Regăsirea rădăcinilor noastre - FLORICA GH. CEAPOIU

Frumoasele motto-uri alese de Florica Gh. Ceapoiu pentru fiecare secţiune a volumului Dintr-un timp al regăsirii, toate desprinse din Eclesiast, arată destul de explicit că dincolo de poeziile sale stă un sens dat de raportarea autoarei la divinitate şi tradiţie. Ar fi interesant de analizat opţiunea pentru un fragment de text sau altul, însă nu am vrea să oferim cititorului o interpretare ce ar putea să-i restrângă orizontul de aşteptări limitându-i receptarea, cel puţin la prima lectură. Vom semnala, numai, câteva elemente de mare forţă expresivă, atât prin ele înseşi, cât şi în relaţie unele cu celelalte. Astfel, se poate constata preferinţa, uşor romantică probabil, dar şi cu accente de factură simbolistă, pe alocuri, a poetei pentru motivele floral-vegetale, în primul rând răsura, trandafirii şi floarea de măslin. Dacă prima este sălbatică şi „liberă“, aparent fragilă, dar „apărându-se“ de rău cu o mulţime de spini mărunţi şi ascuţiţi, rozele sunt nobile, „preţioase“ şi „cultivate“, desprinse direct din Soare, cu ghimpi mai puternici decât ai „rudei sărace“, răsura, ghimpi care îl provoacă pe privitor (sau pe călător!) să rupă floarea, sfidându-i împotrivirea expusă cu superioritate şi rafinament. În fine, floarea de măslin, de o puritate şi o gingăşie care contrastează cu „modestul“ fruct, atât de hrănitor într-un mediu ostil şi arid, sugerează acceptarea fără revoltă (dar nu fără suferinţă) a propriului destin, a propriei condiţii, de a dărui totul şi a nu cere nimic în schimb. Acest arbust „umil“ încearcă, prin „intermedierea“ asigurată în mod exemplar de curăţia şi frumuseţea florii, să se ridice de fapt până la Cer, unindu-şi - în concepţia promotorilor întoarcerii la natură, la simplicitatea în care este revelat Dumnezeu -, mesajul spiritual cu al Acestuia.
Floarea de răsură o întâlnim la Goethe, dar e diferită de cea surprinsă în versurile Floricăi Gh. Ceapoiu (şi în pictura lui Nicolae Grigorescu), adică e purpurie, roşie, „zbătându-se“ de durere şi indignare, împotriva flăcăului crud şi impulsiv, care, îndrăgostit, trece peste orice şi o ia cu el contra voinţei acesteia. Iată cum scrie autoarea noastră în cartea de faţă: „Fecioară-ntre spini ne părea/ Sfioasa răsură-n grădină,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roză se-nclină.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoană s-o ţină -/ Şi sfântă şi dalbă era/ A lumii suavă regină.// Nectar auriu de la Stea,/ În veacuri râvnit de-o albină,/ Spre pânză încet picura,/ Dar floarea,-n cerească lumină,/ Fecioară-ntre sfinţi ne părea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Dacă nu am avea şi noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiraţie deosebită pentru Goethe, am afirma - exagerând un pic, dar fără a greşi - că poemul Floricăi Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de răsură, însă ceva mai frumos...
Nu insistăm asupra trandafirilor. Există o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii în vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitită în scopul obţinerii unei priviri nuanţate asupra a ceea ce au în comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea şi dârzenia în faţa morţii). Vă lăsăm însă pe dv să o faceţi.
Floarea de măslin, de obicei sugerând pacea, liniştea, resemnarea, în Dintr-un timp al regăsirii este martoră şi părtaşă la cumplitul moment al rugăciunii lui Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani. Poemul este excepţional şi nu are nimic din duritatea şi răvăşirea scrierii cu acelaşi subiect a lui Voiculescu. La acesta, măslinii - nici vorbă de floare! - ar fi „dorit“, şi ei, să nu fie lângă Mântuitor când primeşte „paharul“: „Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă.../ Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii...“ (În Grădina Ghetsemani). În Floarea de Măslin: „Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea sub bolta-nlăcrimată,/ Grădina Ghetsimani niciodată/ Nu-şi mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea răscumpărată,/ Simţea durerea Floarea de Măslin/ Şi se frângea pe coasta-nsângerată.// Să mântuiască sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pată,/ A fost aleasă-n geamătul divin/ O tinereţe pururi ne-ntinată... -/ Simţea durerea Floarea de Măslin.“ (pag. 48)
Aşadar, prin cele trei elemente-simbol (dar şi altele: copacii, renaşterea din primăvară, sâmburii şi sevele, grădina, crinii, castanii, salcâmii, cireşii, frunza etc., şi numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tăcerea, vântul, îngerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu îşi exprimă circular ideea centrală: regăsirea originii, a rădăcinilor noastre sacre, a căii rostuite de acestea, recunoaşterea de sine în principiile fundamentale redescoperite şi reafirmarea acestora, „îmbogăţite“ şi transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne aparţine fiecăruia şi ne reprezintă între semeni. Autoarea scrie cu talent şi o tehnică tot mai bine stăpânită, atât sonete, rondeluri, triolete, cât şi poezie fără formă fixă. Vă recomandăm cu bucurie şi căldură să parcurgeţi întregul volum - este, fără îndoială, o nouă reuşită editorială.