei ipostaze - pe care v-a dat-o Dumnezeu. Adãugaţi acesteia şi bucuria de a ajunge nonagenar.
- Totdeauna, am considerat ca un privilegiu cãlãtoria mea prin timp. In pofida obstacolelor şi încercãrilor, mi-am zis împreunã cu domnia sa Miron Costin: “Ce nu petrece lumea, şi-n ce nu-i cãdere”. Fiica mea, Magda, urmeazã cariera mea la Universitate. Nu sunt bunic, şi regret.
- Care este anotimpul Dvs. preferat şi de ce? În ce fel este legatã aceastã preferinţã de muncã, joc, peisaj, contemplaţie, lecturã, scris etc?
- Nu agreez hibernalul, deşi peisajele transfigurate ale anotimpului implicã dimensiuni feerice. In anii rãzboiului şi ai captivitãţii care urmase, iernile ruseşti m-au inhibat; devenisem retractil, mã ascundeam în eul agresat, pãstrând, totuşi în suflet ecouri ale iernilor de vis din copilãrie. Mi se pãrea, atunci, cã de undeva, de dincolo de cortinele ninsorii, trebuia sã se iveascã cineva neştiut, prietenos, providenţial.
Pentru vibraţia lor tonifiantã, iubesc primãverile şi verile. M-a încântat totdeauna lumina; mã reconstruiesc subit sub semnul soarelui, când orice mâhnire se destramã. Pentru contemplaţie, dar şi pentru scris, ataşantã divers e toamna; policromia şi lecţia ei despre trecere adicã despre viaţã (o floare care se scuturã) invitã la meditaţie calmã. Nicãieri, poate, nu sunt toamne mai diafan-poetice ca la Iaşi, unde şi zidurile vechi, şi arborii cântã.
- Vã place sã cãlãtoriţi? Ce ţãri aţi vizitat şi care din ele vi s-a pãrut mai civilizatã cu adevãrat? Ce-i lipseşte României ca sã nu iasã în permanenţã - aproape - înfrântã din comparaţia cu alte ţãri? Cât de mult v-a impresionat civilizaţia cãrţii din locurile strãine prin care aţi trecut? Dar nivelul atins de literatura din acele locuri?
- Cãlãtoriile ţin de nostalgia ubicuitãţii; - specific umana nevoie de a te întregi prin cãlãtorii, de a palpa acel dincolo transorizontic, dureazã de când lumea. Împrejurãri fericite au fãcut sã voiajez - de cele mai multe ori la reuniuni culturale - de la Sankt Petersburg la New York şi Ciudad de Mexico. Am trãit trei ani la Paris; am vizitat de cinci ori Italia eternã. Am ajuns în Polonia, Marea Britanie, Belgia şi Olanda, în Elveţia, Germania şi Cehoslovacia, dupã ce vãzusem Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi Turcia. M-a ţinut în loc Israelul. Pretutindeni descoperam realitãţi si forme de culturã impresionante, însã frapante sunt Italia, Franþa şi Marea Britanie.
Dispunem, la rândul nostru, de frumuseţi remarcabile, multe de negãsit aiurea. Lipseşte, cred, iniţiativa instituţionalizatã pentru a le face atractive. Peste tot în Occident, civilizaţia cãrţii merge în pas cu civilizaţia in toto. Literatura unor ţãri cunoscute face casã bunã cu ideea de universalitate.
- Vacanţele Dvs. de varã (vorba vine! Dvs. cred cã nu aţi avut nici o vacanţã “ca lumea”!) v-a plãcut sã le petreceţi la munte sau la mare? În ce locuri aţi lucrat cu mai mult spor şi unde aţi simţit cã vã paşte sterilitatea? Explicaţi.
- Într-adevãr, niciodatã nu am avut vacanţã în sensul originar al termenului vacatio - de la vacare = a goli, a face vid. În vacanţã, decenii de-a rândul la mãnãstirea Vãratec, sau la altele, scriam sau citeam câteva ore pe zi. La Vãratec, a început prietenia mea cu Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, actualul mitropolit al Clujului. Chiar şi la mare, nu pãrãseam instrumentele de lucru intelectual. Prielnice scrisului au fost în special vacanţele de la Vãratec, unde la etajul unei case mãnãstireşti cu cerdac larg, scriam, aşezat la o masã arhaicã. Locuia acolo, lângã familia mea, volubila doamnã Lily Teodoreanu. Mai sus, sub pãdure, era regretata Zoe Dumitrescu-Buşulenga; - în aceeaşi casã a maicii Benedicta se gãsea şi Valeria Sadoveanu. A fost oaspete de varã la Vãratec Al. Paleologu. O singurã datã. Mã încânta ambianţa de la Agapia. Sterilitate? Doar ziua în care n-am scris nimic.
- V-aţi simţit vreodatã singur pe lume? Când şi cum? Vi se pare din când în când cã vã aflaţi au bord de l’abîme? În asemenea momente, mai consideraţi scrisul un panaceu?
- De momente de singurãtate, nu e scutit nimeni. Uneori, singurãtatea e doritã; e creatoare şi consolatoare. Stimuleazã autocunoaşterea. Nu m-am simţit niciodatã singur pe lume. Ar fi fost dezolant. Cineva cunoscut sau doar imaginat mã însoţeşte şi îmi stã în preajmã. Spectrul abisului de care era obsedat Baudelaire nu-mi tulburã nopţile. Cufundarea în scris şi lecturã se constituie în ce mã priveste în cea mai sigurã terapie împotriva cãderilor psihice. “Te eliberezi, nu prin fricã şi relaş, ci prin încântare” - gândea italianul Croce.
- Ce însemnãtate are pentru Dvs. credinţa în Dumnezeu? V-a ajutat aceasta sã treceţi prin inerentele dificultãţi întâlnite în cale? Credeţi în ideea cã ideologia comunistã i-a împiedicat pe cei mai mulţi dintre români sã-şi manifeste apartenenţa la creştinism? Dacã aveţi exemple care sã ilustreze aceastã realitate, daţi-mi-le.
- Sunt credincios consecvent, am fost totdeauna convins de prezenţa forţei supreme care este Dumnezeu. L-am avut deasuprã-mi în situaţii tensionate - pe front, bunãoarã... Cei cu adevãrat credincioşi au rãmas credincioşi chiar şi în timpul dictaturii atee. E mângâietor sã te ştii protejat.
- Cum înţelegeţi Dvs. prietenia? Aveţi mulţi prieteni adevãraţi printre români? Dar printre strãini? Referiţi-vã la una - douã, dintre prieteniile Dvs.
- A cultiva prietenia înseamnã a practica alteritatea: te întregeşti primind din partea altora un necesar elan biologic şi spiritual; pe de altã parte, dãruind, ajungi la un mod de omenie plenitudinarã. De şaptezeci de ani continuã prietenia mea cu un fost coleg de Facultate. Mã viziteazã sãptãmânal, cel puţin o datã. E ca un membru al familiei mele; îşi estompeazã astfel singurãtatea. Prieten îmi este, de vreo cincizeci de ani, un confrate de învãţãmânt, un transilvãnean: estetician şi poet, un contemplativ romantic.
- Ce a însemnat pentru Dvs.. participarea la Cel de al doilea Rãzboi Mondial? Dar prizonieratul din Rusia? Romanul Nisipul, apãrut în 1989 (definitivat însã în 1982-1983), a ocolit, probabil, unele aspecte ale realitãţilor pe care le cuprinde. Referiţi-vã la aspectele acestea, pe care astãzi (când oricine poate spune orice) nu avem de ce sã le mai ţinem sub tãcere.
- Rãzboiul a fost cea mai durã experienţã din biografia mea; eram la vârsta iluziilor şi dintr-o datã violenţa îmi tãia elanurile. Un an de stagiu militar - un an de front; apoi patru ani de prizonierat. În totul şase ani de uniformã militarã! Iernile ruseşti aprige, captivitatea, exantematicul - şi nici o veste de acasã. Lagãre în care - în barãci de subsol vegetau români, germani, italieni, unguri, finlandezi iar spre final şi japonezi.. Murise, în drum spre lagãr poetul Emil Gulian; profund întristat era prozatorul Laurenţiu Fulga. În romanul meu, se succed drame interioare felurite; aşteptarea e un fel de personaj simbolic. Mii de ofiţeri aşteptau în toate modurile. Îmi erau apropiaţi doi ofiţeri italieni, cu care zilnic discutam ore întregi. Mã transferam imaginar sub cerul lui Dante...
- Vã place sã vã amintiţi de examenele susţinute de-a lungul vieþii Dvs..? Cum a fost examenul de licenţã? Dar cel de doctorat? Aţi avut parte la vreunul din ele şi de “peripeţii”? Vreţi sã le povestiţi cititorilor Dvs.?
- Deşi mã ştiam pregãtit, emoţiile nu lipseau; nu m-au paralizat însã niciodatã. La bacalaureat (la Suceava), la proba de latinã un coleg copiase de la mine, motiv de sancţiune pentru ambii. La examenul de licenţã, o colegã se ofuscase; n-ar fi vrut sã fie nimeni de faţã - în afarã de membrii comisiei. Specialitatea urmatã de mine, (limba şi literatura francezã), fusese tentantã, nu şi comodã. Comisia, formatã din profesorii Charles Singevin, Alexandru Claudian şi Constantin Fedeleş, apreciase teza: Les Poèmes d’AIfred de Vigny. Discuţia a continuat însufleţit. Rezultatul -”Magna cum laude”. Doctoratul l-am obþinut Ia Facultatea de Litere din Bucureşti - cu o teza consacratã lui Calistrat Hogaş. În comisie - profesorii Tudor Vianu, N.I. Popa -; şi alţii. M-am convins cã I. Vitner nu citise nimic din paginile cãlãtorului prin munţii Neamţului. În salã era colegul meu de facultate, Al. Piru. - Ion Vitner, zicea el, se referise la un curs, la “Constantin” Hogaş!
- Care era climatul de cancelarie când aţi început Dvs. cariera la Universitatea din Iaşi? Cum au decurs lucrurile dupã aceea, în ce vã priveşte? Se poate susţine cu toatã seriozitatea imixtiunea politicului în orientarea şi calitatea cursurilor ţinute de corpul didactic de acolo? Cum? Exemplificaţi.
- Pânã în anul 1949, când am fost chemat la Facultate de cãtre eminentul francizant N.I. Popa, profesorii nu beneficiau de o cancelarie spaţioasã. Ulterior, dupã organizarea pe catedre, fiecare catedrã îşi avea sediul ei. Numãrul cadrelor didactice crescuse brusc. Trei ani, am funcţionat la disciplina “Literaturã universalã” (profesor: Al. Dima), apoi la “Literatura românã”. Mai târziu, disciplina “Literatura universalã” s-a transformat în “Literatura comparatã” şi s-a desprins de Catedra de “Literaturã românã”. Pot afirma cã ambianţa colegialã nu avea umbre. Nu se putea eluda însã presiunea politicului, iar analizele periodice de cursuri deveneau momente de panicã. Linia ideologicã se constituia în criteriu didactic fundamental. Exemple? Nimeni nu scãpa de imputãri provenind în special din partea inchizitorului de la catedra de socialism.
- Cât de adevãrat este cã pânã în 1989 nimeni nu se putea înscrie la doctorat şi nu putea avea nici o funcţie de conducere dacã nu era membru de partid? Dvs. aţi fost supus acestor rigori? Apropo de aceasta, ştiţi cã, exagerând puþin, ţara e plinã de doctori în filologie cu examenele trecute înainte de 1989 (deşi nu au fost niciodatã cadre universitare)? Care este adevãrul - la acest capitol - asupra acelor ani, Domnule Profesor?
- Înscrierea la doctorat era posibilã oricui. Nimeni nu putea accede însã la poziţia de conferenţiar ori de profesor, fãrã sã fie membru de partid. In ce mã priveşte, înscris în Partidul Social-Democrat al Iui Ştefan Voitec, m-am trezit, dupã fuziunea forţatã din 1949, în partidul unic. Doctoratele, înainte de 1989, se dãdeau greu, dupã examene preliminarii riguroase. Inflaţia de doctori - în toate ramurile, s-a produs dupã 1990.
- Aţi sesizat o ciocoizare a unor (multor) scriitori români dupã 1989? Dacã lucrãrile de teorie, criticã şi istorie literarã cele mai temeinice de pânã la revoluţie se situeazã (cred unii) la distanţã astronomicã faţã de adevãrul gol-goluţ existã vreo şansã ca aceastã “reparaţie” sã vinã dinspre ciocoii de care vorbim aici? Deocamdatã, nici dicţionarele - inclusiv (sau mai ales) academice -, nici istoriile literare care au apãrut nu demonstreazã nici un respect faţã de ceea ce-a fost cu adevãrat. Dvs. ce pãrere aveţi?
- Ca la orice epocã de tranziţie, situaţiile confuze sunt inerente. În materie de teorie, respectiv de interpretare a frumosului literar, se citeazã - înainte de 1989 - unele lucrãri realmente solide. Dupã revoluţie câştigã teren eseul, mod mai dezinvolt. S-a diversificat benefic orizontul teoriei literare. Se recupereazã întârzierile; se practicã investigaţia complexualã; apar cercetãri comparatiste notabile. Concomitent, nu puţini, preferã linia minimului efort, plasându-se în conjunctural. Recordul curent de periodice şi de edituri nu e totodatã, compatibil cu valoarea. Ne întrebãm, fireşte, ce va rãmâne din noianul de tipãrituri actuale!
- Care e opinia Dvs. despre revizuirea literaturii române, susţinutã cu atâta stãruinţã de cãtre unii dintre criticii şi istoricii literari “anticomunişti”? Cât de relevantã poate fi, în ordinea corectã a valorilor aceastã iniţiativã (oh! oh!), dacã ea se referã doar la anii 1945-1989? Cum trebuie procedat, Domnule Profesor, ca sã nu se transforme totul într-o rãfuialã între “ideologii”?
- Principial, revizuirile în materie de istorie literarã se justificã în sensul mutaţiei valorilor la care se referea odinioarã E. Lovinescu. Tempora mutantur!... Nu de la politic trebuie sã porneascã judecãţile, ci de la valorile estetice, acestea singure având prioritate. Un Romain Rolland cu vederi de stânga şi un Céline fascist vor interesa oricând ca valori în ordinea esteticã. Biografia empiricã a unui D’annunzio, plinã de bizarerii, nu poate face obiectul unui proces civil. O conştiinţã echilibratã e absolut necesarã în estimarea adevãratelor proporţii.
- Cunoaşteţi lucrarea lui Alex Ştefãnescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000? Eu am consultat-o şi mi-a fãcut impresia unui pamflet contra scriitorilor de stânga din perioada respectivã - între altele, m-a intrigat pagina (31) în care sunt comentate (iarãşi oh!) biografia şi opera Dvs. (totul se reduce la o parantezã în care ni se spune cã aţi fost “prizonier de rãzboi în lagãrele sovietice întemniţat ulterior şi de autoritãţile româneşti”). Dar se puteau spune atâtea despre cãrţile Dvs. care au interpretat temeinic literatura acelor ani, sprijinind, prin aceasta, creaţia autenticã! Asta sã însemneze oare mult trâmbiţata idee cã dupã 1989 “s-a schimbat canonul estetic”?
- La lansarea volumului Istoria literaturii române contemporane de Alex Ştefãnescu la Iaşi la “Muzeul literaturii române”-, am salutat evenimentul. La contactul cu masivul volum, documentat şi frumos ilustrat, m-au frapat evidentele devieri vizând construcţia. Prea multe accente de conjuncturã; subiectivism şi disproporţii în tratarea autorilor, omisiuni ori supraevaluãri. E drept cã şi E. Lovinescu - în Istoria literaturii contemporane (1900-1937) - fãcuse loc unor nume perisabile. Mã întreb câţi dintre nominalizaţii din ultimele eşaloane, în versiunea Alex Stefãnescu, vor intra realmente în istorie?
O regândire a proporţiilor mi se pare imperioasã.
- Împãrtãşiţi ideea (pe care m-am supãrat s-o întâlnesc la un critic serios ca Marin Bucur) cã Mitrea Cocor al lui Mihail Sadoveanu este un eşec categoric în ordine esteticã? Dincolo de ceea ce este scriiturã, Domnule Profesor, mã gândesc eu, dacã este vorba sã nu fim prea rezoluţi nici de o parte, nici de alta, dacã Sadoveanu a ratat romanul pentru cã a înfãţişat într-însul o lume pe care nu o înţelegea (socialistã, comunistã, nu are importanţã), nu ar fi firesc sã ne întrebãm şi noi, comentatorii cãrţii, dacã înţelegem (am înţeles) lumea aceea? Şi, dacã tot veni vorba, dacã am discuta romanul ca pe o scriere realistã, chiar suntem in stare sã demonstrãm greşita lui orientare ideologicã?
- Romanul sadovenian Mitrea Cocor fusese iniţial o nuvelã. Evident, nu e vorba de o carte reprezentativã, ci de una riscantã din start. Experimentatul mare prozator s-a abãtut de la realitatea istoriceşte verificatã a lagãrelor sovietice de prizonieri; a inventat (artificial) transformãrile de conştiinţã ale personajului titular care nu convinge. Imaginarul sadovenian cade în gol.
- În afarã de epoca interbelicã - controversatã şi ea, sã nu ni se mai parã cã atunci a fost raiul pe pãmânt pentru literatura românã -, Iaşul s-a distins în domeniul ştiinţei şi artei literare o datã pe la 1840 - când au apãrut “Dacia literarã” şi scriitorii paşoptişti - şi altãdatã pe la 1867, când au trãit şi au scris Maiorescu, Eminescu şi ceilalţi mari clasici în revista “Convorbiri literare”. Perioada 1966-1989 nu ar putea fi consideratã încã o datã importantã a creaţiei şi exegeticii, comparabilã cu celelalte douã? Cât de mare ne-ar fi greşeala, dacã am vorbi de performanţele cele mai uluitoare ale scrisului literar “comunist”?
- În etapa de la 1966 pânã în decembrie ‘89 s-au manifestat - în pofida potrivniciilor cunoscute - creatori şi exegeţi precum Geo Dumitrescu, St. Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Nichita Stãnescu, Leonid Dimov, Mihai Ursachi, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Fãnuş Neagu, Constantin Ţoiu, N. Manolescu, Al. Paleologu, Adrian Marino, Ion Negoiţescu şi alţii. Comparaţia cu epoca interbelicã nu rezistã, deşi personalitãţile menţionate marcheazã - în condiţii nefaste - un reviriment.
- Într-o împrejurare publicã (la Bucureşti), am rostit propoziţia: din punct de vedere cultural, Iaşul este capitala... Bucureştiului. Am stârnit în salã, bineînţeles, nu numai rumoare, ci şi încruntãri serioase din sprâncene. Cât de tare am greşit, Domnule Profesor? Pe baza cãrei realitãţi şi a cãror valori parafate de timp, au bucureºtenii dreptul sã se creadã superiori “provincialilor”? Mie mi se pare cã tocmai aici se gãseşte explicaţia celor mai mari anomalii în culturã: în taxarea valorilor din afara Bucureştiului ca valori minore, nefundamentale. Dvs. cum vedeţi lucrurile? Ce sens demn de luat în seamã se ascund în fraza, pe care am auzit-o în anii studenţiei mele, cã “la Iaşi, din doi oameni pe care îi întâlneşti pe stradã, trei sunt poeţi”?
- Potenţialul bucureştenilor e, de la sine înţeles, mult superior, determinat de o sumã de împrejurãri. Totdeauna, dupã Marea Unire, a fost aşa, încât Mihail Sadoveanu era îndreptãţit sã spunã cã la Bucureşti ”se fierbe piatra cea scumpã”. Subestimarea “valorilor din afara Bucureştilor” e o problemã discutabilã. Cel-mare priveşte de sus cãtre Cel-mai-mic! Dar nasc şi în Moldova oameni; Iaşul cultural poate acţiona cu demnitate. Aportul sãu cultural nu e deloc neglijabil. Sentimentalismul, romantismul, lirismul (cenzurat de raţiune) - acestea sunt componente ale sufletului ieşean de profunzime. Locus regit actum! Locul guverneazã fapta. Memorialistica a fost, aici, un mod al Eului revãrsat în afarã. Sentimentali au fost Ibrãileanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir şi atâţia alţii.
- Toate scrierile Dvs, fãrã excepţie, pot fi considerate (nu ne intereseazã opiniile criticilor “anticomunişti”) cãrţi de învãţãturã. Cum procedaţi în faza pre-textualã a acestora: vã propuneţi sã ilustraţi o sumã de idei şi pe urmã începeţi lucrul propriu-zis sau vã apucaţi de scris pur şi simplu şi ideile vin singure sub “panã”, ca şi cuvintele, pânã când li se terminã debitul? Cât de des vi se întâmplã ca ideile ori personajele sã o ia razna (sã nu mai asculte de autor)?
- Mental, o idee, o stare sufleteascã mã preocupã îndelung. Liniile unei construcţii se cristalizeazã lent, iar la momentul potrivit se produce saltul. Mã încãlzesc pe mãsurã ce pun în paginã prima formã. Dificultatea definitivãrii abia începe. Mã numãr printre oamenii de litere de tip laborios. Refac o paginã de douã sau de trei ori pânã când fraza, fragmentul ori întregul oferã un spectacol rotund. Chiar şi în visele nocturne mã obsedeazã un cuvânt ori ritmul unei exegeze.
- Goethe (şi nu numai el) era de pãrere cã rãbdarea este virtutea cardinalã a geniului. Dvs. ce credeţi? Ce datoreazã rãbdãrii, din tot ce gândit şi a scris, criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga şi ce datoreazã altor însuşiri (de pildã prizei la esenţial, stãruinţei etc.)?
- Rãbdãrii i-aş alãtura perseverenţa, travaliul îndârjit. Fiecare paginã catã sã fie un re-început specific, punând în mişcare toate disponibilitãţile. Perseverenţa mea întru simplitate şi esenţialitate este deopotrivã un dat al experienţei dar şi al vârstei. Rãmân dator înaintaşilor mei (necãrturari) care preferau gândirii “laterale” vorba dreaptã.
- Ce afinitãţi aveţi cu confraţii Dvs. din ţarã şi strãinãtate? Cât de bine v-au “ghicit” cei care v-au apropiat de Gustave Lanson ori de H. Taine? Câtã dreptate ar avea cineva - ca subsemnatul - care v-ar apropia şi mai mult de Thibaudet?
- Subtilul Taine, deterministul care invocase rasa, mediul şi momentul drept repere interpretative, meritã stimã şi astãzi. Ca student, mã apropiasem de Lanson, a cãrui probitate intelectualã impresiona. Studiul faptelor şi obiectivitatea lui meritau atenţie. Unii l-au suspectat de pozitivism, însã deasupra acestuia stã o certã capacitate speculativã. M-am simţit, finalmente, în consonanţã cu discursul alert, degajat, al lui Albert Thibaudet, teoretician al unei critici creatoare. G. Cãlinescu, care îl admira, mi-a sugerat o datã: “Scrie eseistic”!
- Ce a însemnat pentru Dvs. obţinerea Premiului internaţional “Mediterraneo” (pentru opera omnia), în anul 1985? Comparaţi bucuria de atunci cu bucuria obţinerii de premii din partea Uniunii Scriitorilor din România.
- La orice vârstã, avem nevoie de reconfirmãri. Premiile, într-o mãsurã, certificã retrospectiv; în altã privinţã, stimuleazã în devenire. Premiul “Mediterraneo” (de la Palermo) atesta perpetua mea iubire pentru fenomenul italian. Premiile din partea Uniunii Scriitorilor din România veneau, la rîndul lor, ca nişte complimente de familie.
- În afarã de ceea ce aţi adunat în volumul Ecran interior (1975), aţi mai scris multã poezie? Consideraţi cã poezia, şi romanul Nisipul (1989) sunt violons d’Ingres ale Dvs. sau adevãrul este cã eraţi destul de înzestrat şi pentru aceste genuri de scriiturã, dar critica şi istori literarã (ca şi munca la catedrã) nu v-au îngãduit sã zãboviţi mai mult pe aceastã cale?
- Poezie - am scris înainte de 1975, dar a rãmas în sertar. Am tradus din italianã şi francezã. Nici versurile, nici proza - nu le-am considerat ca preocupãri conjuncturale, însã prins de îndatoririle de catedrã - totdeauna de prim-plan - m-am resemnat. Ceea ce în structura mea vibra la modul poetic - s-a manifestat într-un lirism cogitativ - vizibil discret în texte diverse.
- Ca un pãrinte bun ce sunteţi pentru cãrţile Dvs., este firesc sã le iubiţi pe toate şi sã credeţi cu toatã convingerea în adevãrul fiecãreia. Totuşi, existã vreuna dintr-însele pe care sã o preferaţi celorlalte? Lãsaţi-mã sã ghicesc: Personalitatea literaturii române sau Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare! Am greşit? Vã ascult.
- E normal sã-ţi priveşti cãrţile cu o anumitã afecţiune. Cu timpul, desfãcut de obişnuita calitate de autor şi privindu-le, oarecum, ca pe ale altcuiva, lucrurile se schimbã. Selecţia cade - într-adevãr - pe Personalitatea literaturii române şi pe Sadoveanul meu (acum de curând într-o formã lãrgitã - la Editura Academiei Române). Aş mai adãuga volumele Între Ulysse şi Don Quijote (1978), Perspective din 2001. Poate şi altele.
- Pânã la aceastã vârstã, aţi aflat, Domnule Profesor, ce este fericirea? Ce pãrere aveţi, între altele, despre fericirea clãditã pe nefericirea altora? Ce fel de fericire este fericirea învingãtorului, care-şi rãpune vrãjmaşul, lãsându-l la pãmânt fãrã suflare, şi când dreptatea este de partea lui, şi când are mai multã dreptate celãlalt? De ce existã pe lume, Domnule Profesor, atâta nefericire?
- Nu existã o definiţie integratoare, general-valabilã, a conceptului de fericire. Termen alunecos şi subiectiv! Stare de plenitudine propulsivã şi formã a omenescului peren, în care individualul în expansiune se ridicã deasupra condiţiei de muritor... Percep fericirea în funcţie de câteva repere existenţiale majore: ca mod de revãrsare simpateticã în alţii, ca mãrturie a favorurilor pe care ni le hãrãzeşte destinul, şi mai ales ca expresie a lucrului bine fãcut. De o parte dantescul “tempo felice”, de alta nefericirile din jurul nostru. Trãim, visãm şi ne autoconstruim pe alternanţe.
- Slãbiciunea mea faţã de cuvântul izbutit (nu ştiu dacã pentru cã e de origine slavã) mã obligã sã-l introduc în întrebarea finalã: Domnule Profesor, dincolo de orice apreciere din afarã, câtã substanţã izbutitã pe de-a-ntregul credeţi Dvs. cã se gãseşte în opera lui Constantin Ciopraga şi câtã izbutitã numai în parte?
- Cred negreşit în ideea de perfectibilitate şi acţionez ca perfecţionist sub semnul acestui miraj. Relaţiile dintre de-a-ntregul şi parţial fac parte din canonul oricãrui ins. Pot spune cã, de regulã, mã dãruiesc integral, însã rezultatele sunt fluctuante.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)